Ce calomnie, bre?

Cristian Oprea, ziarist la Cotidianul, a fost dat în judecată de bădăranul numărul unu al ţării (nu, nu Becali, Băsescu), aparent pentru articolul ăsta, printre altele:

Traian Băsescu – deziceri pe toată linia de supervizarea trocului PDL – PRM
05 Sep 2008 Cristian Oprea
“Preşedintele Traian Băsescu a ţinut morţiş, vineri, să precizeze că nu ar fi avut nici o legătură cu trocul dintre PD-L şi PRM pentru ca Vadim să îşi păstreze vicepreşedinţia Senatului, acuzând presa de minciună. În încercarea de a se distanţa de decizia PD-L – care nu mişcă nimic fără acordul său – şeful statului a încercat să inducă ideea că are preocupări înalte: ”Nu mă ocup de lucruri mărunte ca numirile în Parlament. De lucruri mărunte şi de minciuni are cine să se ocupe”. Traian Băsescu s-a dezis public şi de înţelegerea dintre PRM şi PD-L pentru ca liderul Corneliu Vadim Tudor să îşi păstreze fotoliul de vicepreşedinte al Senatului, după ce Partidul Conservator nu a mai vrut să îl sprijine pentru acelaşi post. “Am dat un comunicat că nu am avut nici o implicare. Reconfirm această poziţie”, a încercat preşedintele României să îşi arate echidistanţa pe care i-o cere Constituţia.

În urmă cu două zile, după declanşarea scandalului şi mai ales în urma luărilor de poziţie anti-PRM ale unor personalităţi care l-au susţinut şi i-au fost favorabile, şeful statului transmitea, prin serviciul de presă al Palatului Cotroceni, un comunicat oficial în care aproape că se jura că nu a avut nici o implicare. Traian Băsescu a ţinut cu tot dinandinsul să dezmintă ceea ce mai mulţi lideri ai PD-L au susţinut, ce-i drept nu public ci sub acoperirea anonimatului, acreditând ideea că nu ar fi existat vreuun fel de contacte între el şi lideri politici, mai ales ai PD-L, pentru aranjarea trocului.
Apoteotic, şeful statului a făcut apel la partide să nu îl implice în “campania electorală prematură”. Fără să lase posibilitatea presei de a pune întrebări lămuritoare despre acest subiect, preşedintele a încheiat referirile sale pe această temă, la fel de brusc cum le-a şi început.

Traian Băsescu a plecat, vineri, într-o vizită în Italia, unde nu va fi primit la Vatican decât de Secretarul Sfântului Scaun, cardinalul Tarcisio Bertone, urmând să se vadă cu Papa Benedict al Papa Benedict al XVI-lea doar la Gandolfo, reşedinţa de vacanţă a suveranilor pontifi. Preşedintele va avea şi o întrevedere cu Marele Maestru al Ordinului de Malta [completarea mea, în textul original pare să lipsească numele Ordinului], Matthew Festing , urmând să viziteze spaţiul pe care se va afla, cândva, sediul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei”.

Acu spuneţi-mi şi voi ce-i aşa de proces aici. Întrebare bonus: ce preşedinte e ăla, bre, care se apucă să dea în judecată ziarişti?

Voie bună!

Un sfârşit e un început

Pentru azi, două cântecele cu acelaşi titlu, dar destul de diferite între dânsele.

De la departamentul semi-depresiv-melancolic, Celelalte Cuvinte, Un sfârşit e un început.

De la departamentul semi-vesel-ironic, Taxi, Un sfârşit e un început.

Va trebui să mai aşteptaţi o zi-două sau poate o viaţă-două ca să scriu ceva ce are şanse să vă pună creierele în mişcare într-un mod semnificativ (presupunând că aş putea). Momentan sunt răcit şi n-am chef decât de chestii mărunte (dar nu neimportante). Voie bună!

Dinamo II – Sportul Studenţesc 0-2

Avrame, ai 1.69, bă!

(…)

Avrame, ai crescut în ochii noştri. Acum ai 1.72!

Să începem cu veştile de ieri, când am aflat că am picat cu Steaua în Cupă. Sigur, e naşpet, dar se poate. Dacă îi prindem accidentaţi sau arhiîncrezători (asta ar fi uşor) sau cu juniorii sau sau… Şi bineînţeles, dacă ne facem partea, dar eu cred că ne-o vom face. E al doilea meci la rând când ne descurcăm bine timp de 60 de minute în zece oameni. În ştiri pe scurt, Sportul Studenţesc 2 a bătut pe Dinamo 3 cu 2-1.

Aşadar, să ne întoarcem la câinii noştri. De dimineaţă, cum mergeam spre metrou, din tufişuri sare un şoarece şi mai-mai să-mi taie calea (îmi iubesc cartierul). Eu mă sperii, el se sperie şi până la urmă umflatul se întoarce de unde a venit. Oricum, nu cred că avem superstiţii cu şoareci tăindu-ţi calea.

Ţuşti în metrou, cobor la Ştefan cel Mare, şi din patru oameni întrebaţi ajung la stadion. E destul de rău, având în vedere că eram foarte aproape, dar destul de bine având în vedere că nu se vedea, că n-aveam idee că în faţa mea e clădirea CS Dinamo şi că de obicei îmi iese din zece oameni întrebaţi. Mă strecor printre firele electrice care plutesc pe şosea (e plăcut aici, la voi), văd nocturna şi dau şi de intrarea mare, după care încep să bâjbâi puţin pe-acolo. Destul de repede apare un nene care mă întreabă ce caut şi îmi explică pe unde s-o iau. La asta nu mă aşteptam. E plăcut aici, la voi, fără urmă de ironie. Drumul spre stadionşorul Florea Dumitrache, ex-Victoria, trece fix pe lângă un rând de WC-uri. Ouch. E plăcut aici la voi, cu toate urmele de ironie. Şi uite aşa ajung, în premieră sezonul ăsta, înainte de începutul meciului. Cu vreo 3 secunde.

Am jucat mai bine. Cred că pot s-o spun, fără îndoiala caracteristică. Pe început de meci, Postolache foarte combinativ, Nicola urca bine, nici de Curelea nu m-aş plânge prea tare, iar Varga a dat dovadă de spirit de sacrificiu la câteva mingi pe care le-a urmărit, deşi păreau pierdute. Parcă s-a jucat cu ambiţie, cu zvâcul care a cam lipsit până acum. Câteva şuturi ale lui Posto de la distanţă, după aceea o cursă a lui Curelea care i-a pasat, pare-mi-se, tot lui Postolache, al cărui şut s-a dus fix la portar. Ceva mai încolo, Rusu trimitea un şut similar, molatec, pe portar, din poziţie bună. Şuturile lui Varga de la distanţă, prin rândul 8 al peluzei.

Apropo de Postolache, prin minutul 30 a îmbrâncit un adversar, care era căzut la pământ, în timp ce jocul era întrerupt. Aparent, imediat după asta l-a înjurat pe arbitru, care i-a dat şi al doilea galben. Antrenorul Falub a fost trimis în tribună după scurt timp, aparent tot pentru că s-a luat în gură cu centralul. Mă rog, ar fi fost trimis în tribună dacă ea exista, aşa a fost trimis de cealaltă parte a chestiei ăsteia de tinichea:

Tribuna 2..sort of

Acum nu vreau să încep cu teoria conspiraţiei, dar a fost un roşu dat cam uşor, iar faza cu înjuratul este extrem de relativă. E doar cuvântul arbitrului împotriva jucătorului, iar jucătorii oricum înjură ca la uşa cortului, dar din când în când mai sunt auziţi. Dar să-l înţelegem pe centralul Avram, care e fi-su lu’ ta-su. Are şi el o nevastă acasă, care îl tot pune să spele vasele, are 1.69 şi acum să mai cârâie şi jucătorii la el? Din aceeaşi familie, la un moment dat o centrare a lui Varga era să ajungă la Nicola în flancul celălalt, dar un fundaş dinamovist a cam luat-o cu mâna sub ochii tuşierului. Care n-a văzut nimic.

Să mai notăm pentru Dinamo o ocazie la o lovitură liberă în finalul reprizei, bătută excelent dar scoasă de Samoilă în corner. De asemenea, să mai notăm câteva centrări sau şuturi în plopi, dar la care mi-a stat inima din cauză că au venit la desincronizări/bâlbe măricele în apărarea noastră. Dar apărarea a funcţionat, per ansamblu. Puncte bonus pentru juniorul Beţa şi pentru Samoilă, care a apărat bine.

Dar şi în zece tot noi am atacat mai mult şi până la urmă am scos un penalty, la o fază în care Curelea a fost agăţat de portarul gazdelor. Varga a transformat lovitura de la 11 metri. Probabil portarul merita şi un roşu pentru că era ultimul apărător, dar hei, am câştigat. După gol a venit o uşoară retragere, ba chiar l-am văzut pe Varga ducând mingea spre colţul terenului când mai erau vreo 20 de minute. Dar am trecut peste tendinţa asta şi am mai ieşit în atac de 1-2 ori. La o asemenea fază, Andrei Stângă a fost servit impecabil şi a rămas singur cu portarul, pe care l-a executat, trimiţând mingea pe sub peste el. Meciul parcă a fost prelungit cu o infinitate, dar nu s-a mai întâmplat mai nimic.

Cred că a fost primul meci al lui Beţa în echipa mare în campionat. De asemenea, a revenit Kiki Irimia. La Dinamo 2, a jucat Mirinda ăla şi Matache a fost în poartă (deşi părerile erau împărţite în privinţa asta, dar totuşi Romanovs era chel şi ăsta nu). Au mai jucat Lemnaru şi doi negri, dintre care unul mai deschis decât celălalt. Nu ştiu dacă ăştia erau tot ăia doi negri de sezonul trecut, că ăia erau buni şi ăştia nu. Dar să ne încheiem aici obligatoriul paragraf rasist.

Flora locală

LATER EDIT: Alte impresii aici, cronica pe site-ul oficial aici, video aici (deşi URL-ul nu pare să spună asta).

O victorie bună. Echipa a dat dovadă de mult caracter. Poate, poate se leagă ceva. Să vedem cum om juca în 11. Haide Sportul!

Drojdia se întoarce

Cum scriam şi aici, pentru mine drojdia.net înseamnă nişte oameni tineri care scriu chestii bune şi cărora le pasă. Ceea ce nu-i puţin lucru în vremurile noastre, în care se poartă băgatul picioarelor în orice.

Ei bine, după o lungă pauză Drojdia revine, într-un format nou, ceva mai … direct, să-i zicem. Dacă înainte site-ul Drojdia era un soi de avizier pentru întâlnirile face-to-face ale micuţilor, care însă ni se spune că vor reveni şi ele la un moment dat, acum prim-planul a fost cedat textelor.

Oamenii ăştia îmi par originali, înclinaţi spre tradiţie fără să devină Marioara Murărescu, înclinaţi spre modernism fără a-şi îngropa cititorul în banal. Sigur, poate că uneori mi-aş dori mai multă simplitate, poate că uneori simt că e câte o imagine forţată până-n pânzele albe, poate câteodată nu mă prind ce-a vrut autorul (hei, sunt şi eu varză ca tot omul). Doar nu poate să-ţi placă totul. Am văzut câteva chestii care mi-au plăcut (par example), probabil cele mai cele vor ajunge pe-aici, printre recomandările-mi către popor, cred că am văzut şi una-două chestii care să mă facă să fug urlând, dar per ansamblu…e binee, mă. Una peste alta, Drojdia e sursa mea preferată de literatură bună de la oameni vii de pe net.

Voie bună!

Gil Scott-Heron – The Revolution Will Not Be Televised

Domne, sună bine.

Ana Blandiana – Ar trebui

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învaţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…

Kinder felie de lapte?!

Sunt singurul căruia îi sună aiurea? Sau măcar undeva la graniţa între suprarealist şi trist? Ce-i drept, e un nume pe măsură. “Pojghiţă de lapte” sau “Unghiuţă de lapte” ar părea, totuşi, mai bune.

Atât am avut de reclamat deocamdată. Hei, e o problemă vitală pentru omenire!

Voie bună!

Cupă : Sportul Studenţesc – Prefab Modelu 1-1, 6-5 la penaltyuri

Hai că i-am (sort of) bătut şi pe ăştia. E un meci greu de narat, încă nu reuşesc să povestesc ce nu se poate povesti. Asta pentru că pe alocuri nu s-a jucat nimic, iar pe alocuri a fost o capodoperă a absurdului, cam ca centrarea asta:

Iar acolo unde ar fi câte ceva de spus ar semăna cu ce am spus la celelalte nşpe mii de meciuri despre care mai scrisei. Am început bine, în atac, şi cam aşa am ţinut-o toată repriza, chiar dacă ne-a luat ceva până să fim cu adevărat periculoşi. Dar eram bătăioşi şi eram acolo. În minutul 27, o incursiune pe partea dreaptă a unui jucător de-al nostru (iertată fie-mi uitucenia, n-am observat cine), care a driblat şi portarul şi i-a pasat lui Curelea care a avut în faţă poarta goală cu doi fundaşi într-însa, având dificila misiune de a da mingea printre ei. Nu i-a ieşit prea bine şi unul din ei a pus piciorul pe minge, care însă a ricoşat în vinclu. 1-0.

După asta parcă am lăsat-o o ţâră mai moale. Cred că dacă mai forţam un pic, meciul se putea termina altfel. Aşa, oaspeţii au ieşit la joc şi a ieşit o chestie cu cele două formaţii ducând mingea de la o poartă la alta, dar împotmolindu-se acolo, în ultimii metri. Modelu a egalat la o fază la care mă uitam pe pereţi, deci nu vă pot spune mai nimic despre asta. În tot cazul, la pauză a fost 1-1. Repriza a doua similară, joc oarecum pe contre, dar…nu ştiu, nu se leagă. Stimabilii noştri oaspeţi au început să cadă din ce în ce mai teatral cu timpul, ajungând până la prestaţii mai demne de premiile Emmy decât ştirile Pro TV, în tot cazul.

La un moment dat, Ciupe intră mai tare la un adversar, îl calcă sau poate ba (am îndoielile mele), omul urlă ca din gaură de şarpe, iar arbitrul îi arată lui Ciupe roşu direct. Nu ştiu nici dacă a fost fault, dar în caz că ar fi fost cred că era de galben.

Dar nu mai contează. Am rezistat şi în zece oameni, ba chiar aş zice că am fost mai prezenţi în repriza a doua. Prelungirile au fost mult prea fade ca să pot săune că cineva a jucat mai bine. Nici în a doua jumătate nu am avut faze prea clare, poate şi pentru că n-am văzut o singură centrare reuşită. Să consemnăm unul-două contraatacuri ale lor la care mi-a stat inima în loc, ca să fim băieţi de treabă. 1-1 după prelungiri.

Arbitri la şuetă

Aşadar, penaltyuri. Executate spre peluza cu galeria Sportului, pentru amatorii de statistică. Primele zece lovituri de la 11 metri au fost şi goluri. Ai noştri cu execuţii foarte curate, hotărâte, pe colţ. Niculescu a ghicit colţul şi a fost aproape să scoată primul 11 metri, apoi nu i-a mai ieşit. De altfel, portarii nu au parat nici o minge, ratarea celor din Modelu fiind o minge trimisă peste transversală. După care a venit Târnăcop şi a făcut 6-5. Vă prezint în exclusivitate mondială toate penaltyurile, cu excepţia primului:

Suntem în şaisprezecimi şi, pentru prima oară în ceva vreme, urmează o echipă din A. Haide Sportul!

Ce s-a întâmplat de Zilele Bucureştiului

Pe principiul dacă tot am scris o chestie umflată cu ce va fi, să scriu o chestie umflată cu ce a fost.

• Nu am fost la Muzeul de istorie, ca să văd “8 –  o cifră magică în istoria Slovaciei”.
• Au fost relativ mârlani, în sensul că în program zice circuit muzeal 08:00-03:00, dar unii înţeleg că au avut un program mult mai scurt, iar gratuitatea începea ceva mai pe seară.
• Nu ştiu dacă expoziţia privind cine a fost Antipa şi ce a făcut el pentru Bucureşti, cu tot cu scrisori şi acte nemaivăzute până acum, consta în decretul regal şi statuia lui Antipa care erau la intrare, fiindcă altceva de genul ăsta n-am văzut.
• La geologie au pietre. Unele sunt roz, unele au formă de jambon, iar câteva arată suficient de abracadabrant ca să-mi cadă faţa. Plus scheme cu plăcile tectonice, petrol brut într-o urnă şi tradiţionala şi adorabila redare grafică a efectelor cutremurelor în funcţie de gradul lor pe scara Mercalli, cu un desen negru pe care scrie “The end” pentru 12 grade. Cu ocazia asta, am aflat că în Transilvania a trăit cândva un dinozaur umflat, greoi şi ierbivor, care mânca doar frunze şi chestii moi, dar avea o platoşă mai solzoasă, aşa. Şi am văzut scheme cu tipuri de soluri, care în continuare rămân imposibil de înţeles pentru omenire. Nu mai încercaţi, doar o să vă distrugeţi viaţa.
• Antipa e uriaş. Gigantic, mastodontic, obositor. Bine că din când în când sunt locuri în care să te aşezi, să-ţi laşi capul şi să dormi două ore înainte de a continua. Imitaţia de peşteră pe care o are înăuntru-i mi s-a părut o chestie relativ tare pe lângă scorţozitatea clasică de muzeu “Na, uită-te în vitrina asta”.
• La muzeul literaturii au chestia din care a băut ţuică Sadoveanu sau cineva. Bine, ei spun că e chestia din care a băut ceai, că aşa se zice acum. Radiera ăluia, ochelarii ăluilalt, câteva copii în care să vezi ce scris de mână oribil aveau ăia (pe câteva le pot descifra însă), ceasul nuştiucui, de care am şi eu acasă, ba chiar mă uit la el în secunda asta. Un vas de pixuri care par cumpărate ieri. O maşină de spălat străveche şi o pianină sau ce era, pentru decor. Au un perete drăguţ cu colaje din reviste de avangardă, dar nici un exponat real. Cică n-au mai avut spaţiu. În schimb, au loc de lada de zestre a lui Sadoveanu, unde probabil că-şi ţinea el ciorapii murdari. Ce m-a contrariat e că au şi un volum de Păunescu pe undeva, iar pe peretele cu poze din perioada modernă, ultramodernă şi postmodernă pare-mi-se că şi-a făcut loc şi Tăriceanu. Mi-e dor de casa memorială a lui Arghezi, poate doar pentru că ultima oară eram în a patra şi nu mai ţin minte nimic.
• La muzeul municipiului Bucureşti, au câteva picturi nu prea înrudite cu Bucureştiul, hărţi şi poze vechi (băi, arăta bine..oraşul ăsta ar arăta decent în alb-negru sau sepia, păcat că vedem color). Articole într-o română de-aia veche şi neinteligibilă, biroul lui Pache or something şi aparate de aer condiţionat închise. Pe undeva de înţeles, pe altundeva…era o groază de lume şi mă coceam. Indicatoare rutiere de demult şi, ca să încheiem într-o notă dubioasă, medalii emise de primărie pentru câini. (Dap. Nu glumesc.)
• Acum îmi citesc propria avanpremieră şi văd circ în parc la Unirii. Şi de-abia acum înţeleg ce era cortul ăla.
• Când am ajuns pe la Piaţa Constituţiei, nu mai aveau păpuşi uriaşe sau nimic, dar pe Parlament se proiecta un mesaj cu daţi SMS la 1888.
• Artificiile au fost faine, asta trebuie să recunosc. Nimic de cârcotit aici. Decât că am scos şi eu mobilul să fac o poză (oricum ieşea proastă) şi fix atunci s-au oprit.
• Teatrul dadaist a fost…tare. S-au citit bucăţi de manifest şi câteva poezici de Tristan Tzara (câteva s-ar putea să fi fost improvizate pe loc, dar mă îndoiesc), totul ambalat într-o mică nebunie. Au aruncat cu ziare în noi, după ce le-au ciopârţit întru poezificare conform reţetei, ne-au huiduit, ne-au luat de gât “Măăăă, tu ştii mă, ce înseamnă dada?”, a fost magnific. Toată treaba s-a întâmplat în stradă, în faţa muzeului.
• Iluminare arhitecturală. Am văzut lumini roz, nu mai ştiu pe ce. Teatrul Naţional era albastru la trecerea pe lângă dânsul, iar pe clădirea arhitecturii era proiectată o animaţie cam pacmanică, însoţită de ceva aflat la limita între sunete şi muzică (ceva cam pacmanic). Mi s-a părut nimerită reacţia maşinilor din jur, cărora le sunau alarmele într-un mare fel.
• Am văzut şi pozele cu Dâmboviţa de la metrou. Într-adevăr, în fotografii chiar arată bine.
• Duminică a jucat Sportul.
• Neînrudit: pe lângă Romană, într-o curte sunt o mie şi unul de ghivece cu cactuşi de vânzare, în toate formele posibile şi imposibile. Cred că nu m-ar deranja să am tot ce e pe-acolo. Pe de altă parte, pe ei i-ar deranja. Or fi obişnuiţi cu deşertul, dar le-ar fi greu să-mi supravieţuiască.
• Parcă s-a terminat cam repede. Pe la 2, între Unirii şi Parlament era pustior şi n-aveai unde să bei o bere.
• Duminică, am fost la teatru la Metropolis, Imnul, să văd ce ştiu micuţii. Micuţii ştiu, mi-a plăcut, dar evenimentul care m-a marcat şi peste care e mai greu să trec a fost faptul că a căzut o babă peste mine. Stăteam pe scări, pentru că am venit prea târziu ca să mai prindem un scaun, şi deodată am simţit câteva zeci de kilograme în spate. O secundă mai târziu eram pe jos, jumate înăuntru, jumate afară, iar lângă mine aterizase o distinsă doamnă care s-a scuzat pentru că e întuneric şi nu m-a văzut. Mă gândesc că unii oameni ar trebui să nu mai iasă din casă, pentru binele tuturor. Alternativ, vreau o puşcă.

În concluzie, tot vreau la Ionesco la Odeon. Voie bună!

Sportul Studenţesc – CSM Ploieşti 1-2

-Haide Sportul, hai băieţii, hai pe ei!

-Ponei?

(o spectatoare tânără, respectiv un spectator foarte tânăr)

Două fetiţe pe la vreo şapte ani stăteau pe undeva prin stânga mea şi se întrebau una pe alta dacă ăştia sunt Petrolul sau CSM Ploieşti şi ce-i aia CSM Ploieşti? Părinţii lor aveau cam aceeaşi problemă, iar în general concluzia era “ăhăm, deci ăştia-s Petrolul”, exact efectul dorit de CSMei. Nu ştiu, spuneţi-mi ce vreţi despre cum aici e spiritul Petrolului şi alte zâne măseluţă de-astea, eu nu pot să-i spun unei echipe formate în 2007 Petrolul.

În timpul ăsta eu mă gândeam dacă ar trebui să mă apuc să le explic copilelor sau măcar părinţilor povestea cu Petrolul şi CSM, dar nu mi-o pot explica pe de-a întregul nici mie. Cred că “vezi Poli Timişoara” e o explicaţie destul de bună. Mai rămâne să aşteptăm procesul, depunctările şi ieşirile în stradă peste câţiva ani.

Dar să revenim la oile noastre. Sportul a început meciul binişor, fără semn că ar fi intimidat de faptul că joacă cu liderul sau de galeria oaspeţilor care ne-a făcut să ne simţim ca în deplasare.. Câteva ratări, după care a venit şi golul. Centrarea lui Varga a ajuns la Postolache în marginea careului, care a marcat printr-un voleu pe colţul lung, la vinclu. Ceva mai încolo, un corner pentru oaspeţi. Samoilă trece pe sub minge, care se îndreaptă spre un pâlc de doi jucători de-ai noştri şi doi de-ai lor, dintre care marchează Alexe. 1-1. În repriza a doua am mai avut ceva ocazii, iar Varga a croşetat la liber prin partea stângă. Erau fragili şi puteam să-i prindem cu garda jos, dar am ratat cam mult. La pauză a fost 1-1.

Repriza a doua a început ceva mai echilibrat. Construcţia şi, mai naşpet, apărarea noastră a început să scârţâie, dar golul a venit într-un mod penibil. La un atac al Ploieştiului, peste stadion s-a auzit un fluier. Tare, clar, cristalin şi ca de arbitru. Doar că nu era de arbitru. Jucătorii noştri s-au oprit, un atacant ploieştean a rămas singur cu Samoilă, iar arbitrul a acordat, bineînţeles, gool. Eu am rămas extrem de “Hă? Ce naiba a fost asta?” până la vederea primei reluări. Acum sunt doar moderat “Hă? Ce naiba a fost asta?” În restul meciului, mingea aproape că a stat numai la noi, dar jocul a fost îmbâcsit şi am rămas fără idei destul de repede. Am dat-o pe faze fixe (dar cumplit executate), mingi lungi şi pase pentru nimeni.

Remarcatul meu din meciul ăsta a fost nenea cu targa, care avea câte o intervenţie la 2-3 minute, mai ales după golul de 2-1. Rămân cu impresia că cei de la Ploieşti au căzut cu mai multă bestialitate chiar decât jucătorii de la FCM Bacău, campionii absoluţi de până acum. Iar portarul s-a tăvălit pe toate părţile, de te aşteptai din clipă în clipă să-l vezi şi însângerat şi cerând o hârtie ca să-şi scrie testamentul. Asta pentru vreun minut, după care se ridica şi nu mai dădea nici un semn de durere.

În sensul ăsta, nu ne-a ajutat nici faptul că Stângă, la vreo două cornere, l-a îmbrâncit cu mare sete. De altfel, acum intrarea lui Andrei n-a schimbat absolut nimic. A fost jucat de câteva ori cu mingi înalte, dar o singură dată a reuşit să dea cu capul în una, pe care mi se pare că a luat-o cam pe spate. Nu cred că are o tehnică foarte bună a loviturii de cap şi ar fi bine ca ori jocul nostru să nu se bazeze pe faptul că ar avea, ori, de preferat, să-l înveţe cineva cum se face, că doar înalt e.

Ne-am întors la forma obişnuită. O apărare visătoare care se bate singură, un atac ratangiu. Prima înfrângere şi Sportul coboară înapoi spre mijlocul clasamentului. Să le spunem adio şi ultimelor speranţe.

Cronica din Prosport aici, video aici. Haide Sportul!