Stirea random a zilei: in boxul amator au fost interzise barbile, decizie ce supara concurentii care apartin anumitor religii. Un boxer musulman s-a suparat rau de tot, le-a dat incolo de pregatire si de regim si s-a dus la prima saormarie sa-si ia una mare, cu de toate. Si cu picant. Detalii.
O alta stire a zilei e ca a inceput openul Australiei la tenis, la o ora la care eu terminasem de tocit si ar fi fost intelept sa dorm (poate ca ar fi intelept si la ora scrierii acestor randuri). Cu ocazia asta, Liternet publica un articol de anul trecut scris de domnul academician Solomon Marcus. Un articol in care gasim aceeasi aplecare care pare sa-l domine pe domnul Marcus catre arta, catre lucrul gratuit, dezinteresat, catre cautarea placerii pure din lucruri in dauna oricaror considerente pragmatice, comerciale, „incruntate”. Un lucru rar, pretios si fata de care dansul manifesta o remarcabila consecventa.
Pare-mi-se ca prima oara am vazut numele Solomon Marcus in dedicatia unei poezii de Nichita Stanescu, „Alta matematica„. Poezia am interpretat-o la vremea respectiva, moment de teribilism si siruri oribile de integrale (dar serios, chestiile alea aveau ca unic scop sa socotim mult si degeaba), ca o simpla afirmatie de tip „Nu totul poate intra in 1+1=2, exista lucruri de lasat intuitiei”. Si sunt inca convins ca la un nivel, pe un palier, intr-un sens, ea fix asta spune. Dar nu protestatar si imbufnat, asa, „hmpf, am demonstrat ca matematica n-are sens”, ci in directii mai … inalte: rigoarea nu are sens fara acel element de intuitie care te trimite catre reguli si care echivaleaza cu intelegerea lumii poate mai bine decat regulile insele (pe care oricum nu le vom intelege cu adevarat).
Cu toate astea, rigoarea pe model matematic poate fi banuita de a servi drept model al lumii: ce altceva ar putea fi lumea din jur decat un mare sistem axiomatic care are regulile lui interne (care ne scapa), dar putina valoare din punctul nostru de vedere, al propriilor noastre reguli si axiome? (cu toate astea, el e consecvent cu sine si noi cu noi). (uite, de-asta e bine sa treci cursul de logica) In fond, nu asta inseamna sa pui in centrul lucrurilor „inima abstracta a lui <e> / fara de existenta si solemn”? Iar omul care incearca sa inteleaga ceva din toate astea, sa caute revelatia, momentul, trebuie sa inteleaga regulile dupa care se imbina axiomele incat sa formeze chestiile atat de ciudate si minunate ce suntem noi. Iar aceasta cautare poate fi, in fond, orice, si se poate numi oricum: muzica, nor, capra, poezie.
Dar nu despre Nichita era vorba, ci despre Solomon Marcus, caruia poezia cu pricina i s-a dedicat cu ocazia lansarii volumului „Poetica matematica”, initiativa rara in spatiul literar romanesc si mondial, ce cauta sa combine spiritul matematicii cu nazuintele poeziei si viceversa in moduri, sunt convins, mult mai coerente decat paragrafele de mai sus ale subsemnatului. Nu detaliez, din motivul simplu ca inca n-am pus mana pe respectiva carte si s-ar putea sa mai si dureze ceva, dar trebuie sa va las cu un citat de aici: „poetica matematică nu înseamnă o poetică pur cantitativă, cum cred cei neiniţiaţi, ci, din contra, o poetică unde imprevizibilul, inspiraţia, inefabilul călinescian nu mai plutesc în vag, ci capătă cifru.”. Ei bine, da, asta merita, cand totul se face avand in vizor asta viata e frumoasa si are sens in toata zbaterea ei.
Dar experientele mele cu domnul Solomon Marcus, cele care m-au facut sa vreau sa pun deoparte si astea 2 vorbe despre dansul, pe care altminteri le-am mai spus prin viu grai, au fost nitel mai personale: de vreo 2-3 ori ne-am aflat in aceeasi camera, amandoi in postura de spectatori ai unor conferinte, sa le zicem. Cuvantul e putin pompos si se cere poate putin explicat: vine un nene sau o tanti, de obicei profesori universitari pe undeva, sa vorbeasca despre o tema stiintifica inrudita cu specialitatea sa. Evenimentul e organizat de o facultate din acelasi domeniu (sau nu) si vine cine vrea sa asculte.
Ei bine, la sfarsitul acestor evenimente, in sectiunea de intrebari din public, mereu se ridica un batranel care se contra cu cel care prezinta pe cateva puncte, mentiona articole similare pe care le-a vazut, intreba cateva detalii legat de care se simtea nelamurit, mereu intorcand concluzia spre educatia din Romania, spre faptul ca pe copii nu ii invata nimeni nici sa caute frumusetea asta inefabila din lucruri, nici nu le prezinta matematica in context, in ordinea in care au aparut teoremele, ce mai, e optimizata pentru concurs, pentru socoteala, pentru scenariul in care cineva trebuie sa planga. La inceput suna propagandistic, obsesiv si nu deosebit de util. A luat ceva timp sa aflu ca batranelul era Solomon Marcus si sa inteleg esenta a ceea ce face: om de scoala veche, incerca sa-l determine pe conferentiar sa coboare putin din sfera inalt tehnica in care se afla, sa vina cu observatiile pana la nivelul in care ele pierd precizie tehnica, dar au capacitatea infinit mai frumoasa sa ne faca sa ne minunam in fata felului in care lucrurile se leaga.
Da, acolo la nivelurile inalte ale stiintei, unde nimeni nu mai spera, unde subiectele sunt deseori inaccesibile, lucrurile de multe ori se leaga si slava Domnului ca exista Solomon Marcus ca sa ne arate asta, ca sa ne arate ce armonioasa ar fi lumea daca n-ar fi sfasiata intre neoconservatori incrancenati (care cred in socoteala si hiperspecializare) si postmodernisti jemanfichisti, asa ca mine (care nu cred in nimic si, mai rau, se mandresc cu asta). In matematica, in educatie si in general. Si trebuie sa-i multumesc pentru ceea ce face.
De asemeni, luati de urmariti: „Inapoi la argument” cu Solomon Marcus.
Desi tonul articolului poate induce in eroare, inca urasc trigonometria si forma canonica Jordan. Noapte buna!