Castigatori concurs

Concursul de la Nemira a luat sfarsit de ceva vreme. Castigatoare a fost don’soara Oana, pentru ca in stil tipic politicianist a facut apel la sensibilatile publicului, Sportul Studentesc si maidanezii (sensibilitate as in ii urasc). Apoi a venit tragerea la sorti, castigata de  domnul balinferi, dar, soc si groaza, don’soara Oana s-a retras in stil  Stolojan iar  pentru ca a castigat si pe alt blog, iar premiul ei a revenit candidatului de pe locul 2, cel care a avut un procent in minus, vene.

Castigatorii au primit cate un mail si sunt rugati sa-si verifice si inboxul si spamul si sa-mi trimita adresele lor (postale) azi.

Sportul Studenţesc – Steaua II 0-0

Mai frumos era să fie meciul la 13:15, că văd că doar la ora aia mai reuşesc să ajung şi eu la timp.  Şi întârzierea a avut poate un efect interesant în sensul în care am păşit în pâlcul nostru de suporteri din tribună şi am zis că sunt pe Maracana. Un meci cu mai mulţi spectatori, atât de-ai noştri dar şi neutri (de-ai lor n-au prea existat), strigând mai tare şi părând mai uniţi decât de obicei (parcă după ce am venit eu s-a mai dus din efectul ăsta). Soarele pe cer la un unghi perfect şi o vreme un pic călduţă. Pe jos, confetti, create din cotidianul de mare tiraj “Adevărul de seară”. Era o atmosferă cu adevărat frumoasă.

Nici jocul n-a pornit prea rău, cu o lovitură de cap bună a lui Curelea şi un şut al lui Cruceru respins de sub bară de portarul advers. După care s-a cam ofilit. Steliştii erau grupaţi în apărare într-un stil tipic stelist, iar ai noştri încercau mai mult cu mingi lungi, sărind peste jocul de pase. La început mi-am zis că ia uite, ce interesant, mai încercăm un pic de joc englezesc, mai direct, apoi m-au lămurit ceilalţi că lipsesc şi Ferfelea şi Postolache, cei mai tehnici jucători. Iar juniorul Păuna a fost titular în atac, în premieră.

Majoritatea meciului a constat în joc murdar la mijlocul terenului, ocazional cu câte un sprint mai răsărit, arareori cu ieşit în pase. Intrări dure şi de-o parte şi de alta, dar din partea lor mai multe. Arbitraj vizibil mai prietenos cu ei, dându-le toate mingile discutabile şi mai puţine cartonaşe decât meritau. Dar parcă mai multe cartonaşe decât de obicei. Iar arbitrii au fost senzaţional de toleranţi cu trasul de timp.

Să mai notăm meciul bun făcut de Cheţan şi în general devotamentul alor noştri, care au alergat cu poftă spre toate mingile şi au fost suficient de prudenţi ca să nu rişte primirea unui gol stupid şi nemeritat.  Stupid şi nemeritat pentru că oaspeţii au ajuns la poartă doar de vreo două ori, una pe care o s-o spun acum şi alta care intră la repriza a doua. Lovitură liberă, dreapta, 20-25 metri. Ochiroşii bate şi zguduie transversala cu un şut de-ăla pe care nici un portar nu-l poate prinde, apoi mingea sare în flancul stâng din care e trimisă, slavă Domnului, mult peste poartă.

Repriza a doua. Joc fleoşcăit ăn condiţiile în care temperatura bătea deja spre luna martie. De notat ar fi o fază în care dintr-o pasă de la mijlocul terenului, un sprint pe stânga şi o centrare, mingea e pusă pe capul unui mini-stelist care ratează din careul mic. Bine că nu ştiu nimic, că apărarea noastră a fost total falimentară la mingea aia. Momentul tradiţional de controversă, când o centrare din careu, din dreapta,  e scoasă în corner de un stelist şi toată lumea se opreşte pentru o clipă, ai noştri cerând henţ şi ai lor sperând că arbitrul n-aa văzut. Şi nu s-a dat. Un alt moment de controversă, când Ciupe îi ia mingea lui Ochiroşii şi din întoarcere îi mai arde şi un umăr peste faţă, mai mult sau mai puţin intenţionat. Urmează văicăreli ca la sfârşitul lumii, după care vine doctorul, Ochiroşii se ridică, bea nişte apică şi e ca proaspăt. Dragul de el.

Dacă tot am spus des Ochiroşii Ochiroşii Ochiroşii, să-i remarcăm sprinturile, dar să observăm că n-a fost nici pe departe suficient de activ cât să-l bage în seamă cineva de la echipa mare, iar şuturile, vai, şuturile au fost în plopi. Urme de talent s-au văzut şi la numerele 9 şi 6, oricine ar fi. Ultimele 10 minute au fost petrecute cu Sportul aruncând mingi în careu, sperând şi ratând ba din poziţii bune, ba din poziţii rele. Nici o fază nu a fost destul de clară ca să merite pomenită. În general, schema era: cineva aruncă o minge spre masa gelatinoasă albastră din careu, masa gelatinoasă respinge. În faţă, în aut, în univers. Pentru că sunt stelişti şi asta ştiu. În minutele 88-90, spre marele lor merit şi marea noastră frustrare, au mai ţinut puţin şi de minge. Apoi 3 minute de prelungiri, în care am revenit la presat până când un jucător advers a hotărât să cadă din senin la mijlocul terenului. Iar arbitrul, servil ca de obicei, a oprit jocul şi ni s-au dus dracului şansele la un ultim mare atac. Care probabil ar fi fost doar o ultimă  mare ratare. 0-0 în final.

Un meci nu urât, pentru că am văzut totuşi un pic de combativitate, ceea ce de multe alte ori a lipsit (la ambele echipe), dar urâţel, să zicem, cu un adversar care a jucat la mica ciupeală, închis, refuzând deschiderea, refuzând jocul, fricos şi împins puţin din spate de arbitru, care câştigă un punct deşi nu joacă nimic. Şi deşi nu-l ajută cu nimic. Dar sunt stelişti şi asta ştiu.

Rămânem pe 2, iar etapa viitoare avem un alt meci foarte important la Buzău. Voie bună!

LATER EDIT: Cronică şi poze.

CONCURS: Cărţi contra foame

“Jocurile foamei” este o trilogie scrisă de autoarea americană Suzanne Collins. Doar primele două volume au fost publicate până acum. Seria e încadrată în genul fantasy şi publicată în România de editura Nemira, în colecţia Nemira Junior. Acţiune cărţii se petrece într-un viitor sferto-apocaliptic, în care resursele sunt foarte rare şi concentrate în mâinile câtorva. Iar pe post de olimpiadă (sau pe postul mai vechilor lupte de gladiatori) e o competiţie numită Jocurile Foamei, în care fiecare zonă a ţării e reprezentată de un copil dintr-o familie săracă, iar aceşti copii sunt închişi împreună într-un ţarc imens, cu singura regulă că la sfârşit trebuie să rămână doar unul în viaţă. Iar câştigătorul are parte de o viaţă de confort financiar. Totul filmat în imagini high definition cu o claritate de cristal şi transmis în direct.

Cartea e recomandată de Stephanie Meyer, tipa cu “Twilight”, dar şi de Stephen King, ceea ce poate vă mai linişteşte. Mai multe detalii aici, de exemplu.

Ei bine, dacă vă tentează, editura Nemira oferă două exemplare din volumul al doilea al seriei, “Sfidarea”, pentru cei 3.14 cititori ai acestui blog. Şi pentru cei veniţi mai de curând, trimişi de blogul Nemira (bine v-am găsit, sper să fie comod aici). Şi normal că trebuie să şi faceţi ceva pentru asta. Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană. Aveam două variante: o întrebare/probă uşoară şi de bun simţ sau una grea şi stupidă. Cred că ştiţi ce am ales. Uite ce trebuie să facă oamenii interesaţi:

Să presupunem că eşti închis într-o bucătărie din Palatul Victoria, filmat de 7 camere. Nu ai cum să ieşi de acolo, dar ai la dispoziţie un frigider plin. Ouă, brânză, salată, gogoşari, legume, cărnuri, sushi. În altă debara mai ai nişte cartofiori, un pic de griş, nişte mălai. Lapte, ulei, de toate. Să presupunem că ai cam tot ce ai putea avea, mai puţin nişte chestii exotice (nu ai carne de rechin) şi nişte chestii naşpa (nu ai fasole). E un reality show, desigur, iar ceilalţi concurenţi sunt candidaţii la preşedenţie: Traian Băsescu, Mircea Geoană, Crin Antonescu, George Becali, Corneliu Vadim Tudor, Hunor Kelemen, Sorin Oprescu, Remus Cernea, Eduard Manole, Constantin Rotaru, Ovidiu Cristian Iane, Constantin Ninel Potîrcă . Rolul tău este să mă faci să-mi fie foame. Şi să-ţi prezinţi platforma politică. Fără să-mi provoci greaţă. Şi fără să-mi creezi o senzaţie de saţietate, pentru că apoi o să fie platformă politică fără foame. Şi să nu copiezi prea mult din propunerile celorlalţi (bine că nu există). Cu siguranţă e o sarcină uşoară. Câştigă cel care are atinge cel mai bun echilibru între foame şi soluţii pentru România.

Amu, sunt două premii. Unul va merge la cel căruia îi iese cel mai bine asta. Un altul va fi stabilit prin tragere la sorţi. Tragerea la sorţi va întrebuinţa, probabil, random.org. Termen limită: momentul deschiderii urnelor, duminică la ora 7 (nu că aş fi treaz la ora aia, dar ce vine după nu se pune). Un om intră în jurizare şi tragere la sorţi cu un singur răspuns, dar dacă s-a răzgândit şi găseşte un răspuns mai bun decât cel iniţial, poate să-l posteze pe acela şi primul va fi invalidat. Evident, scrieţi răspunsurile în comentarii şi aveţi grijă să lăsaţi un mail valid (o să vi se ceară adresele întru livrare).

Baftă!

Bursier

17 noiembrie 2009. Facultatea observă că mai trec şi eu pe-acolo şi se hotărăşte să-mi dea bani.

Vă mai amintiţi de Wayne Shroj?

Poate că într-adevăr acest blog este despre fotbal şi Sportul Studenţesc şi nimic mai mult. Poate că nu este. Ştirile momentului sunt toate lucruri foarte, foarte rare şi cu un element de miraculos: Sportul e pe 2, iar pe lună s-a găsit apă şi încă multă.

Dar nu asta am venit aici să vă zic foarte pe scurt. Subiectul era un băiat care a jucat fotbal şi pe la noi, australian, consacrat pe la Progresul şi pe care l-am redescoperit zilele astea într-o înregistrare din campionatul ţării lui. Campionat în care se pare că e destul de important. Îl cheamă John Wayne Shroj şi m-am gândit că puţin ne duce cu gândul la nişte vremuri (recent) apuse.

Sportul Studenţesc – CSM Râmnicu Sărat 8-0

Uau, ce meci. Scuzaţi-mi scriitura întârziată, zi de naştere în familie. (Mă rog, dacă mă grăbeam acasă poate aveam o oră sau mai mult în care puteam întocmi acest raport, dar uite că nu m-am grăbit). În ştiri off-topic, mi-am băgat şi eu Google Chrome, să văd cum merge, şi merge decent. Nu e acea îmbunătăţire de viteză masivă şi uneori chiar se poticneşte bine de tot, deci nu-mi dau seama dacă e ceva de capul lui sau e doar faptul că e proaspăt instalat.

Aşa, meci. La meci am ajuns la timp, chiar dacă n-aş fi crezut, în sensul că a început la aproximativ o secundă după ce mi-am luat poziţia în tribună. Nu am ajuns la timp, în sensul că prin minutul 2 mă chinuiam cu pusul unui steag pe gard (total antitalent, băi), iar în timpul ăsta Curelea ce mi-ţi făcea? Mi-ţi dădea gol. Mi s-a spus că a fost o centrare de pe stânga, de la ca de obicei excelentul Cheţan, din lovitură liberă, reluată cu capul. Oaspeţii s-au făcut remarcaţi din start, prin culorile originale de pe tricou, un fel de turcoaz. Altfel, mai toată seria joacă în alb-roşu sau alb-albastru, poate după simpatii. Băieţii ăştia sunt originali şi stylish. Să părăsim însă scurta noastră rubrică metrosexuală.

Mai apoi Irimia a deviat în aţe mingea venită dintr-o centrare de pe dreapta, la un corner. Curelea a mai dat o boabă şi se făcu 3-0. Frunze zburând pe lângă noi spre teren, pauză. Frumos. În repriza a doua omul de la tabelă a mai fost provocat de multiple ori, nu fără o perioadă de 15 minute de relativ echilibru, mai curând de negăsire a drumului din partea noastră suprapusă pe o tresărire de orgoliu a lor. Apoi Ferfelea din lovitură liberă, Ferfelea din nou, Curelea, Ferfelea după un frumos contraatac, Truţă. Truţă a mai ratat câteva, Curelea o tonă, 3 din 10 (hei, măcar acum avem un procentaj clar). O fază senzaţională a lui Costin Gheorghe cu 3 driblinguri şi o bară zdravănă. Merita şi el un gol.

Meciul ăsta e recordul de scor din istoria Sportului, pare-se. Ferfelea e golgeterul seriei. Sportul e pe 4. Iar pe mine m-a apucat fredonatul plecând de la meci. Semne bune, per ansamblu. Azi am auzit păreri de la “nu jucăm mare lucru” la “nu i-am mai văzut jucând aşa bine de mult timp”, ambele la 3-0. Cred că merge. Cred că suntem consecvenţi şi dacă ne ţine va fi bine. Uite, literalmente se scrie istorie. Sigur, tăvălindu-i pe jos pe unii, dar istorie. Un adversar în mare pare curat, cinstit, care încearcă (au avut şi ei o ocazie măricică şi o mână de izbucniri) şi nu se ascunde, nu îmbâcseşte jocul. Dar e necopt, lipseşte şi tehnica (nişte chifle amuzante am văzut azi) şi asta poate momentan. Îi doresc, fără nici o răutate, să poată mai multe pe viitor şi să revină în B mai puternic,  pentru că ţesătura morală pare foarte OK (minus o intrare cam ciobănească a unui negru, asta a fost rubrica rasistă).

Urmează deplasare la Breaza. Haide Sportul!

Și așa mai departe

În timpul acelui minut din o mie nouă sute optsprezece, milioane și milioane de ființe omenești au încetat să se mai măcelărească. Am vorbit cu bătrâni care fuseseră pe câmpul de bătălie în acel minut. Într-un fel sau altul, mi-au spus că tăcerea aceea bruscă era glasul lui Dumnezeu. Așa că mai sunt printre noi oameni care își aduc aminte când Dumnezeu a vorbit clar omenirii

O altă carte a lui Vonnegut, un alt titlu ales destul de slab de mine, după catchphrase-ul acelei cărți. Îmi place stilul în care își face omul ăsta micile comentarii sociale. Direct, tăios, pe surse. O tactică un pic…trivială așa, dar care funcționează: ia să vă descriu eu viața pe o planetă imaginară numită Pământ. Aici sunt niște oameni care trăiau liniștiți o viață frumoasă și imaginativă, până când în 1492 pirații mărilor au început să-i omoare pe capete. Copiilor nu li se spune asta la istorie. Pirații mărilor erau stăpâni de sclavi, dar au scris că toți oamenii sunt liberi. Pentru asta li s-au făcut statui. Este aproape un citat. În general, stilul merge fix la țintă cu minim de cuvinte necesare și ne face să ne dăm seama de absurditatea situației în care ne aflăm. În care ne-am pus, în care ne-au pus ăia, în care tot ajungem. În care, deci, suntem. Uite alta:

Fiecare bucățică de pământ de pe aceste insule era proprietatea cuiva, și în total existau numai vreo patruzeci de proprietăți, iar în povestire Trout îi făcea pe oamenii ăia să ia hotărârea de a-și exercita dreptul de proprietate pe deplin. Puseseră peste tot anunțuri cu “Proprietate privată. Trecerea oprită.”

Treaba asta le crea probleme îngrozitoare celorlalți un milion de oameni care trăiau pe insule. Legea gravitației cerea ca ei să se prindă de ceva pe suprafața Pământului. Ori așa, ori puteau să-și dea drumul în apă și să apară hopa-mitică în larg.

Satira e deasă, cinică, iar ce îmi place în special este concizia. Pe de altă parte, poate amârî. Sunt, în fond, niște observații triste despre lucrurile triste pe care le facem. O anumită senzație a neputinței, o anumită axare pe chimicalele nocive din organismele noastre, niște personaje care apar des și ele. Dar care sunt tratate cu aceeași ironie ca orice altceva, într-un mic demers de expediere a explicațiilor simple și evidențiere a problemelor simple. Crecă. Nimic nu scapă, omenirea însăși fiind privită nu cu răutate, dar cu o senzație nițel deprimantă că … nu ne iese nimic. Că oricine pretinde că îi iese ascunde, în subsol, suficiente pete cât să-l facă un mare ipocrit. E o carte amară și tristă în mod fundamental, iar umorul reiese mai mult din această amărăciune și (în special) din absurdul sub forma căruia iese ea la suprafață.

Sunt multe părți citabile, observații din astea generale care trăiesc undeva în lateralul poveștirii, dar sunt (pentru mine) o bună parte din miezul cărții, ajutate și de accentul intenționat fragmentat, în construcție, sub schele al firului epic. Totul converge, încet și fără netezime, de-a lungul celor 342 pagini, spre momentul în care Kilgore Trout, scriitor slab de SF-uri slabe publicate prin reviste porcoase lângă poze porcoase (Trout e un personaj pe care Vonnegut îl folosește prin toate cărțile-i și e bănuit de a fi reflexia autorului însuși. Pe de altă parte, avem și un narator activ care poate fi bănuit de așa ceva), se întâlnește cu Dwayne Hoover, afacerist, proprietar al unui dealership de mașini, baștan într-un mic oraș neutru dintr-o zonă neutră geografic a Statelor (“Asta e găoaza Americii” – o frază întrebuințată nu de puține ori).

Chimicalele din capul lui Dwayne îl fac s-o ia razna nițeluș și să creadă cu tărie în adevărul unei cărți de-a lui Trout, care sugerează că oamenii sunt toți niște mașinării, cu excepția unuia singur, care are liber arbitru. Dwayne Hoover, sub influența faptului că romanul cu pricina e scris la persoana 1, începe să-și exercite liberul arbitru pe persoanele care l-au dezamăgit, de exemplu, pe dinții fiului lui homosexual, exercitându-și liberul arbitru cu ajutorul clapelor unui pian. Iar partea cea mai bună e că ăsta nici nu e un spoiler, pentru că încă din primele capitole ni se spune că ne îndreptăm spre asta. Drumul până aici îmi pare a servi două scopuri: unu, mica retrospectivă a metehnelor omenirii de care am pomenit mai sus, prin diversele situații și întâmplări prin care trec personajele, iar al doilea, cel evident și care mă face să sun ca un critic clișeistic, ca metaforă pentru viață: personajele trec prin niște locuri și situații destul de dubioase, întotdeauna dând impresia că orbecăie, că nu prea știu de ce merg unde merg și de ce au ajuns unde au ajuns. Și cu toate astea, în tot timpul ăsta se îndreaptă spre finalitatea tragică, deși drumul pare uneori perfect haotic.

Am vorbit mai devreme despre cum nimănui nu-i iese nimic și e OK să observi problemele dar ipocrit să-ți asumi o poziție de superioritate. Ce se întâmplă cu cei care își asumă o poziție superioară, care cred că se află în fața unei mașinării disfuncționale, ei având puterea de a o schimba cu o rangă bună și fiind singurii cu viziunea de a face asta? Ce se întâmplă și cu Dwayne Hoover: 12 oameni răniți, unii în pragul morții, unii rămași fără degete, toată lumea întrebându-se de ce pe ei i-a lovit mâna destinului din senin. Întrebare pusă și de agresor, prin urmare cercul s-a închis.Toleranță și autocritică întâi, luarea problemei în propriile mâini mai încolo, chiar dacă situația e într-adevăr nasoală și asta e universal recunoscut. Cam așa văd eu mesajul cărții, deși nu m-ar mira o interpretare puțin…opusă, nu m-ar mira să fie chiar cea universal recunoscută.

Puneți mâna și cumpărați/împrumutați. Se și citește ușor și merită fie și pentru citatele cu care o să rămâneți. Alte două cronici sumare, luate din vârful google-ului: una mai negativă, dar din care am aflat că există și un film, iar alta mai .. laconică. Voie bună!

Kurt Vonnegut, Micul dejun al campionilor, editura Polirom, Iași, 2008

(apariția inițială: Kurt Vonnegut, Breakfast of champions, 1973)

Din tine ies, printre cuvinte, lucruri verzi

Okay, nu din tine, din mine. Este din nou acea perioadă a anului în care să anunț că am răcit: mereu, dar un mereu spre weekend așa (mi-am luat un weekend așa). Dap, momentul răcelii mele este constant vineri seara. Nu știu de ce, dar ăla e singurul moment al săptămânii când sunt dispus să recunosc că e răceală. Simptomele încep așa, mai vineri dimineață. Uau, nu mai am delete, am move to trash. Cum trece viața și WordPressul pe lângă mine.

Gripa este însoțită la mine în mod tradițional de o mică pauză, nițică introspecție, ceva mai multe pagini dintr-o carte și revelația că mi-am citit fidelii și rondelele cititori și cititoare. Până la punctul în care am ceva de la Animest în drafts iar Animest e hăt departe în trecut, în memoria colectivă. Lumea și așa prea se înghesuie la acel capăt al pieței care oferă comentarii prompte asupra actualității. Eu aș putea oferi comentarii foarte întârziate. Deci este acel moment în care pe lângă bolit pierzând timpul stupid în fața calculatorului, să-mi iau angajamentul (da, iar) să termin draftsurile alea, să mă achit de restanțe și să alte lucruri pe care nu o să le fac (da, iar). Și să vă mai spun lucruri random și lucruri despre cum bolesc pierzând timpul stupid în fața calculatorului.

Încep prin a anunța că marele om, inegalabilul, civilizațional luminosul Lorin Fortuna va conferiența o conferință la București, miercuri, la 16:30, la Xenopol, sub titlul “Viata – Joc Specific Existential Dumnezeiesc pentru Fiinte Individuale si Colective”. Trebuie ca și aceia dintre noi care nu-l găsesc amuzant să recunoască faptul că e o bună definiție a vieții. Și, mai mult de atât, un bun slogan pe care să-l găsești pe o cutie de Monopoly. Știți jocul anti-Monopoly? E ca Monopoly, doar că aparent ai ocazia de a alege între ăia care vor TOT și vor ACUM (monopoliștii) și ăia care vor TOT și vor ACUM și au pliante cu persoane zâmbitoare și împart pungi cu pomană studenților (competitorii).

Să ieșim din această paranteză și să revenim la lucruri serioase: Lorin Fortuna. Eu m-aș duce să îl văd. Bate un film cu Adam Sandler. Ce scuză ar trebui să folosesc, unde să le spun celor din jur (în special părinți) că merg? Mi-e profund jenă să spun adevărul și în plus o să pară că îl iau în serios, ba chiar că îl idolatrizez (cum pare acum) și o să mă trezesc la Bălăceanca in no time. (Un simptom bun al problemelor unei generații e când indivizii ei scriu chestii publice pe internet însoțite de “dar n-aș vrea să spun nimănui asta”. Whoops, just did).

Altfel, am mai făcut multe lucruri fascinante în aceste zile gripale: m-am uitat la meciuri ca un nebun, dar suficient de fragmentat ca să nu văd nici un gol și să aflu scorul uitându-mă pe net după. Poate că I am a little addicted to this internet shit. Gen, e 3 și scriu pe bloguri în loc să mă culc. Poate că ar trebui să fie îngrijorător…neah. Anyway, am fost surprins să-l aud pe Emil Grădinescu la Liverpool-Manchester și apoi la Steaua-Rapid, mă gândesc că a fost o după-amiază frumoasă pentru el. Și aproape mă așteptam să comenteze și CFR -Timișoara, care a început înainte de Steaua-Rapid. He is kind of a Superman figure în capul meu. Bine, pentru ultimele câteva luni mi s-a părut neinspirat și acum parcă nu mi se mai pare. Ar putea fi doar faptul că nu l-am auzit destul de des.

Altfel, am mai citit, desigur, bloguri conspiraționiste, asta chiar e activitate de gripă la mine. (Nici când sunt sănătos nu-i foarte bine, dar nu vreau să recunosc că … frazele alea cu cămașa de forță). În particular, bloguri conspiraționiste creștine. În particular, bloguri conspiraționiste creștine despre gripa porcină. Și m-am panicat. Apoi am văzut că dispozitivul DUBIOS prezentat de o curajoasă whistlebloweriță e ceva standard folosit în armată, un something something beacon, ceva ce după înțelegerea limitată a subsemnatului e ca întrebuințări și merite tehnice undeva între plăcuța cu numele și firul Ariadnei. Iar sfârșitul lumii n-are nici o șansă să vină în 2012 (săracul) din moment ce până și Hollywoodul scoate filme cu tema asta. De fapt, tema a fost prezentă în însuși serialul “Dosarele X”. Pe de altă parte, articolul despre cum bosonul Higgs merge înapoi în timp și distruge condițiile inițiale care au dus la crearea lui și astfel bosonul Higgs nu va fi observat niciodată din cauza accidentelor a fost distractiv. (Fanii științei ar putea vrea să mă împuște acum)

Vreau să vă mai trimit la un joc. Bine, poate nu vreau, pentru că în funcție de your geekness s-ar putea să nu mai puteți face nimic toată săptămâna, nici să dormiți sau să gândiți, de dragul unicei și adevăratei misiuni: de a termina jocul. Dar poate, poate nu sunteți așa atrași de a omorî păienjeni cu cuvinte. Eu cu asta mi-am înecat ziua, atât de rău încât nici până la această oră nu știu cum s-a terminat meciul de hochei Steaua-Sportul (deși intuiesc cine a câștigat și că a fost o diferență porcească, pentru că așa e-n hochei). Pentru aceia care vor să-și umple tot atâta timp, dar mai literar, un eseu-fluviu pe blogul revistei Cultura despre critica din anii ‘60.

Also, ce faci când n-ai mai scris pe blog de secole și ești eu? Exact, mai pornești un blog. Ca să fii un porc capitalist umflat cu foarte foarte multe bloguri cu care nu faci nimic. Așadar: The meta of meta. Obiectiv: filozofie+programare, filozofie+diverse, programare+diverse, computer science. Da, cred că “filozofie” și “programare” merg binișor împreună. Mai bine ca “filozofie” și “târnăcop” oricum. Dar oricum, nu am o idee prea clară de direcția în care o s-o iau sau dacă o să iasă ceva. Dacă nu, șterg și gata. Important e, în fond, să învăț eu ceva din asta. După cum se observă, momentan mă prostesc și chestia e puțin sub schele. Release early, release often cum s-ar zice.

Cel mai mare număr de pageviews din istoria acestui blog a fost joi. Sunt zile cu multe vizite, în special pentru că profesorii își trimit elevii la “Cântecul monstrului din Loch Ness” și, aș intui, le dau și eseuri sau chestii de scris, iar Google îi trimite la mine. Dragi profesori, dacă vă puneți elevii să fie analitici cu asta, nu dați dovadă de înțelegere, nu dați dovadă de deschidere, nu dați dovadă nici de aptitudinea de a-i convinge pe oameni ce porcărie e cu poeziile astea postmoderne fără sens. Tot ce faceți e să subliniați ce subliniază aceste poezii postmoderne fără sens: că sunteți o formulă, că nu știți să vă jucați, că sunteți monstrul din Loch Ness. Și grași. OK, n-am vrut să iasă chiar așa dur, dar sper că am lăsat să se vadă esența a ce spun printre atâtea cuvinte.

doplodovok  plovodokot!

Sportul Studenţesc – Dunărea Galaţi 2-0

Ies din metrou fornăindu-mă şi văd că deasupra intersecţiei de la Grozăveşti se ridică o structură un pic spaţială şi grandomană, un pod cu arcuri peste podul de peste Dâmboviţa. (Spus despre pasajul Basarab, check.). Shuffle-ul îmi dă melodii adecvate, mereu ştie să facă asta, şi ajung la stadion destul de “montat”, nu înainte de a-l lămuri pe un om că intrarea liberă şi de a constata că sunt foarte puţini câini pe străzi şi foarte paşnici vizavi de ce aşteptam.

Pe stadion sunt vreo 125 oameni, pe număratelea. Vreme morocoănoasă şi friguroasă şi totuşi mie mi se pare că pe undeva condiţiile astea sunt reprezentative pentru fotbal, lupta cu noroiul şi sprinturile atât întru glorie dar făcute şi pur şi simplu pentru a nu degera. Şi frunzele galbene căzute într-un colţ de teren. E o imagine foarte frumoasă.

Ai noştri au început bine şi cam aşa au şi ţinut-o. Joc frumos, în pase. Ferfelea e activ, Cheţan face o treabă bunicică pe stânga, iar până şi Curelea poate fi văzut, surpriză, alergând (Luat de Curelea, check). Câteva desfaceri mai serioase ale apărării adverse există şi în cele din urmă obţinem un penalty, la o fază la care Ferfelea aleargă spre o minge înălţată pentru el şi i se pune piedică. Bate Ferfelea, un pic spre stânga, portarul se duce un pic spre dreapta, 1-0. La asta se adaugă voleul frumos al lui Lung, de la 25 de metri, după o respingere venită în urma unui corner, ajuns la limită de portar.

La pauză, un pic de soare. Avea să mai revină şi pe parcursul celei de-a doua reprize şi pe final.

A doua repriză marchează un mic pas înapoi, valorificat (cu greu) de oaspeţi. Ei ajung de câteva ori în faţa porţii, culminând cu o fază de singur cu portarul la care Viciu scoate bine. Dar pe final avem ultimul cuvânt. După intrarea lui Truţă, e destul de prezent, se joacă cu el destul de mult, dar e destul de dezamăgitor în ratangism. Cu toate astea, reuşeşte să dea un gol, la o fază la care portarul îi scapă şutul ca pe săpun şi îl lasă cu poarta goală, la jumătate de metru de linie. E golul care liniştişte apele. Truţă mai face câteva nefăcute, ratând o preluare când putea scăpa de la 30 metri cu nimic în faţă decât portarul, iar apoi luftând dintr-o poziţie foarte bună din careu. A fost o minge pusă pe tavă de Ferfelea, la capătul unei faze-fluviu cu 3 oameni driblaţi, iar mingea a ajuns în flanc la Curelea, care a tras în portar.

Meci bunicel, cu o frumuseţe aparte, tomnatică. Ne-a fost mai greu poate şi pentru că adversarii au avut mai multă rezistenţă fizică decât cei din meciurile trecute, dar s-a simţit parcă şi un pic de oboseală la ai noştri. Însă, în ciuda faptului că am mai avut şi faze fără nici un orizont (când ne-au lipsit?) nu a existat acea senzaţie de panică neputincioasă din alte meciuri. Ne-am făcut jocul de pase şi a mers. Urmează o deplasare grea, la Tulcea.

În final, vreau să semnalez apariţia unei cărţi a colegului nostru de tribună, domnul Gabriel Şeitan, despre Dan Petrescu (zice şi de Sportul). Cartea zice-se că se va găsi în curând în librării pe la vreo 15 lei. Poate mai revin cu detalii când le am.

Există câteva articole despre meciul ăsta şi pe liga2.ro, şi pe ligaB.ro, dar niciunul nu se încumetă la o cronică. Se încumetă însă la interviuri cu antrenorii şi elemente mai de culoare aşa (antrenorul Dunării urlând la un jucător de-al lui că simulează ca nesimţitul). O lectură suplimentară care vă poate interesa. Aici aveţi echipele şi câteva poze. Haide Sportul!

S-a terminat, s-a terminat!

Sfârșit pentru campania de calificare cea mai cenușie pe care am văzut-o eu, una care ne-a adus înapoi cu picioarele pe pământ, pornind de la pragmatismul forțat de sorginte pițurciană și sfârșind cu revelația că în lipsa talentului sclipitor avem nevoie de acest pragmatism, cum s-a cam văzut și în seara asta, la 3-1 cu Feroe.

Concluziile sunt evidente și nefilozofice. Voi încerca o trecere în revistă, cu mici observații statistice și cu obișnuitul risc ca eu să nu spun nimic nou. Fără Chivu și Mutu suntem un fel de selecționată divizionară care are atitudinea și aptitudinea potrivite pentru o victorie cu d-alde Otopenii. Dar nici o națională nu mai e Otopeni. Feroe are un profesionist și a învățat să se apere. Ceilalți parcă învățaseră mai demult. Cu Mutu și Chivu nu-i ușor, pentru că băieții nu se mai străduiesc. La Mutu e vizibil că vine doar pentru figurație și sare peste amicale, o provocare interesantă pentru mulți antrenori. Chivu a fost mult timp un etalon al bunului simț pentru mine, și pe teren și pe lângă, dar parcă acum îl simt puțin blazat.

Bun, construim fără. Nu există foarte multă experiență, chiar dacă există voință. Nu știu unde-s oamenii care au jucat toate meciurile alea europene. Probabil că majoritatea sunt portughezi și mai e băiatul ăla Dayro care juca cu Râmnicu Sărat. Dar, totuși, parcă, mai erau și unii de-ai noștri… Serios, sunt jucători cu suflet și căliți cam pe coclauri. Sunt jucători fără suflet cu porecle ca “Prințul”. Mijlocul e o enigmă, iar apărarea e penultima din grupă, egală cu Feroe înaintea meciului direct. Multe dileme, puțin material de construit.

Și impresia, cel puțin temporară, că, iată, jocul lui Pițurcă era realmente tot ce putem juca cu ce avem, din moment ce principiile îi sunt continuate. E drept, de un selecționer mai deschis presei și publicului și mai dispus să încerce cu oameni noi. Golurile vin rar. Comentatorii spuneau că locul 3 din topul golgeterilor din actualul lot e Gigel Bucur (care nici n-are cine știe ce frecvență la națională), cu 4 goluri. E clar că pe primul loc e Mutu, cu multe, nu? Mai apoi…

Mai apoi e faptul că meciul cel mai reușit din toată campania a fost unul amar, acel 2-2 cu Franța, cu un gol genial al lui Mutu și cu puțină demnitate în joc. Am făcut față bine unei echipe de top. Care a pierdut cu Austria. Care a fost târâtă pe jos de Serbia. Care a pierdut în Lituania. Care a pierdut cu Feroe. Care au pierdut cu România. Care n-au trecut de Franța. Iată, fotbalul modern e o harababură în care nici un rezultat nu poate fi prezis prea clar (decât dacă ai o casă de pariuri și strecori niște bani în buzunare adecvate) și cu toate astea campania noastră a fost prezisă perfect de acel prim 0-3 cu Lituania. În timpul căruia eram la un concert, ceea ce poate ar trebui să încercăm cu toții. Că prea ne tensionează naționala.

Această înșiruire dubioasă de fraze se încheie aici, nu înainte de a nota că vom fi capi de serie 2 în continuare, ceea ce, dându-se grupe destul de grase (și se fac din ce în ce mai grase), nu ne ajută, că iar ne vine un bau-bau de pe locul 3 și câștigă grupa. Oh well. Mondial plăcut și imparțial! Voie bună!