Am şi eu două întrebări, vizavi de obiceiul nobil şi stămoşesc de a fi răutăcios/critic cu lumea, fără de care nu aş putea trăi.
În primul rând, dacă zici ceva de non-bine despre cineva când nu-i acolo, se cheamă că-l vorbeşti de rău, că eşti bârfitor, ce mai, eşti un porc. Dacă i-o zici în faţă, se cheamă că nu mai ai nici o ruşine şi că eşti porc pe faţă. Păi şi atunci cum mai ai voie? Mai mult, deşi la prima vedere aşa ar fi, astea sunt singurele două variante sau zac într-o falsă dilemă? De exemplu, dacă scriu aici “Mihai e un tip de treabă şi zice chestii decente, dar mi-e teamă ca în ritmul ăsta să nu se transforme într-un om care se uită pierdut prin tine, priveşte cu grijă în jur ca să nu fie agenţi ai Mossadului, iar apoi îţi spune că în 2012 o să vină o cometă, o invazie extraterestră şi un atac al clonelor lui Elvis, şi o să murim cu toţii, deşi discuţia are loc în 2016″ (salut, nepoate, sper că mai citeşti pe-aici), asta în care dintre cele două categorii de mai sus intră?
Şi a doua. Am dreptul să mă iau de ăia care poartă ochelari de soare noaptea, în cazul în care port şapcă noaptea? Că dacă nu, va fi un sacrificiu greu de făcut, dar sunt dispus să nu mai port şapcă atunci când e întuneric afară. Totul ca să pot să-i critic pe umflaţii ăia.
Acu nişte luni, eram la un magazin papetăresco-librărian oarecare, să iau pixuri or something. Din vorbă în vorbă vânzătoarea aude că vin examenele peste mine şi îmi urează baftă la capacitate, deşi eu dădeam bacul. Sunt tânăr, doamnă!
Cică pardon, nu mi-am dat seama, pari mai puşti. Vorba clişeului, peste ceva vreme o să vreau să-mi spună lumea că arăt mai tinerel decât sunt. Şi n-o să se întâmple. Şi nu-i doar asta, uneori simt că aş vrea să mă întorc la 14 ani. Deja universul vine peste mine şi îmi pretinde să fiu serios, să fiu om mare, să am responsabilităţi. Şi eu zic stai puţin, mai am atâtea lucruri pe care nu le-am făcut, mai am atâtea chestii interesante de care vreau să mă interesez, şi tu deja vrei să încep lunga transformare către o fiinţă bătrână, încruntată, îngropată într-un scaun imaculat, într-un costum imaculat, fără nici o legătură cu infinitatea de văzute şi nevăzute de partea cealaltă a geamului? Nu pot. N-am timp. Sunt ocupat. Trebuie să mai ajung la alimentara unde am găsit Bonibon. Şi dacă găseşte cineva şi sucuri de-alea triunghiulare, nici nu mă mai vezi în costumul ăla.
Sunt ocupat. Ocupat cu nimic, dar e o ocupaţie plăcută. Mă uit la Olimpiadă 200 de ore pe zi, iar în celelalte încerc să-mi amintesc cele 500 de idei pe care le-am avut ieri şi din care vroiam să pun în practică măcar una azi, dar nu reuşesc şi pe drum îmi vin vreo 500 de idei, cu care nu fac nimic decât să-mi spun că nu le uit până mâine, pentru că mi-e prea lene să fac ceva cu ele azi. M-aş apuca de scris o proză, dar poate ar fi bine să le termin pe celelalte două, din care una aşteaptă de pe la Crăciun. Şi cealaltă de mai de mult. Am una sau două cărţi pe-aici pe care le-aş începe, plus câteva pe care le-aş cumpăra, deşi la 3 centimetri de mâna mea în secunda asta e o stivă de patru cărţi, toate începute, niciuna atinsă în ultima săptămână. Într-un fel, ziua are prea puţine ore. În acelaşi fel, are prea multe. Sau poate că, vorba cui a zis-o, doar trebuie să mai beau.
Şi sigur că uitându-mă înapoi, am o uşoară senzaţie de timp pierdut, ca orice leneş foarte activ în a fi inactiv. Puteam să fac mai mult, puteam să fiu mai mult. Nu vreau s-o dau în depresii, că nu e cazul. E biinee mă, mai ales că eu nu merg pe stradă vorbind de aparate de electrocutat, cum fac cei cu o viaţă socială respectabilă. Dar cred că îmi trebuie un şut în fund şi câteva link-uri bune ca să învăţ catalana, că e a treia vară când spun că vreau să fac asta. Şi cu asta mai trag un căscat din adâncul inimii şi trec spre paragraful următor, că doar timp e. Sunt tânăr, doamnă!
Sunt singurul căruia i se pare absurd ca personal, profesional, sau din orice punct de vedere, să trebuiască să ştiu la 18, pardon, 19 ani, ce vreau de la viaţă? Come on, acum doi ani găseam formaţii după care mă omor pe coloana sonoră la FIFA 2005 şi acum tre să fiu matur? (şi tot trebuie să verific dacă Oomph ăia sunt buni de ceva) Şi ce-i mai trist e că acum când îmi zice cineva “Asta e din FIFA 2007″, mă bufneşte râsul.
Oricum, persoanele care te întreabă ce vrei de la viaţă pe un ton foarte grav au un singur lucru în comun: nu au nici o idee ce vor de la viaţă. Nimeni n-are. Cu toţii vrem două lucruri de la viaţă: pe termen mai scurt, mâncare (şi derivatele: bunăstare, bilet la Disneyland, o garsonieră, haine de la Armani, maşină, viloaie, o insulă mică, aparat de epilare a părului din nas) şi pe termen mai lung, să facem o descoperire în fizica cuantică, să creem o rachetă care să se ducă spre lună, să-l împuşcăm pe primarul de sector că e mârlan sau să facem pace în lume. Asta ultima e opţională şi bate mai mult spre ce poţi face tu pentru viaţă. Ar fi foarte drăguţ dacă nu te-ar motiva faptul că vrei să te vezi pe sticlă, să fii aplaudat de mulţimi, să ai salariul triplu sau faptul că primarul de sector nu ţi-a dat autorizaţie. Undeva în subsol, o faci tot pentru ciolan. Nu te jena şi nu nega. Toţi facem asta.
Vizavi de ideea cum că oamenii au viziuni mult mai complexe asupra a ceea ce doresc de la viaţă, cu planuri cincinale şi strategii de dezvoltare durabilă, sau cu scopuri nobile şi vise măreţe despre cum ajută ei umanitatea dezinteresat: în principiu, ete fleoşc. Adică or fi şi 3.14 excepţii, dar în mare ete fleoşc. Las-o moartă. Nu ştii ce vrei nici cât mine, dar simţi nevoia să te dai interesant.
Şi niciodată n-o să învăţ să gătesc. Cel puţin nu prea curând, pentru că deocamdată am pe cine să gătească pentru mine, deci n-am nici o motivaţie. În mod similar, va fi mai greu să-mi mişc fundul şi să mă angajez câtă vreme mămica şi tăticu îmi dau masă, casă şi bani. De ce le e aşa greu oamenilor mari să înţeleagă asta? Probabil ar fi mers mai bine metoda Carlin de creştere a copiilor: du-ţi copilul la colţul străzii şi întoarce-te într-o săptămână. Dacă îl găseşti tot acolo, ai un copil tâmpit.
Şi lui Liviu Rusu i-au dat numărul 17. O fi mai bine ca Oae? Mă rog, măcar acum e numărul la cineva şi nu mă mai întreabă lumea “Hei, ai 17 pe tricou. Cine e 17?” ca să le răspund că nimeni.
Şi duminică am fost mai varză ca niciodată în poartă, mă rog, între ăia doi copaci care erau poarta. Cer scuze victimelor, dar cred că poarta lor era mai mică decât a noastră, totuşi. Şi încă am un bumerang din Australia pe-aici, sigilat, şi nimeni nu mi-a dat ocazia să-l folosesc. Ce-i drept, e cald şi mi-e somn.
Oricum, ce-i aşa de tare la a scrie stil ”fluxul cunoştinţei” de chestia asta trebuie remarcată, felicitată şi aplaudată în picioare? Că până la urmă ar trebui să fie cam ăl mai natural mod de a scrie.
Nu ştiu frate, dar Dan Perjovschi e tare.
Chestia asta spre sfârşit o dă în Liviu Rusu şi numărul 17, dar autorul consideră aceste detalii importante pentru înţelegerea gândurilor sale recente, mai ales că au fost selectate aleator. Şi e puţin dezorientată şi autocontradictorie, dar de ce nu? Sunt tânăr, doamnă!
