Și așa mai departe

În timpul acelui minut din o mie nouă sute optsprezece, milioane și milioane de ființe omenești au încetat să se mai măcelărească. Am vorbit cu bătrâni care fuseseră pe câmpul de bătălie în acel minut. Într-un fel sau altul, mi-au spus că tăcerea aceea bruscă era glasul lui Dumnezeu. Așa că mai sunt printre noi oameni care își aduc aminte când Dumnezeu a vorbit clar omenirii

O altă carte a lui Vonnegut, un alt titlu ales destul de slab de mine, după catchphrase-ul acelei cărți. Îmi place stilul în care își face omul ăsta micile comentarii sociale. Direct, tăios, pe surse. O tactică un pic…trivială așa, dar care funcționează: ia să vă descriu eu viața pe o planetă imaginară numită Pământ. Aici sunt niște oameni care trăiau liniștiți o viață frumoasă și imaginativă, până când în 1492 pirații mărilor au început să-i omoare pe capete. Copiilor nu li se spune asta la istorie. Pirații mărilor erau stăpâni de sclavi, dar au scris că toți oamenii sunt liberi. Pentru asta li s-au făcut statui. Este aproape un citat. În general, stilul merge fix la țintă cu minim de cuvinte necesare și ne face să ne dăm seama de absurditatea situației în care ne aflăm. În care ne-am pus, în care ne-au pus ăia, în care tot ajungem. În care, deci, suntem. Uite alta:

Fiecare bucățică de pământ de pe aceste insule era proprietatea cuiva, și în total existau numai vreo patruzeci de proprietăți, iar în povestire Trout îi făcea pe oamenii ăia să ia hotărârea de a-și exercita dreptul de proprietate pe deplin. Puseseră peste tot anunțuri cu “Proprietate privată. Trecerea oprită.”

Treaba asta le crea probleme îngrozitoare celorlalți un milion de oameni care trăiau pe insule. Legea gravitației cerea ca ei să se prindă de ceva pe suprafața Pământului. Ori așa, ori puteau să-și dea drumul în apă și să apară hopa-mitică în larg.

Satira e deasă, cinică, iar ce îmi place în special este concizia. Pe de altă parte, poate amârî. Sunt, în fond, niște observații triste despre lucrurile triste pe care le facem. O anumită senzație a neputinței, o anumită axare pe chimicalele nocive din organismele noastre, niște personaje care apar des și ele. Dar care sunt tratate cu aceeași ironie ca orice altceva, într-un mic demers de expediere a explicațiilor simple și evidențiere a problemelor simple. Crecă. Nimic nu scapă, omenirea însăși fiind privită nu cu răutate, dar cu o senzație nițel deprimantă că … nu ne iese nimic. Că oricine pretinde că îi iese ascunde, în subsol, suficiente pete cât să-l facă un mare ipocrit. E o carte amară și tristă în mod fundamental, iar umorul reiese mai mult din această amărăciune și (în special) din absurdul sub forma căruia iese ea la suprafață.

Sunt multe părți citabile, observații din astea generale care trăiesc undeva în lateralul poveștirii, dar sunt (pentru mine) o bună parte din miezul cărții, ajutate și de accentul intenționat fragmentat, în construcție, sub schele al firului epic. Totul converge, încet și fără netezime, de-a lungul celor 342 pagini, spre momentul în care Kilgore Trout, scriitor slab de SF-uri slabe publicate prin reviste porcoase lângă poze porcoase (Trout e un personaj pe care Vonnegut îl folosește prin toate cărțile-i și e bănuit de a fi reflexia autorului însuși. Pe de altă parte, avem și un narator activ care poate fi bănuit de așa ceva), se întâlnește cu Dwayne Hoover, afacerist, proprietar al unui dealership de mașini, baștan într-un mic oraș neutru dintr-o zonă neutră geografic a Statelor (“Asta e găoaza Americii” – o frază întrebuințată nu de puține ori).

Chimicalele din capul lui Dwayne îl fac s-o ia razna nițeluș și să creadă cu tărie în adevărul unei cărți de-a lui Trout, care sugerează că oamenii sunt toți niște mașinării, cu excepția unuia singur, care are liber arbitru. Dwayne Hoover, sub influența faptului că romanul cu pricina e scris la persoana 1, începe să-și exercite liberul arbitru pe persoanele care l-au dezamăgit, de exemplu, pe dinții fiului lui homosexual, exercitându-și liberul arbitru cu ajutorul clapelor unui pian. Iar partea cea mai bună e că ăsta nici nu e un spoiler, pentru că încă din primele capitole ni se spune că ne îndreptăm spre asta. Drumul până aici îmi pare a servi două scopuri: unu, mica retrospectivă a metehnelor omenirii de care am pomenit mai sus, prin diversele situații și întâmplări prin care trec personajele, iar al doilea, cel evident și care mă face să sun ca un critic clișeistic, ca metaforă pentru viață: personajele trec prin niște locuri și situații destul de dubioase, întotdeauna dând impresia că orbecăie, că nu prea știu de ce merg unde merg și de ce au ajuns unde au ajuns. Și cu toate astea, în tot timpul ăsta se îndreaptă spre finalitatea tragică, deși drumul pare uneori perfect haotic.

Am vorbit mai devreme despre cum nimănui nu-i iese nimic și e OK să observi problemele dar ipocrit să-ți asumi o poziție de superioritate. Ce se întâmplă cu cei care își asumă o poziție superioară, care cred că se află în fața unei mașinării disfuncționale, ei având puterea de a o schimba cu o rangă bună și fiind singurii cu viziunea de a face asta? Ce se întâmplă și cu Dwayne Hoover: 12 oameni răniți, unii în pragul morții, unii rămași fără degete, toată lumea întrebându-se de ce pe ei i-a lovit mâna destinului din senin. Întrebare pusă și de agresor, prin urmare cercul s-a închis.Toleranță și autocritică întâi, luarea problemei în propriile mâini mai încolo, chiar dacă situația e într-adevăr nasoală și asta e universal recunoscut. Cam așa văd eu mesajul cărții, deși nu m-ar mira o interpretare puțin…opusă, nu m-ar mira să fie chiar cea universal recunoscută.

Puneți mâna și cumpărați/împrumutați. Se și citește ușor și merită fie și pentru citatele cu care o să rămâneți. Alte două cronici sumare, luate din vârful google-ului: una mai negativă, dar din care am aflat că există și un film, iar alta mai .. laconică. Voie bună!

Kurt Vonnegut, Micul dejun al campionilor, editura Polirom, Iași, 2008

(apariția inițială: Kurt Vonnegut, Breakfast of champions, 1973)

Vulpi, artă,chunky bacon și Ruby

So you’ve got to know that synergy doesn’t actually mean synergy in this book. I can’t do normal synergy. No, in this book, synergy means cartoon foxes. What I’m saying is: this book will be starting off with an exorbitant amount of cartoon foxes.

And I will be counting on you to turn them into synergy.

why the lucky stiff (aka _why), Why’s Poignant Guide to Ruby, habar n-am în ce an apărut, teoretic e încă neterminată, iată un link  spre un PDF, asta e o variantă mai nouă și probabil mai completă, mai aproape de ce citisem eu, hai să închid această linie introductivă interminabilă

La un moment dat am făcut o înțelegere cu mine. Să scriu aici de toate cărțile pe care le citesc. În urma negocierilor interne, am stabilit că nu se pun cărțile de programare, tehnice, școlare etc. “Mi-a plăcut evocarea foarte poetică a modului în care Ore construia lanțuri K-alternante în grafuri bipartite” cumva nu are o sonoritate prea bună…Acum o să sparg regula, pentru că, deși avem de-a face cu o carte de programare, nu are grafuri bipartite. Are cartoon foxes.

Un limbaj de programare e o limbă, cum ar fi catalana sau finlandeza, în care vorbești cu calculatorul tău. Îi spui “bă, afișează ‘Neața!’” sau “Când spun calculează inversul unui text tu fă-mi un text nou în care pui fiecare literă începând de la sfârșitul ăluia pe care ți l-am dat până la început. Și dă-mi textul nou”. Ahamz. Deci româna nu merge. Ruby mai merge. E un limbaj pornit în Japonia, în anii ‘90, care în ultimii ani a devenit popular, apoi a devenit trendy, apoi a devenit un pic enterprisey și acum se pregătește să fie foarte enterprisey. E ca un om la 50 de ani.

Cu diferența că poate fi foarte simpatic și pare că nu va fi îngițit de direcția “aplicații pentru afaceri”. Nope, e o cultură mai puternică, de oameni care scriu programe într-un Starbucks cu ochelari de soare pe cap noaptea, care trag întrucâtva în direcția opusă. why e unul din acești oameni. Sau a fost, e greu cu timpul. De curând și-a șters toate conturile pe care le avea și s-a făcut dispărut de pe internet. Să sperăm că a trecut la chestii mai interesante. Da, da, omul își face bine stat-cu-ochelarii-de-soare-pe-cap-noaptea-ul: e interesant și educativ, amuzant și, desigur, are momente în care pare forțat, dar în limite rezonabile.

E o carte care începe cu o ceapă. Cu un îndemn spre a ne închipui că avem cartea asta în față, pe hârtie, tocmai am deschis-o și am găsit înăuntru o ceapă. Suntem impresionați. Și trebuie să lăsăm ceapa să-și facă efectul: să plângem, să ne minunăm și să plângem în fața frumuseții a ce vom vedea. Observăm ironia autorului, care e conștient că nu ne poate emoționa fără o ceapă.

Deci da, vulpi. Secțiuni cu vulpi desenate, multicele. Povești cu vulpi desenate, savanți nebuni, câini cu baloane atârnând de picioare. Vulpile se întreabă dacă pomenind “chunky bacon” vor apărea în carte. Două exemple mai încolo, niște cod Ruby afișează “chunky bacon”. O carte perfect citibilă ca beletristică, dar poate mai neînchegată. Nu știu, mi-am spus că o dată o s-o citesc ca programming și o dată ca beletristică și am citit-o de două ori, dar nu știu de care dată cu ce interpretare. Sunt mai greu de deosebit.

Meta. Destul de mult meta, dar nu până la trendynessul absolut (deși aproape, cam dureros de aproape). Savantul nebun găsește pe undeva un exemplar din carte. De acolo află ce trebuie să facă în continuarea cărții. Se întâlnește cu o capră, care a citit cartea de vreo 30 de ori. Și care consideră că e “totally misquoted”  și că uau, savantul nebun arată altfel în realitate decât în carte. Pentru următoarele câteva capitole, nu își mai amintesc ce trebuia să facă în diverse situații. Personajele omului nu-i pot ține minte acțiunea din propria carte, deci mă scuzați dacă mie-mi sunt neclare detaliile. Apropo, pentru părțile meta din Ruby, vedeți al doilea link, e mai finisat. Cred că e ce am citit la prima mea citire. Și are și citate drăguțe din alți oameni care leagă frumos totul:

When one learns to learn, one is making models, using symbols, analogizing, making metaphors, in short, inventing and using language, mathematics, art, politics, business etc. At the critical brain (cortex) size, language and its consequences appear. To avoid the necessity of repeating learning to learn, symbols, metaphors, models each time, I symbolize the underlying idea in these operations as metaprogramming.

John C.Lily, Programming and metaprogramming in the human biocomputer, New York, 1972.

Okay, acum hai să citez și din autorul pe care îl tot pomenesc aici și din carte ne-citând altă carte. Ești pe o planetă străină. Într-un castel. Vrei parola liftului. Parola e aparent inaccesibilă. Doar că fraierii au scris softul care controlează liftul în Ruby. Muahaha.

Hmm. Instance variables are only available inside an object. And class variables are only available inside a class. How could he get to that password?

class Elevator

    def Elevator.maintenance_password

        @@maintenance_password

    end

end

Elevator::maintenance_password

=> "Stairs are history!"

Alright! He got the password! Did you see that?

He added a class method to the Elevator class. Isn’t that great how you can start a new class definition for Elevator and Ruby just adds your changes to the existing definition?

Și ăsta a fost fragmentul pe care nu-l va înțelege nimeni. Nu știu cât de good idea, dar e destul de flexibil. Also, argumentele în care autorul îți aruncă în față o bucată de cod și spune “Uite, e ca o propoziție în engleză!” mă lasă cam rece mereu. Pentru că nu-i și pentru că există limbaje care chiar arată ca o engleză în limita în care un limbaj de programare poate: SQL și COBOL. Toată lumea le urăște pentru că ești prins într-o mare de cuvinte. După care vine la mine și spune “Uite frate: str.gsub!(/[^\d]/, ”), exact ca-n engleză!” Also, spre sfârșit parcă se diluează ciorba. Autorul e din ce în ce mai prins în propria-i poveste și nu prea ne mai servește cu cod, după care ne mai servește un pic, dar parcă un pic prea complicat pentru cât de puține explicații i se alocă. E o senzație de plictis și corvoadă pe final.

Și mai e senzația că nu există un target clar. Oameni care n-au mai programat? Da, după chestiile introductive, nu, după viteza cu care evoluează. Indivizi cu experiență și care vor să vadă cum e cu Ruby? Nu, pentru că începe cam prea pentru … începători. Da, pentru că se termină cu why getting funky with metaclasses. Copii? Da, pentru vulpi, chunky bacon și prima jumătate a cărții, nu prea pentru un savant nebun care-și electrocutează nepoata. Și metaclasses.

Secțiunea de observații negative fiind încheiată, trebuie să spun că totuși impresia e pozitivă. Pentru că e o carte care te învață să pui pasiune în lucruri, să te distrezi, s-o iei puțin ca pe o artă și deloc ca o prelucrare prin așchiere (I’m looking at you, cărțile gen “Java instant for dummies în 10 zile” și utilizatorii lor). Pentru umorul dubios, dar parcă o dubioșenie pozitivă. Iată un om care urăște cartea. Vă las și cu el.

Hai, v-am dat linkurile, puneți mâna și citiți. Dacă după 10 pagini nu vă place, vă puteți opri oricum. (It’s not gonna get better. It might get worse.) Voie bună!

Restaurarea axiologiei profesionale

Prețul tragic al restaurării axiologiei profesionale a fost asumat de întreaga generație ‘60

(Sorina Sorescu)

AXIOLOGÍE s.f. Disciplină filozofică care se ocupă cu studiul sistematic al originii, esenței, clasificării, ierarhizării și funcției sociale a valorilor ; teorie generală a valorilor.

(DEX)

Marin Sorescu, Trei dinți din față, colecția Biblioteca pentru toți, editura Art + Jurnalul Național, 2009 (anul primei publicări 1977)

Înarmați cu cele două citate pe care vi le-am băgat pe gât, problema descifrării, în mare, a romanului, e rezolvată. Ceea ce nu e neapărat o pierdere pentru că nu prea e un roman pe care să-l poți lua într-o mie de feluri. Răsfoiam acum prin prefață și citeam ușor amuzat că în vremea respectivă s-a încercat clasificarea la “romane de dragoste”. O dovadă clarissimă că, cel puțin uneori, ce înseamnă o carte mai variază și cu epoca în care e citită.

O să încep prin a observa că e o ediție îngrijită și răs-îngrijită, greblată, plivită, curățată, spălată și spilcuită. Include o prefață scrisă de nepoata autorului, care se pare că s-a orientat spre critică, un tabel bibliografic complet și cu poze poze și fragmențele de critică la sfârșit. Minimul necesar pentru a avea la un loc mai multe păreri, comprimate până la esență și diverse. Iar o pagină spre sfârșit ne avertizează că textul a fost “cules cu un font inspirat de literele desenate de Claude Garamond, cu un corp de 11″. Iată ce lucru nobil și elegant făceați atunci când schimbați fontul din Word în Garamond de 11.

Volumul nu e unul tip copy-paste după o ediție pre-’89. Dimpotrivă, s-au luat manuscrisele păstrate, s-a studiat ce secvențe au fost cenzurate și au fost inserate înapoi în text. E discutabil cât de bine se “leagă” așa, dar părțile ex-cenzurate sunt bolduite. Deci nu s-a încercat reintegrarea lor completă în text, mai curând sunt acolo ca niște indicii spre “ceea ce a vrut să ne spună autorul”. Cuvinte individuale, fraze, și o secvență de câteva zeci de pagini mai la sfârșit.

Dacă tot eram la meta-lucruri, aș vrea să mai întreb cum s-a ajuns la Editura Art, din moment ce Biblioteca pentru toți era seria Minervei (și am văzut cărți BPT de la Minerva din 2007), de ce o carte de mai încolo din serie e la altă editură și, deci, ăăă…cine a vândut numele BPT? Cam ușor. Cartea e drăguță așa, cu cartonarea și coperta cea artsy, ceea ce merge pentru un aer nobil/snob (think vocea omului din reclama pentru cărțile Adevărul), dar nu prea e în vechiul spirit BPT al unor cărți micuțe și manevrabile, care aproape-ți intră în palmă. Astea de la Jurnalul Național încap cinci pe raft. Dar o ediție bine realizată și, trăiască consumerismul sălbatic!, ieftinioară la 12 lei față de 35 la librăria locală. Unde e o ediție la fel de bună, inclusiv partea cu prefața rudei autorului (aceeași?), de la Polirom. Dar hei, e triplu! Ironic e puțin că probabil banii care susțin prețul ăsta mic sunt de la nenea Voiculescu, care … are multe în comun cu un anumit personaj.

Deci personaje. Două triunghiuri. Val-Adrian-Tudor, tineri pe la vârste apropiate de noi, colegi de apartament într-o casă pe care o împart cu mai mulți babalâci. Și un au mutație, ar trebui să fiu mai informat de cât de grav e asta. Pare. Relatări despre pensionari făcând drumul lung și greu spre bucătăria comună. Descrieri pitorești ale băii comune din subsol, care pare un real paradis. Val e sculptor și face păpuși … pentru o fabrică de cauciuc. Secție mereu la marginea desființării, vă dați seama. Adrian și Tudor scriu pentru un ziar. Câte un articol de-al lor îi dă probleme Stoiceaschii, șefa, (da, bă, știu că e “Stoiceascăi”) pentru că nu se încadrează în “direcție”.

Un alt triunghi, Val-Olga-Șandru. Șandru e un om de-al muncii, burtos, năclăit, necitit și își bate nevasta. Pe Olga, frumusețea întruchipată, cu păru-i interminabil. Care vrea să-l lase pentru Val. Vă dați seama, suntem în anii ‘60, un divorț nu pică bine. Și nu când e vorba de nevasta unui om mai de sus din ierarhie ca noi, poporanii. Ceea ce duce la ezitare. Frică. Emoție. Premoniție. Și prăbușire. O prăbușire înceată, pâș-pâș, care o dată erupe și mistuie triunghiuri și tot. Coincidență, Șandru e șeful fabricii de cauciuri, deci șeful lui Val. Coincidența e o tehnică des folosită de autor.

Nu vă așteptați la narațiune fluidă. Nu vă așteptați la metafore curgătoare și pagini citibile nerăsuflabil. Am perceput textul ca pe ceva scris și citit împotmolit, cu gâlme, cu ghionturi, cu opriri. Mereu vrei să treci mai departe, dar te lovești de un bolovan și zici s-o iei mai tiptil. Se poate datora și tehnicii/psihicului autorului, dar e perfect în a crea o anumită atmosferă, în a spune lucruri care nu se pot spune sau care au fost tăiate în roșu (și cu dungă groasă) de cenzură. Te aștepți ca din tufișul unei pagini să iasă un monstru care te înghite pe tine și pe protagoniști. Și se întâmplă, dar târziu, după ce ai acceptat, mâhnit, ordinea lucrurilor, după ce nu te mai așteptai. Ceea ce îmi amintește de un fragment din “1984″, pe care nu-l voi mai cita, preferând să mă opresc.

S-ar putea ca oamenii pe care politica-i lasă rece să fie lăsați rece și de carte, dar tocmai, nu e vorba de activiști cât de cum afectează chestia asta pe niște oameni normali care încearcă să-și trăiască tinerețili și dragostele. Altfel, dacă nu vă lasă reci chestiile cu atâta extremism și puteți suporta un stil narativ mai … poticnit, să-i zicem, recomand. A, să zic și de referințe culturale. Sunt destule inserate prin dialoguri și o lecție introductivă în pictură foarte bună spre sfârșit.

Voie bună!

Adevărul despre Muzeul Literaturii – atât e de rău?

Cei de la Adevărul mai încearcă o ultimă suflare de jurnalism de investigație în aceste vremuri dominate de can-can. Doar că jurnalismul de investigație e tot un fel de can-can în care iei un om și arunci cu cât mai mult noroi în el, doar că omul e mai high-profile așa. Ceea ce crește probabilitatea ca noroiul să fie adevărat/relevant.

Se semnalează, într-o campanie care pare că va mai dura, câteva nereguli legate de Muzeul Național al Literaturii Române. Niște acuzații vagi cum că directorul nu e bun (o fi o încercare timidă de a zice că e pe pile?) plus observația ceva mai concretă că sălile sunt cam goale. Și că prezentarea e sforăitoare și reclamația foarte reală și întemeiată că site-ul e neactualizat.

Amu, eu unul am fost pe acolo acum vreun an și nu părea prea rău. Ne-au arătat vasul în care făcea Sadoveanu ceai. Cineva din grup mi-a zis că de fapt în vasele alea se face țuică. DEX-ul mi-a distrus visele, confirmând că e vorba de ceai. Am mai spus asta, cred. Duduile care prezentau nu săreau pe pereți ca-n reclamele la Prigat, of course. Mai spuneau ceva ocazional și știau să lase vizitatorul în pace. Că doar și scrie pe obiecte ce sunt și unde nu scrie ne prindem și noi, iar ca să-ți explice cine e într-o poză pe perete ajunge să-ți miști nițel degetul în partea aia. A, și sistemul electronic trendy. Adică un touchscreen unde ai toate informațiile posibile și imposibile. Serios, prezentarea a fost OK.

Pe de altă parte, sunt sigur că o săpătură în treburile financiare ar dezvălui niște comportamente fiscale și politici salariale dubioase. Sau cum se mai zice în zilele noastre. Iar 80 de angajați sună cam mult și la vizita mea pare că mai era niște spațiu care putea fi umplut, într-adevăr. Mai erau și niște planuri de umplere. Și probabil că pe partea de promovare se poate face mai mult. Dar altminteri, oamenii mai țin cercuri, ateliere, activități (se scotea și o revistă?), se fac chestii.  Locul chiar e drăguț și se încearcă. O să fiu o babă comunistă și o să spun că dincolo de probleme de management cea mai mare problemă e că pe tinerii din ziua de azi îi doare în cot.

Ei bine, imaginea mea e veche de un an, cum am zis. Chiar s-au schimbat atâtea între timp?

Moartea poeziei? Noaptea poeziei!

Poezia nu e moartă, tovarăși, dar poate că nu se simte așa fresh cum era într-o vreme. Totuși, face ce știe, orbecăie mai departe, beată, moartă, profundă, entuziastă, eclectică, adormită.

E vorba de un alt eveniment drăguț la care am fost martor acum câteva zile: maratonul de poezie și jazz de la Operetă. Intrarea liberă și cu toate astea avea dreptate nenea care s-a așezat cu tovarășul lui pe scări în față la început și a zis: “Hei, ia uite, iar au venit poeții să-și recite unul altuia!” Probabil că nenea era poet, ca și tovarășul și ceilalți șase inși din jurul scărilor. Și ca și nenea beat mangă care încerca să intre.

Mai departe, înlăuntru. Niște optzecism, niște ceva-mai-recentism și vreo două persoane mai de vârsta noastră privite cu atenție părintească (“Andra, nu le mai expedia așa repede!”). Dintre care una m-a enervat cumplit. Dar mă rog. L-am reținut pe Ioan Es. Pop, pentru că-l mai văzusem.

Așa, ca idee de ansamblu, cam sub așteptări. Am stat pentru o bună parte într-o poziție mai grea ca sonor, deci poate nu trebuie să mă arunc. Atmosfera de ansamblu de ansamblu mi-a plăcut. Atmosfera de ansamblu creată de fiecare poet … care atmosferă? Nu știu, într-un fel e cam multă monotonie în glas și, dacă mi se permite critica, niște redundanță în versuri. Să nu fim prea nedrepți, veneau relativ des versuri simțite, trăite, gândite și muncite, dar cam fără acea strălucire. Iar ocazionalul poem fluviu, care …. deci, frate, nu merge. “Să arunc cu multe imagini și metafore în ei și să repet din când în când câte un nume, poate asta o să-i deruteze. A, și iepuri iezuiți.” Cam așa simțeam că simțea autorul. Mult prea diluat și nițel cam criptic. Sigur, nu mi-a cerut nimeni părerea.

Iar jazz-ul a fost drăguț, simpatic, cu miros de pământ românesc într-însul. Iar o duduiță de vârsta noastră +/- 3 avea o voce imposibilă și părea cam figurantă și-n texte. Poate că sunt doar enervat de voce, dar aia nu e o voce la care ajungi întâmplător, aia e o voce pentru care te antrenezi să fii o țoapă. Seara s-a încheiat cu un moment eminescian transformat într-un remix inedit prin tehnica de  uitare a unor strofe.

Și a existat un moment când a recitat un debutant. Debutantul era arhitectul șef al sectorului 4. Mda. Mă bucur că s-a dat ocazia unui autor tânăr și fără posibilități să se facă cunoscut, nu unui îmbuibat rârâit a cărui meserie e să ia șpăgi peste șpăgi ca să transforme parcul Tineretului în vile și care poate să-și cumpere un festival de poezie… Nu, în nici un caz nu a fost ales un asemenea om. Mda.

Acum că a trecut criza de nervi, să trec și la un mic remarcat. Oricum mi se pare că am fost puțin prea negativ până acum. Serios, a meritat noaptea nedormită, fie și din simplul motiv al stării de a fi aproape de oamenii care formează lumea asta. Așadar, Paul Vinicius a fost greu să nu se facă remarcat. Pentru că știe să citească, pentru că știe fabrica atmosferă. O dicție impecabilă … de bețiv, dacă așa și era e genial, dacă juca teatru e genial. Poate “imatur” etc., dar chestia e că omul a mișcat publicul cu un superficial destul de profund. Ceilalți nu ne-au creat seți (sau alt plural) de absolut sau experiențe revelatorii. Deci 1-0 pentru el. Iar jam-sessionurile jazziști-poeți au fost relativ reușite.

Ion Mureșan s-a enervat pe mine. Poezia trăiește și va mai trăi. Un material despre are și TVR-ul. Într-un colț de ecran sunt și eu. Mai apar în colțuri de ecran și când joacă Sportul. Sunt un vedet. Voie bună!

Adâncindu-te prea mult pe un drum, le pierzi pe celelalte

Astăzi, adică ieri (veșnicul sindrom “azi e mâine”), am avut ocazia să-l văd pe Mircea Cărtărescu, cu ocazia unui eveniment drăguț. Ca orice eveniment drăguț și periodic pe care îl descopăr, va lua o pauză și va reveni în septembrie. Eh, bun și atât.

Cărtărescu și-a anunțat de la început intenția de a amuza publicul mai curând decât a-l duce pe culmile profunde ale artei, cu precizarea că e un obiectiv mai modest dar mai realizabil. Mai departe, lucrurile au curs natural, ca o seară de vară cu un tip de gașcă care mai și scrie chestii bune. A citit o povestioară din tinerețile lui, despre iluziile de tânăr poet și dezamăgirile crunte suferite de stomacul lui când a fost chemat să recite câte ceva la Bacău, prin ‘84. Pe parcurs se face observația că pe bună dreptate a trăit Bacovia în Bacău, iar un alt oraș nici că-i putea forma acea personalitate la fel de bine.

A urmat un mic segment de întrebări, de la chestiile clasice până la Savatie Baștovoi, despre care Cărtărescu a avut câteva cuvinte frumoase (se simțea un iz de întrebări cu pașapoarte biometrice în aer, din fericire doar mi se părea). Am reținut chestia din titlu, atât pentru că am probabil un talent pentru a reține frazele care par mai clișeistice, chiar dacă omul o avea și diamante mai bune pe-acolo,  cât și pentru că nu mi se pare așa clișeistică pe cât pare. Cred că e o idee destul de bună dezvoltarea unui mic “câte nimic din fiecare”, în care știi câte ceva din domenii multe, fără a te adânci neapărat în ceva foarte particular. Pentru că mersul pe 7 cărări simultan dezvoltă pluriperspectivismul și capacitatea de analiză și viziunea omului în general. Trăiască cele 7 cărări!

Acum că s-a terminat și fraza kilometrică în care părăsesc total chestia de care vorbeam și o dau pe păreri proprii (dar hei, e un blog, și încă cu titlul ăsta), să recapitulăm: a fost o seară plăcută în compania unei personalități plăcute, dăștepte și fără aere. Și s-ar putea să-i fi pus piedică din greșeală lui fi-su (scuze!). “Povestitorii de la șosea” pare o chestie de urmărit și în lunile ce vin. Noapte bună!

Într-o după-amiază de august

Camil Petrescu, Patul lui Procust, editura Minerva, 1981 (prima ediție publicată în 1931)

Unii dintre voi poate au fost torturați cu asta în timpul liceului sau sunt torturați as we speak. Puteți sări peste. Eu am avut parte de “Ultima…, întâia…” la școală și nu mi s-a părut tortură.

Când se întinde la vorbă Camil Petrescu, o după-amiază de august durează cât vreo douăzeci de zile, timp în care se întâmplă tot ce se poate și nu se poate. Adică nu se întâmplă nimic, se rememorează, you know. (În acest punct, cititorul nostru își dă seama că șansa ca eu să spun ceva coerent și inteligent despre carte nu există și dă pe Eurosport, că azi sunt semifinalele sau ceva)

Undeva prin centrul acțiunii, Fred Vasilescu, aviator și de toate, prezent peste tot în viața mondenă a orașului, G.Ladima, poet genial și neînțeles, o sinucidere misterioasă, Emilia, o fată faină și tradiționala Feminitate Întruchipată (OK, exagerez, dar cam acolo bătea intenția nu), intitulată T. Intitulată și cu un nume complet, nefolosit, pentru că la ea în clasă erau două Maria Mănescu și pentru a le deosebi au folosit inițiala tatălui. Ia uite, aproape l-am făcut să sune ca un roman polițist, zdrobit cu bestialitate ca formulă de nenea Camil într-un eseu.

Majoritatea romanului e un capitol de câteva sute de pagini, ce reprezintă notițele lui Fred legate de Ladima, cu accentul pus pe ce află din scrisorile de la el păstrate de Emilia. Fiind o fată faină, Emilia trebuia să jongleze nițel cu emoțiile diverșilor domni interesați în a face contribuții financiare întru bunăstarea ei… Era o fată faină high-level, bineînțeles, nu așa, o oarecare. Actriță fără strălucire, cu câteva roluri la Teatrul Național, totuși, și prin intermediul relațiilor lui Ladima. Care săracul i-a luat cam mult să se prindă că era o fată faină, dacă s-o fi prins vreodată. Vreme de câțiva ani. Vă închipuiți oscilația, melodrama din scrisori etc.

Notă peste notă, cam asta e prima chestie care mi se zicea despre cartea asta. Și a doua era că face și notă la notă iar când se enervează s-ar putea să meargă cu trei niveluri. Mă gândeam că poate n-o fi chiar un lucru rău. Ca Sadoveanu, dar cu observațiile colaterale chiar în subsol, astfel încât să le poți ocoli în loc să te pierzi în descrierea dealului. Sau poate că la Sadoveanu era numai descrierea dealului. În fine, și dealurile lui Petrescu sunt conturate bine, într-o mare enumerare de calități, epitete, tușe care adaugă textură, tușe care mai șterg unde era prea mult, părți pe care le apucă delirul filozofic din orice. Direcția delirului e OK. Și nu e chiar din orice, lucrurile cam au o direcție generală. Dar este o anticalofilie deosebit de calofilă, suportabilă dar uneori dusă prea departe. Și pardon, dar sintagma “sânul ei, ca o gutuie” apare mai des ca într-o melodie de Guță. Mult mai des. Acum, nici melodiile lui Guță nu sunt cap-coadă doi inși dezbrăcați și niște scrisori.

Dacă ar fi fost într-un roman de Camil Petrescu, paragraful de mai sus ar fi fost format doar din prima propoziție, cu următoarele ca note de subsol. Așa iar am început cu una și am terminat cu alta. Note de subsol, așadar. Care vin cu precizări legate de personalitatea lui Fred, care-i un soi de Superman macho (“Nu mai vorbesc de priceperea lui în motoare, electricitate, sau cai de curse, care era cu totul remarcabilă”), deși tot orașul îl credea un snob putred de bogat. (E rudă de-a lui Nae Lumânăraru, baștanul din Parlament și din “Ultima…, Întâia…”). Și mai vin cu câteva poezii (printre care “Patul lui Procust”) și articole menite să ne facă o imagine despre cariera de ziarist a lui Ladima. Care, aflăm, avea multe momente când efectiv n-avea ce pune pe masă, deși nu s-ar fi zis. (Fraza asta v-a convins că n-am nimic inteligent de spus) Subsemnatul îl găsește pe Ladima un poet nu prea reușit, genul care aruncă cu 20 de metafore pe secundă în tine, nu te lasă să te ridici, după care spune “Uite, domnule, ce scriitură înaltă am eu!” Subsemnatul e cam dur, dar crede în mica lui felie de dreptate și e dispus ca de dragul discuției să creadă că era un geniu. Și mai ales să nu încerce poezia lui Camil Petrescu ca să nu-și strice o imagine altfel bunicică.

Doamna T. e mecanismul, scuzați-mi termenul ingineresc, prin care se cunosc Fred cu Ladima, care ajung repejor tovarăși. Nu atât de tovarăși încât Fred să știe când Ladima avea nevoie disperată de un loc de muncă și el îl putea ajuta, dar hei…(cam asta pare să fie una din ideile principale ale cărții: câte lucruri nu știm, până și despre cei de care ne considerăm foarte apropriați, cât de mare e distanța, oricât de mică ar părea etc.). Independentă, cu inițiativă, originală, deschisă spre nou (are un mic magazin de mobilă modernă, minimalistă, la care e singura vânzătoare, în timpul liber schițează modele de rochii). Și mai e partea cu Întruchiparea Feminității. Să caut un citat. N-am găsit, doar o scenă erotică interminabilă. Cred că era și ceva mai coerent. Oh well. Credeți-mă pe cuvânt, personaja e de vis.

Imaginea de ansamblu a romanului e, într-un fel, o temă pentru cititor. Căruia i se pun la dispoziție scrisori, notițele lui Fred, dialoguri de-ale lui cu Ladima (includ considerații despre natura poeziei), dialoguri de-ale naratorului cu Fred (includ considerații despre natura literaturii), scrisorile, desigur, articolele lui Ladima, scrisorile doamnei T. la început și considerațiile naratorului la sfârșit, când rămâne cu caietele lui Fred și nici un răspuns legat de cauza morții lui Ladima, Fred prăbișundu-se cu avionul. Ai documentele, ai personajele bine conturate, n-ai nici un Dumnezeu narativ care să tune la tine și să explice tot, formula pe care și-o propunea Petrescu pare îndeplinită (asta e ca la română, opera privită între intenție și realizare (cu diferența că la română n-am încercat asta vreodată)). Și nu pare prea rea.

După carte vine o stivă stufoasă și bună de opinii critice. Unii se întreabă dacă toată povestea nu e cam greu de înghițit, un șir de “mistere” care pot avea rezolvări banale, dar moartea lui Fred e trântită acolo la mișto ca să n-aibă. Poate. Totuși, treaba mi se pare bine dezvoltată. Cu observații, în general stilul e exasperant de bibilit. Eugen Ionescu se plânge de asta și de primul punct și iese o telenovelă tare interesantă (Petrescu avea un orgoliu uriaș, se știe) pe care n-o s-o mai povestesc ca să nu scriu un roman. Dar o să-l citez pe Ionescu, arătându-ne cum ar fi arătat o bucată din “Cei trei mușchetari” scrisă de Petrescu:

Ducându-se la Aramis, d’Artagnan și-a dat repede seama că fostul său prieten face parte dintr-un partid politic vrăjmaș. Destinul lui depindea, cum depinde viața condamnatului la moarte de iscălitura președintelui Republicii Franceze, de buzele, de o mărturisire a lui Aramis, inconștient de gravitatea, de grava importanță a secretului pe care îl deținea.

Gândurile lui d’Artagnan ardeau, se încolăceau, ca degetele febrile ale jucătorilor, de pe mesele verzi. Inutil strângea în mâini mânerul spadei care l-ar fi salvat în orice luptă loială și care acum îi era nefolositoare ca o coajă de ou după ce i-ai vidat conținutul.

Își aprinse pe gânduri, căutând să nu răsară deasupra cât era de abătut, o țigară, și zâmbea fals, de teamă să nu trădeze un prea mare interes.

-Am auzit că Porthos are moșii, pe undeva!

-Te “interesează”?

-Da. Aș vrea să fac o vânătoare (punând între ghilimele și dând întregii fraze o coloratură ironică și totodată degajată). Se uită pe fereastră. Aramis se apropie, mâna lui albă, de abate, se odihnea vag pe umărul lui d’Artagnan, mai mult atârnată însă, ca o gutuie molatecă.

-Da, răspunse Aramis, este “seigneur du Mont et de la Plaine; il plaide pour droits feodauts contre l’eveque de Noyon”.

D’Artagnan se întoarse surâzând:

-Așa de bogat e, dragă? N-a mai pierdut din moșii? Surâsul însoțea, ca și cum ar sublinia-o, aparent, fraza glumeață. De fapt, era înflorirea bucuriei de a fi aflat că Porthos locuiește în Picardia

Și originalul, cică:

-A! Am auzit că Porthos a ajuns proprietar, moșier.

-Oui, răspunse, prins în capcană, Aramis – il est seigneur du Mont et de la Plaine; il plaide pour droits feudaux contre l’eveque de Noyon.

[...][să sperăm că nu era un ... mare, că s-ar duce dracului ideea comparației]

-Bon! dit a lui-meme d’Artagnan, voila ce que je voulais savoir. Porthos est en Picardie.

De citit? Da, frate, normal, ce, preferi “Ion”? Și nu vă speriați de notele de subsol, lectura cărții se poate realiza, în cazul cel mai rău, cam la fel de haotic ca gândirea mea. De-asta m-oi declara mulțumit. Voie bună!

Dacă un bancher elvețian se aruncă pe geam, tu te iei după el

Pedro Gonzalez Calero, Filosofia pentru bufoni, editura Nemira, 2008 (apărută la el acasă în 2007)

În primul rând, Paște fericit, Hristos a înviat și ceva cu lumină! Și nu spun asta din lipsă de respect pentru idee, cât pentru că faza cu lumina e zisă și răzsiză până când și-a pierdut și ultimele urme de sens. În al doilea rând, să ne îndreptăm atenția asupra cărții.

Despre autor avem fix o frază de informație, ascunsă undeva un pic după copertă: “A fost măturător de stradă, documentarist, profesor de filosofie și păpușar ratat. Dar să ne îndreptăm atenția asupra cărții.

E o cărticică ce se citește în mare ultra-super-duper-ușor, cu anecdote și glumițe din viețile și carierele filozofilor. Treaba e tratată cronologic, în vreo cinci capitole, pornind de pe la Platon și terminându-se undeva în jurul lui Bertrand Russell. Iar povestirile sunt ultra-scurte, de exemplu una pe două rânduri care ne spune că Thales nu vroia copii din milă pentru ei. Bine, să zicem că asta a fost un soi de glumă cu olteni expirată, se poate mai bine. Dar ca idee, e o poantă scurtă și o fărâmă de context.

Astfel, putem să aflăm că Socrate a fost cel mai cel dialectician pentru că nevastă-sa era o scorpie cicălitoare și atunci el își petrecea tot timpul prin cetate, la dezbateri. Ah, de așteptat. Asta și Diogene. Amu, subsemnatul auzise vag de Diogene care trăia în butoi, dar spre rușinea mea trebuie să spun că nu mă gândisem niciodată să aprofundez subiectul. Iar tipul e genial, după cum îl înfățișează textul. Aproape la nivelul de genial al spectacolelor la care se aruncă cu ziare mototolite în tine, apoi ești luat de gât și întrebat “Tu știi ce e dadaismul, mă?”.

Și un mic grupaj Budha. Concluzia evidentă e că și Budha era tip de treabă. Vine unul la Budha și se laudă că după 12 ani de penitență autoimpusă poate merge pe apă. Pe Budha îl bufnește râsul și îi spune că s-au inventat bărcile. Câte ceva despre lama lui Ockham care eșuează în tentativa de a fi amuzant. Totuși, reușește în tentativa de a prezenta ideea în 10 cuvinte. Măgarul lui Burridan, care moare de foame. Voltaire ne recomandă ca, dacă un bancher elvețian sare pe geam, să ne luăm după el. Se lasă cu bani. (Mică revelație: taică, ăștia încă din secolul 18 activau…) Bertrand Russell demonstrează că, dacă 2+2=5, el e papa:

Să presupunem că 2+2=5; atunci, dacă scădem 3 din fiecare parte a ecuației, rezultă că 1=2. Ei, bine, pentru că papa și cu mine suntem două persoane, iar 1=2, atunci papa și cu mine suntem unu. Așadar, eu sunt papa.

Un nene din Spania își susține lucrarea de doctorat despre Cioran, dar lumea nu-l prea credă că există așa ceva. Cioran îl roagă să nu infirme zvonurile.

E o cărticică destul de distractivă, așa, mai de regim. Ca parte proastă…nu știu, e clar că-i lipsește ceva, ar putea avea mai mult haz. La un moment dat are nevoie de o pauză pentru a ne explica faptul că un anumit profesor universitar era sforăitor. Știm prea bine cum e. Toți. Nu? Și în general stilul este, pe alocuri, cam…(atenție, jigniri înainte) cam ca al unei dudui burgheze cu prea mult fixativ în cap și care își petrece jumătate din zi mângâindu-și potaia și cealaltă jumătate jucând canasta cu prietenele ei burgheze cu fixativ, lângă o ceașcă de cafea, învăluită într-un nor de țigară. Nu vă simțiți vizate, personajul pe care mă bazez e real și nu-l stiți. Dar nu-i o carte rea. Just…kind of…average (moment în care îmi dau seama că în afară de “Frații Jderi” și “Ion” n-am spus niciodată despre vreo carte că e rea. Ewww.)

Noapte bună!

Așa merg lucrurile

Kurt Vonnegut, jr., Abatorul cinci, editura Univers, 1983 (anul inițial al publicării 1969)

Că tot am abuzat de titlul ăsta mai devreme, mi-am amintit că mai rămăsese o treabă necronicizată. “Abatorul cinci sau cruciada copiilor – un dans obligatoriu cu moartea” e o carte în care se moare pe capete: militari pe câmpul de luptă, un ofițer prins furând un ceainic, un oraș întreg, populație civilă, ras de pe fața pământului, în câteva ore. Iar leitmotivul, fraza care revine mereu la fiecare nașpitate asta e. So it goes. Așa merg lucrurile, în traducerea de care am avut parte. Resemnare? Poate. Lipsă de sensibilitate? Not really, doar multă confuzie în fața ditai masacrelor, absurdităților și ironiilor sorții. Și o senzație că n-ai cum să împiedici nimic, că mai bine nu-ți faci nervi și înveți să te împaci cu situația. Așa merg lucrurile.

Povestea atacului de la Dresda, din timpul celui de-al doilea război mondial, văzută de Billy Pilgrim, un soldat ca oricare altul, cu diferența că nu poate nici să meargă ca lumea în pas de marș și nu i-au găsit ghete pe măsură. Mă rog, văzută de lângă ar fi mai corect spus, narațiunea nu e la persoana I, dar se ține scai după el.

Billy e din alt film, nu i-au dat nici pușcă și se așteaptă ca dacă se întâmplă ceva să fie primul care crapă. Într-un atac, el și cu un tovarăș rămân izolați de grup(probabil restul grupului era cam cenușă, așa merg lucrurile) și sunt prinși de nemți, în glorioasa operațiune de “curățire a terenului de inamici”, condusă de doi puștani și un ciobănesc. Multă ironie în toată cartea, care mătură pe jos cu toată imaginea mitică și grandioasă a războiului. Dar o face cu ceva amărăciune.

Până la urmă mi ți-l urcă pe om în tren și,  după un mic prizonierat prin Cehoslovacia, trimis la Dresda. Unde buf. OK, făcând abstracție de faptul că scriu ca într-o compunere de grădiniță, trebuie spus că secvența temporală nu-i deloc atât de directă. De vină-s tralfamadorienii, niște extratereștii micuți a căror anatomie constă într-o mână cu un ochi în mijloc. Tralfamadorienii percep lumea în patru dimensiuni. Tot ce există a existat, există și va exista dintotdeauna. Un citat, că s-a făcut vremea:

Când vede cadavrul cuiva, orice tralfamadorian socotește că respectiva persoană se află în acel moment într-o stare proastă, dar că ea se simte perfect într-o mulțime de alte momente. Ei bine, și eu când aud acum pe cineva că a murit, pur și simplu spun același lucru ca și tralfamadorienii, adică “Așa merg lucrurile”.

Tralfamadorienii știu cum se termină universul. E de la un pilot de-al lor, care se joacă cu combustibilii și distruge tot. Dar cum să oprească asta? Cum să nu mai decoleze? A decolat dintotdeauna, va decola întotdeauna, decolează întotdeauna. Prilej bun pentru comentarii despre cum ar arăta toată lumea văzută cvadri-dimensional (și un pasaj despre cât de greu i-ar fi unei ființe 4D-iste să-i explice alor lui cum percepem noi treaba). Din 31 de specii studiate, doar la oameni au găsit dubioșenia asta numită “liber arbitru”.

Sunt înconjurat de tralfamadorieni. Suntem. Nu vi se pare că e o groază de lume în jur care zice că sigur, se întâmplă chestii nașpa, dar lasă, că n-avem cum să schimbăm ceva, iar în altă parte se întâmplă chestii bune, deci hai să bem și să ne uităm la un film? Citat random: “În cea de-a noua zi, omul muri. Așa merg lucrurile. Ultimele lui cuvinte au fost: «Crezi că-i chiar așa de rău? Nu-i rău deloc».  Citatul pe care-l căutam, dialog în zoo de pe Trafalmadore între Billy și ghid:

“Cu toate acestea pe planeta voastră domnește pacea.”

“Astăzi, da. Însă în alte zile avem și noi războaie la fel de crâncene ca cele pe care le-ați văzut sau cele despre care ați citit. Iar noi nu putem interveni cu nimic, prin urmare pur și simplu refuzăm să le privim. Le ignorăm total. Ne petrecem eternitatea contemplând momentele plăcute – ca de pildă, astăzi, aici, la grădina zoologică. Nu-i ăsta un moment plăcut?”

V-am zis că ăștia de pe Trafalmadore știu călători în a patra dimensiune? De-asta pot alege să fie la zoo cât au chef. Mă rog, they don’t really believe in choice, după cum se vede de mai sus. L-au învățat și pe Billy faza asta și acum el țopăie de-a lungul axei timpului. Și narațiunea după el. Acum e pe câmpul de bătălie, paragraful următor se căsătorește cu grasa aia de care nu pare să-i pese prea mult, următorul paragraf e într-un tren jegos, cu niște scene cumplite, dar și amuzante. E un umor amar care străbate prin toată cartea și, dacă tot o zic a zecea oară, să vă dau un citat de nu mai vorbiți cu mine niciodată:

Ascultați! – în a zecea noapte cineva trase piedica de la zăvorul ușii vagonului în care se afla Billy și deschise larg ușa. Billy Pilgrim zăcea în poziție înclinată pe bara diagonală din colț, răstignit din propria-i voință și, ca să nu cadă, își încleștase ca o gheară mâna de culoarea fildeșului, cu pete vineții, de marginea gurii pentru ventilație.Când ușa se deschise, Billy strănută și, când strănută, dădu drumul în pantaloni unui terci subțire. Totul se petrecea conform Legii a treia a mecanicii formulate de Sir Isaac Newton. Potrivit acestei legi fiecărei actiuni îi corespunde o reacție egală cu ea și de sens contrar.
Constatarea poate fi utilă în tehnica lansării rachetelor.

Despre Dresda, mai puțin, pentru că și așa m-am cam întins și nu prea mai am ce comenta. Un oraș întreg transformat în moloz, pulbere și praf de oase de un raid de artilerie convențional. Dar numărul de victime n-a fost rău, cică concura cu Hiroshima. Descrieri pe măsură. În timpul lucrărilor de recuperare a cadavrelor și începutului reconstrucției, soldatul Edgar Derby fură un ceainic. E judecat, condamnat și executat. Când spun “nu prea mai am ce comenta” o spun în sensul ăsta:

Este o carte așa de scurtă și un asemenea talmeș-balmeș de lucruri dezlânate și inutile, numai pentru că, vezi tu, dragă Sam, despre un masacru nu se poate spune nimic inteligent. Toată lumea trebuie să moară pentru ca nimeni să nu mai vrea sau să nu mai poată să spună nimic în vecii vecilor. După un masacru trebuie să se lase o tăcere adâncă și așa se și întâmplă, excepție făcând doar păsărelele.
Și ce spun păsărelele? Tot ce se poate spune despre un masacru, adică “Cirip-cip?”

Ăsta a fost autorul, explicându-se în capitolul 1. Așa se termină cartea: “Cirip-cip?” Amu, eu o iau ca pe o critică subtil-voalată-și-nu-chiar la atitudinea asta de “Nu putem schimba nimic, așa este structurată clipa, așa merg lucrurile”. Cică alții o iau ca o pledoarie pentru, deci poate-s eu defect. Ce mi se pare destul de clar e că nenea Vonnegut se chinuie să ne explice cum apare asta: după ce le vezi pe toate, după ce simți mirosul de carne arsă și vezi molozul, nu mai poți spune și face nimic, nici să ciripești. În fața tragediei nimic nu mai are valoare, singura constantă fiind moartea. Așa merg lucrurile. Billy e un amețit pe care viața îl poartă pe unde are ea chef și care nu dă toată cartea un singur semn că ar vrea să se desprindă. Și atunci, ca să poată continua, adoptă un sistem de credințe convenabil. Care te lasă să uiți, care te lasă să nu te mai gândești la asta. Sau poate-s eu defect și n-am înțeles nimic.

Vonnegut e tare. Sau era, că s-a dus acum un an și patru zile. Așa merg lucrurile. Noapte bună!

Îpîntr-o zipi pepe lapa apamipiapazăpă

Raymond Queneau, Exerciții de stil, editura Paralela 45, 2006

Se dă o întâmplare banală, povestitorul călătorește cu autobuzul și îl vede pe un individ care se ciondănește cu altul, acuzându-l că îl calcă pe picioare încontinuu. După două ore îl vede din nou pe același individ, lângă un tovarăș, care îl sfătuiește să-și mai pună un nasture la pardesiu.

Și ce mare schepsis literar poți face cu asta? Păi, poți să iei 99 de texte, fiecare relatând același eveniment ca în paragraful de mai sus și totuși fiecare în alt mod, și să le pui împreună într-o cărticică ușoară și delicioasă. Cam asta a făcut monsieur Queneau pe-aici, pornind de la “Notații”, scris în stilul-declarație-de-poliție-încrucișat-cu-mine-deși îmi place-să-cred-că-textul-e-mai-telegrafic-ca-mine-și-declarația-la-poliție-mai-robotică, trecând prin descrieri largi, sadoveniene, câteva tentative în rime, niște chestii în care permută niște treburi și a căror descifrare nu mi-a reușit (o vom lăsa cititorului ca temă), o tanka, o dată într-un stil mai pedant, o dată mai ezitant, o dată scris ca de la bețivul cartierului…

E un exercițiu bun. There’s more than one way to do it, iar și cea mai banală întâmplare poate deveni interesantă dacă peste ea se pun aceste mai multe feluri de a o vedea. Reclamația mea ar fi că ăla care-și înjură colegul de trafic, un tinerel cu o eșarfă caraghioasă la pălărie, dom’le, are doar un text la dispoziție în care poate vorbi în apărarea sa , intitulat “Partea subiectivă”, iar toate celelalte cam au un ton acuzator împotriva lui. Hai domle, doar se plângea și omul că e călcat pe picioare!

Așa, reușisem să mă abțin de la citate până acum, dar nu prea mult. “Interjecții”, probabil cea mai scurtă dintre ele:

Psst! îu! ău! oo! îmm! a! uf! ei! uite! oo! pff! puah! ua! oh! aiii! deh! hă! îu! ptiu!
Ia uite! e! puah! oo! îu! bun!

Poate nu e cel mai bun loc în care să spun asta, după așa un exemplu, dar cred că și echipa de traducere a avut o muncă nu tocmai duh, pentru că sunt câteva texte pe care le-aș fi bănuit de serioase artificii de limbaj în original, la care trebe muncit pentru o traducere bună. Bine, de fapt sunt unul sau două și nu mai tin mintre care, dar ce, traducerea variantei în limba păsărească (vezi fragment în titlu) vi se pare ușoară? Asta și hotărârea ceva mai trivială de a traduce “Alors”  ca “Deci” acolo unde fiecare frază începe cu “Alors”. “Mulțimi”:

În autobuzul S considerăm A mulțimea călătorilor așezați și Îp mulțimea călătorilor ce stau în picioare. La o anumită stație se găsește C_a, mulțimea călătorilor ce așteaptă. Fie U mulțimea călătorilor care urcă; e o submulțime a lui C_a și e ea însăși reuniunea lui U’, mulțimea călătorilor ce rămân pe platformă și a lui U”, mulțimea călătorilor ce merg să se așeze. Demonstrați că mulțimea U” este vidă.
Z este mulțimea zăltaților și {z} intersecția lui Z cu U’, redusă la un singur element. Ca urmare a surjecției stabilite de mulțimea picioarelor lui z cu mulțimea picioarelor lui y (un element oarecare din U’ diferit de z), se produce o mulțime V de cuvinte pronunțate de elementul z. Mulțimea U” devenind diferită de mulțimea vidă, demonstrați că ea are un element unic, z.
Fie acum C_a mulțimea pietonilor care se află în fața gării Saint-Lazare, {z}, {z’} – fiind intersecția lui Z cu C_a, N – mulțimea nasturilor pardesiului lui z, N’ – mulțimea locurilor ce pot fi ocupate de sus numiții nasturi după părerea lui z’. Demonstrați că injecția din N în N’ nu este o bijecție.

Pe o scară de la 1 la 10, cât sunt de bolnav pentru că râdeam în hohote la sfârșitul acestui text? Carte care se citește ușor, eu, care pentru a mia oară spun că-s lent, am terminat-o într-o oră și ceva. Prefața mi-a luat mai mult, dar e o prefață, bună, jucăușă, care merită pălării plecate și care și-a îndeplinit misiunea de a mă face interesat de nenea ăsta. De patafizică ați auzit? De metoda S+n, în care îți scrii textul ca o narațiune normală, apoi iei un dicționar și înlocuiești fiecare substantiv din text cu al n-ulea după el în dicționar? Sunt câteva din chestiile cu care se jucă autorul nostru. Atelierul și seminarul de literatură potențială, care își propun să găsească noi forme, adăugând constrângeri la nimereală (hai să scriem un text fără să folosim vocala ‘A’), cu inspirații pe alocuri matematice (habar n-am cine e metoda izomorfismelor, dar sunt sigur că face mai multe chestii interesante cu ele decât un curs de algebră). În final, lăsăm ca temă următorul text, intitulat “Permutări pe grupe crescătoare de litere”, întru descifrare:

Zispr într-o zpepl eprîn mădin atfor aunui spate uzall autob Samîn iniei tuntî tîlni gîtul nărcu ungce preal opără purta conju rieîn unșnu ratăc etit rîmpl. Linter bruscî vecinu pelăpe etinzî lsănpr estadi ndcăac îlcalc nadins ioared ăpepic redată efieca causau cîndur ucălăt cobora ori. Onădeal elaband iddiscu tfelrap ruasear țiapent nloclib uncapeu er.
Emaitî rz cîtevaor ut dinnou in lamv ăz rii Sfînt înfaț aga rinsîn tr ullază rp eî nflă că odiscuți pri ete nc rată neasăîși areî is pu ere lesup mut eu ast ardesiul erio ra lp ui.

Voie bună!