Mai avem nevoie şi de iarbă

George Nicolescu şi Unu, Cântec pentru sănătatea ierbii.
Această melodie se dedică domnilor Videanu, Negoiţă şi tovarăşilor lor, care par hotărâţi să înlocuiască fiecare fir de iarbă din IOR cu o bordură.

Dalai Lama, Tienanmen, Falun Gong şi BOCOG

China e un loc unde poţi fi condamnat cu împuşcarea pe stadion, dacă ieşi în stradă să protestezi împotriva guvernului s-ar putea să fii împuşcat, dacă te plângi pe un blog de regim poţi ajunge în închisoare, iar orice mişcare cu mai mult de trei membri şi care nu promovează explicit politica partidului ar putea fi interzisă. Ca la noi, dar mai pe faţă, ar spune cei mai cinici.
Şi atunci nu-i nici o supriză că unele organizaţii, persoane, guverne au mai ridicat o sprânceană sau două când au aflat că Jocurile Olimpice merg la Beijing. E drept, se poate ca valul de compasiune pentru Tibet a guvernelor occidentale să fie cauzat de faptul că s-a descoperit că pe-acolo ar fi nişte ditamai zăcămintele de cupru, zinc şi plumb.
La care CIO a băgat placa cu “tocmai, va fi o fereastră prin care China şi lumea se vor putea privi şi înţelege mai bine and then some and then some more”. Sarkozy afirma în prima zi că el a venit pentru că dacă stătea acasă n-ar fi existat un dialog şi a avut o întrevedere cu preşedintele chinez în care a ridicat aceste probleme. Ăhăm. Şi s-a schimbat ceva? În atitudinea Chinei, ceva, ceva, măcar o măslină? Nada, rien, nimic. Dar vă puteţi imagina dialogul?
Sarkozy: Pune şi mie nişte tărie, ceva, că doar nu mai am nici o conferinţă de presă după. Şi ce mai faceţi? Am auzit că aţi împuşcat nişte tibetani la graniţă când încercau să fugă.
Chinezu’: Da, cădeau ca popicele. A fost o tragere pe cinste. Apropo, vă invit mâine la proba de tir, avem şanse mari..
Sarkozy: Da, bine…legat de tibetani…noi…noi nu aprobăm asemenea…practici..
Chinezu’: Dar vedeţi, e o tradiţie la noi împuşcarea tibetanilor la graniţă, e parte din cultura noastră..Vă mai torn un pahar? Sunt sigur că în zilele următoare o să aveţi ocazia să descoperiţi şi alte obiceiuri şi laturi fermecătoare ale Chinei.
De fapt, ce dialog poţi avea pe tema asta?
Dar, au spus apărătorii Beijingului, presa din toată lumea o să dea năvală şi o să poată descoperi China cu adevărat şi o să înţeleagă locul ăsta minunat. Ăhăm. Câte reportaje din afara stadionului aţi văzut? De-astea cu oameni normali, pe străzi sau pe la ei acasă. Bănuiesc că nu prea multe. Avantajul la o competiţie cu jdemii de sporturi şi participanţi din mai multe ţări decât există e că poţi să le ţii pe tembeliziuni ocupate cu ce se întâmplă în spaţiile de concurs, fără să mai aibă timpul sau interesul de a relata cum arată viaţa în afara lor.
S-ar putea, totuşi, să fi văzut două, trei, poate cinci reportaje mai preocupate de cum trăiesc chinejii. Dar aţi văzut vreun reporter care să pună o întrebare cu adevărat incomodă? Ceva despre politică, autonomia Tibetului, poluare, cenzură, orice? Cred că nimeni nu şi-ar fi riscat barba. Sau şi dacă şi-ar fi riscat-o, ar fi avut parte de un răspuns zâmbăreţ şi mustind a satisfacţie vizavi de bravii conducători. Dacă un străin ar mai avea cum să scape, chinezii cu siguranţă n-ar risca.
Şi uite aşa Jocurile de la Beijing s-au transformat în cea mai mare operaţiune de ascundere a gunoiului sub preş din istorie. Reprezentativă în acest sens mi se pare şi atitudinea vizavi de poluare. S-au luat măsuri disperate, cu efect pe termen scurt, foarte scurt, ultrascurt şi prea scurt ca să fie măsurat: înjumătăţirea numărului de maşini pe stradă şi închiderea fabricilor din zonă, la care se aduagă faptul că în primele zile ne-au luat la mişto spunându-ne că smogul e de fapt ceaţă. Iar după încheierea Jocurilor maşinile, fabricile şi nivelul de poluare sub orice critică s-au întors. Vin străinezii, ne punem hainele de gală, scoatem covorul roşu, iar după ce pleacă ne întoarcem la jegul nostru. Mă gândesc că Pierre de Coubertin dă ture prin mormânt.
Voie bună!

Să-l spânzurăm pe Tadici

Evgeni Trefilov este antrenorul naţionalei de handbal a Rusiei. Un nene mare, chel, morocănos şi dur. Ceva gen singurul om de care îi e frică lui Chuck Norris. A câştigat cu Rusia Campionatul Mondial în 2005, în faţa României, şi în 2007. Se ştie că le munceşte pe jucătoare şi le târâie prin noroi de le sar capacele, dar lumea se mulţumeşte cu faptul că el câştigă trofee. O dată, o jucătoare din naţională a primit o ofertă de la echipa de club unde antrenează Trefilov. A refuzat, spunând că îi ajung cele câteva luni pe an când trebuie să-l suporte la antrenamentele Rusiei.
Dar să revenim pe plaiurile noastre. Gheorghe Tadici este, sau mai bine spus, a fost antrenorul naţionalei de handbal a României. În timpul mandatului lui, am obţinut cele mai bune rezultate din ultima vreme: un loc 2 la campionatul mondial în 2005, urmat de un loc 4 în 2007, dar apoi o dezamăgire în poate cel mai important moment, la Olimpiadă. Visam la o medalie, am terminat pe şapte. Tadici e şi el un Trefilov mai mic, de la chelie şi burtică până la nevoia de a boscorodi straşnic pe oricine îl contrazice, certuri cu arbitrii, certuri cu antrenorii adverşi. Şi din când în când mai scapă în presă câte o povestire cu o palmă dată la antrenamente.
Luminiţa Huţupan-Dinu este cel mai bun portar de handbal fete din lume. A jucat mult timp la cel mai înalt nivel şi e multiplă câştigătoare a Ligii Campionilor. Pe final de carieră, a venit, ca şi multe alte jucătoare din naţională, la Oltchim Râmnicu Vâlcea, unde antrenor era Tadici. De nenumărate ori şi-a dezgropat echipa prin paradele ei fantastice. Şi dă nişte goluri din poartă în poartă geniale. E unul dintre oamenii pe care îi respect cel mai mult, pentru că mi se pare exemplul perfect de persoană care începe de jos şi ajunge departe doar prin propriile ei forţe.
Acum, Luminiţa se simte dezamăgită. Ar fi vrut să se retragă mai devreme, să facă un copil şi să se dedice familiei. A mai continuat câţiva ani, pentru că îşi dorea să aibă şi o medalie olimpică. A suportat antrenamentele epuizante fizic şi psihic ale lui Tadici, cu apostrofări, înjurături şi câte o palmă ocazională. A suportat “şedinţele tehnice” de după fiecare meci pierdut, prilej de critici peste critici şi rereexaminări ale casetei pentru ca nici o jucătoare să nu scape neboscorodită. Şi cu ce s-a ales? Cu nimic.
A suportat toate astea, deşi au distrus-o din punct de vedere psihic. Şi are un singur lucru de reproşat: că antrenorii nu ştiau ce să facă la înfrângere. Că acele interminabile şedinţe în care se analiza vinovăţia fiecăruia o demoralizau, iar nimeni nu mai încerca să-i redea încrederea pentru meciul următor. Şi celelalte jucătoare au declaraţii similare.
Şi am ieşit pe şapte şi presa avea nevoie să găsească un vinovat. Repede, că altfel nu se mai vinde ziarul. Având în vedere aceste declaraţii, soluţia era simplă: Tadici e de vină, mă. Hai să-l spânzurăm! Nu am de gând să mă apuc să-i apăr metodele, şi vă rog să mă trageţi de mânecă dacă mă îndrept spre asta, dar nu vreau nici să mă lansez într-un alt val de acuzaţii ipocrite.
Tadici a avut nişte rezultate foarte, foarte mari. Nu-i de colea să fii vicecampion mondial şi nici locul patru nu arată prea rău. Nici Oltchim nu mai trecuse de mult prin Champions League. Cred că e primul antrenor care a reuşit să-l aducă pe preşedinte într-o sală de handbal după ‘89 şi singurul care i-a adus pe preşedinte şi pe prim-ministru împreună, într-o perioadă când nici nu-şi vorbeau. Preşedintele şi premierul şi-au făcut poze şi au plecat, iar handbalul românesc tot n-are o sală mai acătării. Dar ăsta e un subiect pentru altădată.
Poate că şi altul ar fi putut să aibă rezultatele astea. Într-adevăr, a avut un lot foarte valoros. Dar nu ştiu dacă asta contează. Contează că a avut rezultatele astea şi noi n-am avut o problemă. Eram fericiţi, eram mândri, uite domne, noi avem antrenor! Faptul că-şi mai pălmuieşte jucătoarele mai scăpase prin presă. Faptul că uneori mai ia câte o decizie dubioasă la selecţie se vedea cu ochiul liber. Tot cu ochiul liber se vedea halul în care se boscorodeşte cu Mariana Târcă, antrenoarea adversarilor de la Rulmentul, şi cu arbitrii. La un meci de campionat a intrat în teren în timp ce se juca pentru a se certa cu arbitrul. Şi asta n-a deranjat pe nimeni. Cât timp aveam rezultate, Tadici era bun.
După care au urmat Mondialele din Franţa, unde am terminat în afara podiumului şi am ratat o calificare directă la Beijing. Oltchim a ieşit cam repede din Champions League. Era o sămânţă de scandal în aer, dar i s-a dat credit până la Olimpiadă. Unde, iarăşi rateu. Şi ne-am pus pe desfiinţat. Dezvăluiri senzaţionale ale jucătoarelor naţionalei! Brusc, marele antrenor Gheorghe Tadici se transformase într-un căpcăun care înghiţea copii. Avem principii doar când ne merge rău. În rest, dacă-s rezultate bune, scopul scuză mijloacele.
Deci cine e vinovat pentru ratarea de la Jocurile Olimpice? Sigur, Tadici are o vină însemnată. Dar eu cred că de vină sunt Cristian Gaţu, Luminiţa Huţupan, eu şi tu. Pentru că am acceptat un mitocan cât timp promitea performanţe. Pentru că am fi fost dispuşi să ne dăm la schimb demnitatea pentru o medalie olimpică. Şi de-asta nu o merităm.
Între timp, Trefilov a luat argintul şi e bine mersi la naţională. Vă daţi seama ce scandal iese la primul lui rateu?
Voie bună!