Cărți gratis
Nu știu cum ajung oamenii să aibă dubluri când vine vorba de cărți. Dar ajung.
După o scormoneală prin biblioteca familiei, am descoperit că ai mei au strâns de-a lungul anilor zeci de dubluri și câteva tripluri.
Cărțile trebuie să circule, deci le dau cui le vrea. Detalii și lista volumelor pe pagina asta.
Voie bună!
Monotonia care mistuie
Discleimăr: Această cronică se coace de mult, dar poate nu ar fi venit niciodată dacă n-ar exista posibilitatea ca editura Vellant să-mi dea un metru cub de cărți pe ea.
Richard Yates, Revolutionary Road, editura Vellant, 2009 (publicată inițial în 1961)
Hai, încă un paragraf publicitar și apoi trec la carte. Cartea asta am câștigat-o la un concurs organizat pe Metropotam, încă pe vremea când puteai să ființezi pe Metropotam fără să ai un profil unde dai like restaurantului La Micul Fermecat și citești wallurile tuturor prietenilor tăi. Deci acum un număr mic și pozitiv de ani. Era proaspătă, cam tot pe-atunci rula și filmul pe HBO (cu Di Caprio, fatăăăă) și editura era o oarecare necunoscută. Nici acum nu-s foarte lămurit, dar îmi lasă impresia unora care publică mai răruț și mai drăguț și se concentrează pe o prezentare grafică foarte convingătoare. Toate volumele lor arată foarte catifelate și cremoase.
Vorba autorului, “If my work has a theme, I suspect it is a simple one: that most human beings are inescapably alone, and therein lies their tragedy.” Ăsta nu e citatul pe care-l căutam, chiar deloc. Hai că l-am găsit: “I meant the title to suggest that the revolutionary road of 1776 had come to something very much like a dead end in the Fifties.” Că un anumit spirit al libertății, în care te iei în piept cu viața și mori cu ea de gât a lăsat loc unei mări de conformism.
Știți sceneta aia a lui George Carlin în care în mijlocul unei excelente imagini de apocalipsă și descompunere pomenește de “all the identical soccer moms and their identical kids named Jason and Jennifer”? În roman e vorba, într-un fel, de un embrion al acestei lumi, un loc unde poți trăi viața standard, prefăcut liniștită, fals diversă, care îți e prescrisă. Nu atât de o autoritate, ci de o sumă de frici personale devenite convenții sociale devenite modă.
Se dau Frank și April Wheeler. Căsătoriți, tineri, doi copii. Stau într-o suburbie, au o casă mare cu curte din spate și vecini amabili. Meșteresc la poteci în curte, beau un whisky cu o familie mai apropiată din zonă, joacă în trupa de teatru locală. Aparent, o viață foarte frumoasă. Primul capitol ne arată o piesă jucată de trupa de teatru “Laurel Players” fondată de câțiva amatori din zonă. Care se transformă într-un fiasco, după cum urmează să se întâmple cu multe lucruri.
Încet, încet, personajele încep să scoată la iveală frustrări, anxietăți. Care inevitabil vin din faptul că și-au construit viața ca la carte, fără să fie viața pe care ar vrea-o. Memorabilă scena în care între două reprize de lucru în grădină, Frank trece pe lângă copiii lui, care se joacă în sufragerie, și se gândește că e ca și cum ar fi trecut pe lângă două obiecte oarecare. Iar pentru o clipă îi încolțește în minte ideea de a-i ucide. Sunt niște obstacole, niște chestii care te trag în jos și te forțează să intri în tabloul idilic. Sunt niște chestii îngrozitoare, cu care habar n-ai cum să interacționezi și n-ai avut niciodată.
Copiii joacă un oarecare rol aici. Frank și April au “antene” destul de sensibile pentru a realiza că monotonia vieții lor provinciale îi dezintegrează. E comod și călduț și te stoarce de orice aspirații. Visează să plece în Europa. Ea va lucra ca funcționar la o ambasadă, el se va prinde pe drum ce vrea să facă cu viața. Dar apare o sarcină și prioritățile trebuie să fie reconsiderate. Un job mai bun?
Frank lucrează la Knox Business Machines, care e (în mod destul de transparent) modelată după IBM: o companie bătrână, sterilă și plicticoasă, unde poți lucra X ore pe zi contra sumei Y și să știi că ți-ai terminat treaba pentru restul zilei și ai un ban. A fost aleasă așa special, cică pentru că-ți dă libertate asupra propriei vieți, dar mi se pare că în subtextul romanului e foarte clară întrebarea: nu cumva e mai rău? Nu cumva e o libertate plastifiată, ca restul lucrurilor de aici, în care accepți să faci ceva mărunt pentru un ban și o grădină și o plafonare intelectuală? Pentru un pic de ironie, aici a lucrat și Wheeler ăla bătrân. Iar, desigur, fi-su avea despre el imaginea unui om rigid și lipsit de empatie, nicidecum un model.
De aici urmează adulteruri, drame și tragedii, cu un final distructiv. Oamenii au sfârșit înghițiți de propria creație, incapabili să se mai prefacă. Pentru că peste frica absolut naturală, peste divergențele din cuplu s-a adăugat mască după mască. Toate lucrurile negre care sunt în noi au fost înlocuite de o peluză tunsă la timp și o casă bine zugrăvită, câteva animale și plante, o alee frumoasă și un zâmbet regulamentar, ca să nu ieși din rând. Iar din când în când lucrurile alea negre și naturale ies la suprafață într-un mod absolut brutal. Nu vreau să insist pe asta, dar poate că s-ar putea face multe paralele cu cazul Mădălinei Manole. Subiectul cărții e un gen de dramă foarte modernă și foarte actuală. Strămoșii noștri, gorilele din peșteri, se băteau cu mamuți. Noi, în modernitate, avem o viață foarte comodă și prea puține cauze pentru care să ne luptăm. Și atunci ne inventăm luptele, ne inventăm fericirea și punem peste noi măști peste măști. Ferească Dumnezeu ca într-o zi să ne trezim și să realizăm că toate astea sunt simple produse ale minții noastre și nimic nu are atât sens cât i-am atribuit.
În mod potrivit, e o singură persoană în tot romanul care privește limpede și își permite să spună lucrurilor pe nume: un nebun. Fiul unei vecine, internat la nebuni, cu o serie de antecedente, el n-are nici o datorie față de societate, față de rude, față de etc.
E o carte minunată, care prinde foarte bine câte ceva din zbaterea vieții. De citit pentru oricine și orice.
Voie bună!
Amețitiadiada
John Barth, Rătăcit în casa oglinzilor,editura Nemira, colecția Babel, 2007 (publicată inițial în 1968)
Are două părți înainte dar și o parte înapoi, cu toate astea (și da, e mai curând cu toate astea, decât în pofida) mă cam derutează-amețește-buimăcește. Are momente bune, dar parcă n-aș înțelege aici prin “momente” povestiri întregi. Mai curând replici, bucăți, paragrafe, paranteze. E un volum de proză scurtă, apropo, scris întrucâtva postmodern. Citez integral prima poveste:
POVESTE ÎN RAMĂ
Taie pe linia punctată.
Îndoaie colțul o dată și fixează
AB de ab și CD de cd.
Avem povestiri în ramă, autori care își imaginează că ei sunt doar personaje în scrierile altora (dar se auto-plictisesc și contemplă tensiunea între ceea ce cred și faptul că de fapt lor le place realismul și citesc Hemingway), naratori care se întreabă dacă celelalte personaje sunt reale sau doar alte voci ale lor, ajungând la formulări precum “îmi spun că i-am zis lui Telemah că i-am suspinat Elenei”. Un fel de spargere distopică a celui de-al patrulea zid, cum s-ar zice. Cine sunt eu? Exist? Există povestea? S-a întâmplat? Contează? Cine? Ce? Snnaffluugh. Sfwwr. <<?!>. Sunt texte în spiritul ăsta. E și unul în care mai multe personaje dialoghează vorbind în limbi.
Dar începe oareșcum clasic. Continuă cu o mini-poveste a unei mini-maturizări, din mai multe bucăți (povești separate, întrerupte de unele cu alte teme, precum viața sexuală a siamezilor și efectul ei asupra psihicului siamezului mai mut și mai mizer). Apoi avem părțile de dezintegrare incoerentă sub incertitudinea auctorială (sau ceva, ideea că niciodată nu prea știm cine sunt vocile pe aici, dacă sunt, dacă creatorul de geniu nu e un schizofrenic singur într-o cameră sau în ce măsură distincția asta are ceva valoric într-ânsa. Sau în ce măsură disctincțiile sau valoricul etc. șamd.). După care urmează două texte mai de întindere, pe care le-aș mai remarca, dar trișez: am citit și “Himera“, tot de Barth (o să scriu de ea în curând, să sperăm). Și mi-a plăcut mai mult, probabil și pentru că nu e atât de ostentativă în a mă masacra cu mesajul său.
Aici văd germenii a câteva texte de acolo. Și tematic, și structural, și pentru că la un moment dat un personaj se întreabă, pasager, “care e cheia și care e comoara”, idee care va fi fost dezvoltată mai tare dincolo. “Menelaida”, poveste în ramă în ramă în ramă în ra… Despre războiul troian și toți eroii lui. Elena era urâtă, dar moartă după tipul ăla (o să las așa, “tipul ăla”, să se vadă cât am înțeles din legendele Olimpului) ca un personaj de telenovelă mai disperat. Asta într-una dintre rame. Sau două. Poate ar trebui să revăd, cu pixul în mână și schițând diagrame. Sau poate nu, poate asta e ideea, că narațiunea devine conștientă de propria sa structură și se … dezintegrează, într-un melanj ciudat de stări, personaje și situații … dar care are o viață de-a lui. Separat de personaje și narator(i)(oare?). Sau poate aberez. Well, ăsta ar fi mesajul, dar doar alături de acela că și eroii de legendă râgâiau și mulți erau bădărani superficiali violatori.
Și o Anonimiadă, scrisă de bărbatu-su lui Merope, naufragiat pe o insulă, care devine o mașinărie care transformă vinul în ficțiune. Și sfârșește convingându-se că viața lui a existat doar ca ficțiune, că n-a fost nici o Merope de fapt, dar el a creat o poveste atât de frumoasă și i-a dat drumul pe ape (OK, deci e și niște simbolistică mai clasică p-aici pe undeva).
Iar pentru final, șapte note ale autorului, care încearcă să ne lămurească totuși. Sau măcar să ne inducă în eroare. Cică prima poveste nu este, în ciuda numeroșilor critici care au zis așa, despre pești. Mie mi se părea clar că-i despre spermatozoizi. O … să mă opresc aici, cu acest aspect, și așa e un spoiler cam urât pentru cine o să vrea să citească povestea (dar n-o să vreți asta, nu?).
De asemenea, cică cele 14 nuvele trebuie privite toate ca o serie și “ideea principală este una lipsită de pretenții și anume aceea de a transforma cât mai multe aspecte ale ficțiunii – structura, perspectiva narativă, modalitatea de prezentare, în unele cazuri procesul de compoziție și/sau recitare precum și lectura sau audiția – în embleme extrem de relevante pentru temă”.
De asemenea, cică al treilea glossolalist din “Glossolalia” este cel menționat de Pavel în a paisprezecea strofă a primei sale epistole către corinteni. Iar personajul secundar din “Biografie” ești tu.
Deci, sunt niște idei, dar sunt mai curând redate teribilist decât ca o chestie închegată. Un volum mai slăbuț. N-o să-ți placă. Oricum nu ți-ar fi plăcut, că nu-ți plăceau “niște idei”-le. Iată un fragment:
Noapte bună!
Oroarea noastră cea de toate zilele
Discleimăr: Eu nu scriu postul ăsta neinteresat. Îl scriu pentru un cupon de 30 de lei, ceea ce pot face și blogării din public care doresc. Desigur, ca întotdeauna cu chestiile astea, există riscul să nu mai fiu deloc credibil sau interesant pentru că scriu pentru pomană. Așa că m-am gândit un pic, dar am ajuns la concluzia că e OK. Pentru că e un serviciu pe care chiar l-aș recomanda. Și poate că din când în când veți mai citi pe-aici despre servicii pe care le-aș recomanda, chiar dacă nu e neinteresat. Rar. Asta e a doua oară, după concursul cu Nemira. Aceasta este promisiunea mea și dacă credeți ca e un sellout prea mare e momentul să protestați.
Întâlnirile mele cu ceea ce s-ar numi thriller sau mistery sau suspans sau policier (de fapt, nu știu ce vrea să însemne policier. Dar hei, s-ar putea numi!) au fost foarte puține și întrucâtva sceptice. În primul rând, renașterea modernă a genului (-ilor?) se datorează codului lui Da Vinci. Despre care am auzit multe: de la unii, că este o capodoperă care relevă modul în care funcționează lumea (o concluzie mereu îngijorătoare), iar de la alții, că Dan Brown spune pe o copertă pe undeva că chestiile X, Y și Ț sunt factual adevărate (și nu-s), că e doar o teorie a conspirației foarte veche lungită pe prea multe pagini sau (de la mama) că filmul e lung și ciudat și cu unii care îi caută pe alții să-i omoare. În concluzie, nu sună ca o chestie cu care să-mi bat capul. Cum nu sună nici multe alte clone, care au apărut ca ciupercile după ploaie și ne povestesc că teorema a înviat și l-a ucis pe Van Gogh dar un matematician din Singapore trebuie să investigheze. Dar poate că mă înșel. Și totuși, de unde succesul? Nu reușesc să-mi construiesc o teorie foarte vastă, dincolo de faptul că a devenit foarte trendy să ți se spună că ești mințit. Dar neapărat în conspirații milenare. Am mai spus-o, mi-ar face plăcere să citesc o chestie care face o sinteză a teoriilor conspirației populare. Care le aduce împreună într-o imagine unită, mai creativă, mai înaltă și mai deschisă către noi înțelesuri și concluzii decât pot bloggerii paranoici ai zilelor noastre. Și despre care autorul și cititorii să fie foarte, foarte conștienți că este doar ficțiune cap-coadă. Și să scrie în litere mari pe copertă, ca să se lămurească și restul oamenilor
Mai apoi, am citit o chestie cu mafioți în programul de protecție a martorilor, explozii și chestii. Fără mare valoare literară (băi, nimeni nu era un simbol pentru nimic și personajele erau niște liste ambulante de trăsături. Bărbat, fost mafiot, nevricos. Femeie, sensibilă, caritabilă, căsătorită cu fost mafiot.), dar care își duce cu decență și o oarecare doză de ingeniozitate povestea la final. Dar o carte doar medie în ansamblu (totuși, nu era o celebritate a genului. Voi mai scrie de ea curând, sper). La câte împușcături erau la final, mergea mai bine ca film, unde mai pui că acțiunea cam arăta ca un film cu pumni și tipi răi.
Apoi mai sunt cărțile polițiste propriu-zise. Ca Agatha Cristhie. Din care, well, n-am citit nimic. Decât părerea negativă a lui Camil Petrescu, care spunea că trebuie să fii idiot să nu întrevezi finalul după prima pagină și, în general, să ți se pară misterios. Eu mă gândesc că măcar clasicii genului or fi găsit rețeta către puzzle-uri subtile și multă tensiune psihologică, care cred că în general există. Și cred că ăsta e un plus pe care literatura îl poate avea față de un film cu împușcături, psihologicul, privirea pumnilor și pistoalelor (OK, OK, aici nu e vorba chiar de pumni și pistoale) dinspre interiorul cuiva. Altfel filmul e mai rapid și mai simplu pentru toată lumea. Dar trebuie să mai verific. Poate sunt doar idiot.
Dacă tot eram la cărțile polițiste, trebuie să spun că titlurile Rodicăi Ojog-Brașoveanu sunt splendide, de zici că a fost copiată de persoane și mărci celebre, precum The Simpsons sau Elena Cârstea sau emisiunile de la BITV. De asemeni, necunoscuta din congelator.
Și ar mai fi “Twilight“, dar pe bune acum, sunt om serios, ce-aș putea spune despre vampiri care sclipesc?
Dincolo de acest negativism, ce aș citit totuși din gen? Stephen King, cu siguranță. Eu mă lupt de ceva vreme cu Misery. E splendid în combinația dintre problema relației autor-cititor și problema unei lame de topor care se îndreaptă spre tine. Este un diamant și este tot ceea ce ai putea cere de la un astfel de literatură. Mult psihologic, dar și multă violență brută, directă, calculată sau total aleatoare. Un mod de defulare, dar și un mod de a te face să te gândești la anumite lucruri, dar mai ales un mod de a te face să trăiești lucruri pe care altfel nu le-ai trăi. Și Shining ar trebui să fie bun. O spun ca un privitor încântat al filmului.
Și “Traficantul de arme” a tipului din House. Că-i a tipului din House. Deși probabil că ar fi mai înțelept să mă orientez către scrierile scenaristului lui House. Am și răsfoit puțin începutul. Îi rupea mâna unui tip. Și făcea, succint, direct și sec, o analiză a metodelor de rupere a mâinii unui tip. Adică dacă e mai bine repede sau încet. Era promițător. Defulare, cum am zis, dar și bine scris. Foarte promițător. Dacă tot eram la violență fizică (dar în afara promoției), mai menționez “Playlist” de Mihnea Blidariu, pe care am deschis-o la nimereală … pentru a găsi un cuțit în ceafa lui Ștefan Bănică jr. și pe Andreea îngrijorată pe-acolo prin cameră. Magnific. Mă opresc aici, înainte de a vă declanșa alerta psihologică.
Ah, și ceva de China Mieville, poate, că tot aud chestii despre el. Am citit un interviu cu el ieri. Reproduc crezul artistic: “The monsters are the main thing that I love about the fantastic. And unfortunately, you can’t really sell books of monsters to publishers. They insist on stories linking them.”
După cum ați observat deja, Elefant.ro are o reducere subțirică la mijloc (ce mișto era dacă numărul tradițional pentru ghinion era 50, nu?) la 666 de cărți care intră în genul ăsta, valabilă până la sfârșitul lunii. Cine este elefant.ro? Elefant.ro este o librărie online, de care eu am aflat la sfârșitul anului trecut, cu ocazia unei promoții. Nu era deloc subțirică, era “ia-ți o carte și noi îți dăm alta gratis”. Cu o listă enormă din care să-ți poți alege cartea gratuită.
Mie îmi plac promoțiile. Pentru că ele mă ajută să plătesc mai puțin pe chestii și să-mi rămână mai mulți bani. Și asta este bine. De asemeni, îmi plac comercianții care îmi oferă des reduceri. Mai ales că mi se pare că la noi comercianții au acea atitudine cum că eu trebuie să le fiu foarte recunoscător pentru că îmi dau ocazia să le bag bani în buzunar si dacă te mai și plângi de preț iei o scatoalcă peste bot. Mie totul mi se pare scump. În primul rând, pentru că e, și în al doilea rând pentru că nu am așa mulți bani și atunci exagerez (dar neapărat în ordinea asta). Acest se dedică oamenilor din lume care cred că reducerile sunt pomeni pentru sărăntoci. Fără voi acest paragraf (sau clubul Bamboo, de altfel) ar fi fost imposibil. Eu cred că consumatorul rațional, visul umed al economiștilor de pretutindeni, ar trebui să fie obsedat de reduceri. Pentru că îi maximizează raportul între utilitatea marginală și cost.
Dincolo de reduceri, cei de la Elefant au un blog activ, un canal de Youtube care promite bunătăți periodice, cum ar fi videoclipuri de la Gaudeamus, un număr foarte mare de cărți în stoc, livrare gratuită (momentan) și rapidă (24 de ore oficial, la mine au fost vreo 36 în jurul Crăciunului) și un serviciu prin care poți să le ceri să-ți găsească o carte care nu apare în stoc. Și Kindle nițel mai ieftin ca la emag. E un proiect mișto, de care cred că vom mai auzi.
Voie bună!
Reptilieni, utopism și chakre
Aryana Havah, Inuaki, reptilianul din mine, editura Orfeu 2000, București, 2008
Poate că am găsit cartea pe Scribd și poate că nu știți asta de la mine. În tot cazul, e o carte oarecum pro-colectivism, ar fi ironic ca tocmai autoarea să se găsească de partea acuzării într-un proces legat de piraterie.
În primul rând, cartea e scrisă de o individă (sau cel puțin de un narator, n-am timp să verific, vreau să ajung la revelion) care psihologează copii. Deci poate am putea s-o luăm ca pe o scriere alegorică care încearcă să inducă o psihologie pozitivă în lume. Și cred că am văzut o dată o cronică din unghiul ăsta. Dar din moment ce suntem literalmente invitați (insistent) ca duminică la zece jumate seara să ne rugăm pentru nemurirea noastră, cred că există intenții ezoterice mai serioase aici.
Textul este scris ca un dialog între doamna psiholog și un copil de 10 ani. Copilul este de fapt, așa, un copil trimis din stele, de pe o planetă distantă, ca să ne spună chestii. E trimis energetic, nu cu nava spațială, și în cap comunică cu un nene energetic de pe planetă. Planeta se intitulează Inua și el e inuaki cum oamenii din Madrid sunt madrileni. Asta explică jumate din titlu, cealaltă jumate e explicabilă pentru că (spoiler alert!) și madrilenii sunt parte inuaki. Și inuaki arată ca un fel de reptile. Dar știți cine arată ca un fel de reptile și e cu adevărat înspăimântător?
Traian Băsescu!
Dar și… ANNUNAKI!! Viziunea operei e o sinteză între Zecharia Sitchin, David Icke, teoriile despre lumi extraterestre unde ființe de energie trăiesc în puritate (Avatar kind of) și cele despre momentul 2012 ca purificare energetică, cu o oarecare bază în activitatea solară intensă recentă. E o construcție de tip Rude Goldberg, interesantă pentru că reușește să combine toate chestiile astea într-o teorie oarecum coerentă a originii și viitorului lumii. E drept că și chestiile astea s-au mai combinat între ele, dar tot e ceva. Lumea e condusă de șopârle (regina Elizabeta inclusiv), dar lasă că oricum toți avem ceva ADN de șopârlă, dar șopârlele alea omoară oameni și se hrănesc cu FRICĂ PURĂ (altfel o idee splendidă din pedeve metaforic, unii ar spune că post-9/11 cu asta se hrănesc liderii lumii), în timp ce noi suntem considerabil mai…vă așteptați să spun buni? Altfel! Vedeți voi, segmentul din matrice care rezonează energetic cu planeta noastră nu rezonează cu Annunaki și doar noi vom trece în a cincea dimensiune (it is that bullshitty, weasel illogical conjunctions abound) în 2012. După o luptă epică cu ăia. Sau ceva. Adăugați și niște Sitchin-isme. Dar și din noi doar unii vor face trecerea. Autorul oscilează între dorința de mântuire și predeterminarea genetică (unii sunt mai șopârle ca altele), punându-ne în același fel de dubiu ca atunci când am auzit de calvinism (cred) care adaugă predestinarea dar o face inutilă pentru că altfel ar nega liberul arbitru.
Plus o descriere a cum e când trăiești în armonie cu Matricea. Ceri și ți se dă, proprietatea privată nu există, pentru că Matricea produce abundență etc. Chestii clasice.
Opera e interesantă prin tentativa de a jongla cu aceste concepte și neinteresantă prin faptul că e mult prea aproape de un simplu colaj, neîncercând să adăugească (decât prin mici tentative ale autoarei de a reconcilia Matricea cu tradiția hindusă, ceakre și lucruri, care tradiție este cu siguranță prea aproape de autoare și departe de mine ca să mă pronunț). Și cedează relativ ușor în lupta cu știința, spunând că TOATĂ e o manipulare care încearcă să ne facă să nu realizăm realitatea: că sufletul stă într-o sferă legată de gât cu o sfoară care se extinde prin toți nervii/vasele de sânge ca rădăcinile unui copac , I kid you not.
Acum că v-am spoilat tot ce era de spoilat (și am spoliat câte ceva), vă recomand să citiți cartea. Dacă nu sunteți prea serioși. Și aveți timp. Se citește repede iar eu unul cred că teoriile conspirației pot avea valoare literară (nu în sensul marii arte, în sensul … imaginației așa. Kind of. Come on, un sfert din carte e utopism stil Avatar și Avatar v-a plăcut, nu? Sunt un expert în asta, nici n-am văzut Avatar). Sau măcar de entertainment.
Dar întrebarea pe care v-o puneți toți este: Răzvane, ce naiba, ai înnebunit?
Am promis că fac asta. În 2010. Și am făcut-o. Sunt cu adevărat magnific.
Să aveți o petrecere acceptabilă și un an nou cu bulinuțe active.
Herta Müller și Gabriel Liiceanu
N-am nicio înţelegere superioară a lumii. Nu am de fapt nicio înţelegere a lumii, de superioară nici nu poate fi vorba. Eu nu înţeleg lumea. Nu pricep. Eu de aceea scriu, pentru că nu pricep.
E din nou acel moment al anului: începutul școlii, când proful te pune să comentezi “Cântecul monstrului din Loch Ness” și tu, în loc să-i spui că e un proof of concept așa, că e o încercare de a demonstra că ritmul poeziei și sensul cuvintelor ei sunt trei cuvinte extrem de diferite, că e un joculeț distractiv dar deloc revoluționar și nimeni n-a pretins altceva … tu cauți pe Google comentarii și ajungi la mine, care tronez în vârful rezultatelor (și n-am comentarii). Este acel sezon când se împart Nobelurile, iar pentru a doua oară după Le Clezio, premiul de anul ăsta vine de la un nume pe care l-am mai văzut prin biblioteca din domiciliu (well, avem și un Doris Lessing, dar e pus prin spate undeva): Mario Vargas Llosa. E sezonul pentru literatură, acoperă-mi inima cu ceva și vorbește-mi despre ipocrizia noastră, a tuturor.
Față de cazul unei doamne care acum doi ani conferenția pe teme literare pe pajiștile țării fără să aibă pic de audiență, dar între timp a câștigat un mic premiu (cârcoteală: Nobelul poate că nu se dă pe valoare literară, poate se mai dă și pentru opere care explorează în adâncime violența umană, în speranța deșartă că în câteva secole se va fi spălat păcatul inventării dinamitei). Mai apoi, jumătate dintre români s-au apucat să revendice premiul, e al nostru, e al României, e cu noi, iar eu am intrat în jumătatea indiferentă spre cârcotașă. Mai întâi întrebându-mă răutăcisme ușor stupide, de exemplu cum poate România să revendice un text în germană al unei nemțoaice, unde factorul etnic o juca un oarece rol în toată alienarea. Mai apoi remarcând, mai sarcastic și mai amar, că dacă România a împins-o spre premiu, dacă România a creat atâta durere și atâta tragism cât ele să se ceară compensate printr-o carieră literară dedicată unei singure teme, poate România ar trebui să nu mai fie naibii atât de mândră. E, la o scară mai mare (atât de mare încât comparația e ușor penibilă), visul oricărui ministru al educației: constrângere dusă la maxim, până când cel constrâns trebuie să fie foarte creativ pentru a evada, pentru a se găsi pe sine … și ieși un diamant.
Divaghez, dar insist pe acea paralelă. Mi se pare ușor forțată, dar cu toate astea sunt situații de aceeași sorginte. Doar că ce urăsc și ce-mi place simultan la Herta Müller (mai mult uram, mai nou am găsit și latura cealaltă) e că nu are nici o pretenție de a fi creat un diamant: dimpotrivă, cuvintele trebuie să fie reci, concrete și cât mai brute, fără înfrumusețări, chiar dintre acelea care ar ajuta cititorul să-și facă o cărare cât de mică prin text. Până când tot adevărul curge, până când toată experiența e retrăită, aranjată și depășită. Va fi, mai bine zis. Aroganță, frustrare fără margini, ură care creează ură? Da și nu, dar justificate. Un om încercând să pună în urmă niște lucruri, fără însă să-și ierte, călduț, torționarii.
Cârcoteală: îmi bazez cele de mai sus pe o mână de fragmente și pe una bucată discurs de acceptare a Nobelului, alături de aerul general al Hertei Müller. E un aer consecvent. Și aș fi fost poate mai dur înainte să citesc și apoi să văd discuția de mai jos, care e obiectul acestei postări, și în care doamna Müller lansează o invitație la autocritică pentru toată lumea. Un dialog savuros, omul direct și degrabă urâtor de ipocrizie contra intelectualului rafinat, cald amfitrion. Herta Müller alături de editorul român al cărților sale, Gabriel Liiceanu, la Ateneu. Puneți-vă deoparte o oră.
Cu ocazia asta am aflat și că Humanitas au un slogan mișto.
Există, desigur, contradicții și probleme în argumentarea doamnei Müller. Aș trimite la un interviu dat de Liiceanu TVR-ului (e mai pe la sfârșitul emisiunii, 15-20 de minute) și la articolul lui Mircea Cărtărescu din Evenimentul Zilei (mai puțin partea cu mârșavele televiziuni ale mogulilor, e un om altfel normal care devine foarte iritant când începe să propovăduiască propagandă la foc deschis). Și la reflectare. Legat de valoarea pasivității în general, legat de ce sunt scriitorii în general. Legat de ce înseamnă Nobelul. Că oricum e cel mai ușor să-i trimit pe alții să reflecte.
Noapte bună!
Țâșnit din noroi concret
Tipul era bolnav când a scris-o și se vede
(profa de română, prin a 12-a)
Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată, editura Aius, Craiova și editura Vinea, București, 1999, 422 pagini
Volumul e mai umflat, conține cele trei romane (micro-romane? nuvele dar nu chiar?) din titlu, plus alte scrieri blecheriene: poezie, publicistică, scrisori. Eu mă voi referi strict la “Întâmplări în irealitatea imediată”, pentru că asta mă interesa din liceu, când în manual erau fragmente din text, profa a zis fraza pe care-a zis-o, iar mie mi se părea că tipul ăsta might be on to something. Max Blecher, evreu român (îmi permiteți expresia?) care a copilărit la Botoșani și a avut o existență scurtă și tristă. A fost, într-adevăr, bolnav, de tuberculoză osoasă, boală care l-a chinuit începând de la 19 ani până zece ani mai târziu, când a și murit.
Frustrările unui suferind, zăcând la pat, având ca unic mijloc de a comunica cu lumea exterioară epistolele și ca unică rațiune de a fi să scrie, să știe la sfârșit că va fi lăsat ceva în urma lui? Da, și asta, dar parcă mult mai mult. O imagine a unei lumi statice, încremenite, predeterminate, mereu egală cu sine, mereu funcționând după aceleași regulile. Exasperare în fața predestinării, amplificată și transformată în fantezie: vis, delir, boală, creație, cine mai știe? Și există diferențe? “În definitiv nu există nici o diferență bine stabilită între persoana noastră reală și diferitele noastre personagii imaginare”. Obsesie pentru cinematograf, figurine de ceară, imitații ieftine văzute ca realități mai reale, pe lângă care lumea adevărată e un loc rece și efemer. Lumea nu are, propriu-zis, un sens, sau dacă are, nu asta e esențial: cei care au fugit de el sunt mai câștigați. “Ce splendid, ce sublim este să fii nebun! îmi spuneam eu, și constatam cu neasemuită părere de rău câte puternice stupide obiceiuri familiare și ce zdrobitoare educație rațională mă despărțea de libertatea extremă a unei vieți de nebun.” Materia nu are nimic pur în ea, nici n-ar putea vreodată, ea e născută, literalmente, din gunoi:
Intrai în noroi mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt. Ghetele mele alunecară plăcut în aluatul elastic și lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dânsul, ca țâșnit din pământ.
Era sigur acum că și arborii nu erau alta decât noroi închegat, ieșit din scoarța pământului. Culoarea lor o spunea îndeajuns. Și numai arborii? Dar casele, dar oamenii? Mai ales oamenii. Toți oamenii. Nu era vorba, bineînțeles, de nici o legendă stupidă “din pământ ai ieșit și în pământ te vei întoarce”. Asta era prea vag, prea abstract, prea inconsistent în fața maidanului cu noroi. Oamenii și lucrurile țâșniseră chiar din această baligă și urină în care eu îmi înfundam niște ghete foarte concrete.
Eu cred că n-avem de-a face doar cu delirul unui om bolnav, ce se simte prizonier în propriul corp. Eu cred că, o dată pus în postura acestui prizonierat, i s-a oferit cadrul propice pentru a se gândi la anumite lucruri. Despre natura noastră, despre tensiunea continuă între noi și lume, despre cum avem aspirații de puritate pe când am țâșnit din ceva cu totul opus. Și despre altele. Și a avut curajul de a le spune, lucru pe care noi, ăștia mai sănătoși, nu-l avem. Ne-ar strica tot flowul.
Noapte bună dimineața!
Ouă de balaur sau, cum îi ziceau ei, dinozaur
Marin Sorescu, “Unde fugim de-acasă? (aproape teatru, aproape poeme, aproape povești)”, editura Creuzet, 1996, anul apariției inițiale 1976
Uitați-vă puțin la subtitlul ăla și spuneți-mi că simțiți un fior, ceva. Pentru că mie mi se pare (cu mintea mea simplistă și dezaxată) că fiorul ăla înseamnă, în bună parte, că ești încă în stare de a fi copil. Că vrei să fii aproape de toate, că ai o poftă de cunoaștere greu de stăvilit. “Unde fugim de-acasă” e o reală odă adusă poftei de cunoaștere. Ne plimbăm prin basme, prin Sahara, pe lună, ne închipuim cum o fi când vom fi bunici, ne dăm seama că putem fugi oriunde – fără a face un pas (deh, copiii sedentari din ziua de azi) – cu imaginație, ne dăm seama că lumea e infinită, dar minusculă pe lângă toate lumile pe care ni le putem închipui. Și toată asta într-o minunată versificație care curge dintr-un capăt în altul al cărții, aducând veselie și muzică în sufletele tuturor. Și atât e autorul de hotărât să lase lucrurile să fie cum sunt, depășind clișeele protector-mămoase (și atât e de veche scrierea), că ne învață lucruri de-a dreptul ștrengărești: ne trimite la meci, iar la finalul cărții consideră că am cam terminat-o cu copilăria și putem intra în adolescență – cu o țigară, dacă vrem.
Și încă ceva, scurt că nu știu cât e de aberant – “aproape teatru, aproape poeme, aproape povești” – nu-i asta o chestie la care scriitorii visează de câteva secole? Ca de obicei, copiii erau mai aproape de asta. Iar dând în mintea copiilor te apropii mai mult decât șlefuindu-ți, în gol, tehnica. Nu vreau să mai aud niciodată cuvinte precum “copil” și “copilărisme” folosite peiorativ. Îmi par cel mai bun semn că cel care le întrebuințează n-a înțeles nimic, dar nimic.
Zică lumea ce o vrea, dar Marin Sorescu e un autor complet. Știe să ne arate lumea în toată frumusețea ei, plantând zâmbete, dar asta nu-i umbrește deloc capacitatea de a fi meditativ (spre depresiv), venind cu un d-alde “Iona” ca să culeagă înapoi ce a plantat (sau o metaforă mai nimerită). Și undeva la mijloc se cuibărește o ironie dulce-amară, ca viața. De la infinitul mare la infinitul mic, Sorescu a reușit să dea un ocol în care ne arată, în ultimă instanță, (e un clișeu, îmi pare rău, dar…) tot ce înseamnă să fii om. Și de asta va avea mereu un loc de frunte între preferații acestui umil cronicar.
Copii (în sensul larg al cuvântului), citiți Sorescu. Eu cred că veți găsi ceva care să vă vină mănușă pe undeva pe-acolo. Noapte bună!
Sport sângeros IV: Colectivizarea și dificultățile satului oltenesc tradițional în fața invaziei modernității
Marin Sorescu, “La lilieci”, cartea a VI-a, Fundația Marin Sorescu, București, 1998
La această oră târzie din noapte mă uit spre La lilieci 6 și, după cum sugerează și titlul ușor imbecil pe care l-am ales , încerc să trec peste sonoritatea de joc de calculator care a avut prea multe sequeluri.
Pentru că e vorba de chestii un pic mai serioase. Pentru că a șasea carte vine să închidă ciclul “La lilieci”, serie cu și despre lumea satului Bulzești, în care a născut și a copilărit autorul, numele fiind împrumutat de la un deal din localitate, unde se afla cimitirul. Eu am mai citit un singur volum de “La lilieci”, 3 sau 4, nu sunt sigur, și am tras repede de tot concluzia că nu îmi place pentru că e o scriere plină de pământ și curci. Cu o altă lume, care nu e diferită doar pentru că oamenii nu au laptoape și plășmi, dar care e cu totul diferită structural și calitativ, incapabilă de a dezvolta atât angoasele cât și realizările vieții moderne, două aspecte care însumate nu dau chiar (ele singure) inteligența și profunzimea, dar nu sunt nici departe.
Acum, că sunt mai bătrân și mai tolerant cu curcile, n-aș mai fi așa dur. E, totuși, imaginea unei lumi care a existat, care avea tradiții frumoase și un trai mai simplu în toate dificultățile lui, ca și o senitătate mai greu de întâlnit în modernitate: vezi “De, fa, Anică”, dialog între două sătence: una se plânge de șale, de dinți, de cap, de toate durerile, cealaltă replică constant “De, fa, Anică”. Durerea tratată cu nițel umor și fără nici o melodramă, pentru că se mai întâmplă. Momente dificile, cu armata rusă în sat, cu un sătean căruia noul regim îi confiscă boii când a ieșit cu ei săcare sicriul, iar el înjugă vaca în loc, reflectă același spirit senin, inventiv în fața problemelor. Momente tensionate, pentru că tema colectivizării și primilor ani ai comunismului revine.
Protestele stilistice ar cam rămâne. Stilul e profund bolovănos, deși probabil că dacă aceleași texte ar fi grăite de-un oltean (sau, de pildă, recitate de un anume Tudor Gheorghe, pentru că știu că mai face asta), s-ar da la iveală poate și niscaiva muzicalitate. Dați-mi voie să cred că cel puțin în scris (și în accentul neoltenesc cu care citesc eu în gând) nu funcționează foarte bine. E bolovănos până la punctul în care te întrebi dacă textului nu i-ar sta mai bine cu toate liniile astea lipite, în loc de o versificație aproximativă. Postfața lungă și ușor pompoasă sugerează că ritmicitatea și lungimea versurilor se trage din însuși ritmul interior al vieții satului oltenesc. Argumentul are logica lui și nu e un efect chiar nereușit, dar tot îmi pun problema dacă ar trebui să fie acolo. În fond, dacă versificația are acest scop strict “monografic” și la fel și conținutul, de ce versificație și nu niște proză scurtă?
Ceea ce ne duce la întrebarea despre forța de generalizare a romanului. Există ea sau vorbim aici doar de satul oltenesc/românesc la momentul t? Vorbim, un pic, și de sat față cu minunata lume nouă în general , dar aș zice că vorbim mai curând de lumea lui Mărin cu oltenii lui, cu copilăria lui și legătura lui cu strămoșii, prin tradiție, prin ritmul vieții satului și, deci, prin așezarea plicticoasă în versuri. E, aici miroase puțin și a generalitate, dar nu foarte tare: e o lectură ce mă lasă mai cu pământ și curci în nări (ceea ce vă asigur că e puțin dureros, doar știți ce mare e o curcă). Doar că am pofta de a mai reține una, alta din atmosferă și de a fi dispus să recunosc că poate sunt doar diferit structural de lumea din imagine. Fără să fiu greșit nici eu, nici ea.
Acum, îl rog pe Călin sănu citească paragraful ăsta. Cum ați lipi o carte care are coperțile (copertele pentru esteți) desprinse și paginile 1-16 separate de paginile 17-restul? E posibil să faci o lipitură mai de Doamne ajută?
Doamne ajută. Noapte bună!
Efectul de piramidă
Marin Sorescu, “Efectul de piramidă”, Fundația “Marin Sorescu”, București, 1998
Volum apărut postum, unele din texte fiind publicate în reviste spre finalul vieții autorului, altele nu. Organizarea e în 3 cicluri: “Boabe de durere”, “Reinventând Helada” și “Efectul de piramidă”, dedicate omului în general, respectiv temei grecești și egiptene, desigur, cu trimiteri spre mitologie și de acolo spre esența a ceea ce suntem.
Poezii dedicate lui Eugen Ionescu și Cioran. Poetul în fața bolii, care îl îndepărtează de scris. Lipsa reperului recunoscută, dulce-amar, ca singur reper: “Dacă Tu, Doamne,/ Mă cunoști prin confuzie,/ Confundându-mă mereu cu altul,/ Atunci și eu/ Voi comunica iar cu/ Tine,/ Prin delir”. Grecia, leagănul civilizației, privită cu fascinație copilărească dar și cu ușoară ironie.
Dar Egiptul, mai ales Egiptul. Locul unde viața și moartea se împletesc în ritualuri și superstiții buimăcitoare, punctate de câte un “indescifrabil” care lasă textul sacru (sau, aici, textul poetic) în coadă de pește. Spaimă și confuzie în fața măreției lumii. Ca soluție, a trebuit să apară zeul, singurul care putea răspunde cu un non-răspuns și să fie crezut: “Te privește, spuse foarte abstract/ Forma geometrică/ A piramidei”. Bun, a se înlocui “zeul” cu un cuvânt mai adecvat.
E o treabă bună, e o scriitură bună.
E o noapte bună. Noapte bună!
Lupta pentru pace
Marin Sorescu, “Japița”, Fundația Marin Sorescu, 1999
Un roman, de data asta. Un volum început de autor în anii ’80, aparent finisat în mare, dar pe care autorul nu l-a considerat niciodată într-o formă destul de bună pentru a ajunge la tipar.
E vorba de unul din subiectele preferate ale lui Sorescu, perioada instalării regimului comunist. Șapte copii care trăiesc împreună, încercând se descurce cum pot, trimiși de părinții lor la oraș, la școală, în anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial. O fată din grup umblă cu un “revoluționar de profesie”, un elev corijent dar capabil să recite totul din Marx, cu un debit verbal care te învăluie, dar căruia îi lipsește substanța. Și nu se simte prea pașnic când nu vrei să-i dai dreptate. Un personaj socotit reprezentativ pentru noul regim. De altfel, comuniștii lui Sorescu sunt (probabil ca și comuniștii realității) adesea oameni cu serioase inferiorități și cu complexele aferente, încântați că acum pot cafti clasa exploatatoare.
O proprietăreasă un pic mai mare și căreia îi cade cu tronc unul din chiriași, mai șmecheraș, dar se împiedică de lipsa de … experiență, încercând să se documenteze la bibliotecă din clasicii literaturii:
“Să-i spun, să nu-i spun?”
-Scena cu violul, dragă! Marile … alaiuri … înțelegi?
Bibliotecara o trimite la contemporani. Deci, luați aminte, dragi susținători ai ruinării literaturii, toate generațiile au avut impresia că următoarea generație e o hoardă de bețivi destrăbălați.
Rude și prieteni de-ai sus-numitei proprietărese care încearcă să treacă granița, dar sunt prinși de sârbi. Scene de închisoare. Tristețe, jeg, filozofări și cugetări amare. Povești triste ale ruinării foarte rapide a unor indivizi presărate cu momente umoristice. Scriitură monotonă, molcomă, reflexivă, bine pliată pe atmosferă, cu accente ușor vesele pe alocuri. Haz de necaz la modul cel mai autentic. O femeie învie în coșciug, pe ultimul ei drum. O ședință de spiritism se termină cu zborul pe geam al căruciorului în care, cică, se afla spiritul. Organele legii nu prea știu cum să raporteze cazurile, care, ale naibii, se pun în contra interpretării strict materialiste a vieții, în contra fobiei de supranatural ce se vrea insuflată omului nou. Sau așa ceva. Dacă am scris prostii, considerați că e târziu, sunt răcit și alte scuze.
Lectură plăcută, dulce-amară, pe jumătate lecție de istorie. Noapte bună!
Tuturor celor care suferă
Marin Sorescu, “Puntea (ultimele)”, editura Creuzet, București, 1997
Va fi și mai greu să scriu ceva despre această carte fără a fi patetic sau lacunar.
“Tuturor celor care suferă”, așa spune dedicația de la începutul cărții. Marin Sorescu nu a avut un sfârșit liniștit, el și-a trăit ultimii ani ros de hepatită și ciroză până când într-o zi organismul său a cedat. “Puntea” e un volum ce adună unele din ultimele poezii ale autorului, fidel până în ultima clipă literaturii. Ce dovadă mai bună că el se considera viu doar atât timp cât putea să compună?
Cu siguranță nu e o lectură de cafenea. Cu siguranță e o carte incomodă, puțin zguduitoare, dar nu în sensul senzaționalist al termenului: te pune pe gânduri, te face să-ți reconsideri puțin toate prioritățile și lucrurile pe care le crezi importante și să-ți dai seama cât sunt de neînsemnate și cât de ușor se pot duce. Autorul dă întreaga și perfecta imagine a condiției umane: frustrat, angoasat de propria finitudine, căutând cu disperare soluții, nu pentru a o depăși, ci pentru o luptă mult mai grea: lupta cu sine, lupta pentru a se împăca cu ceea ce este, pentru a duce demn cât timp i-a mai fost dat. “Înaintașii”:
Îmi sunt dragi înaintașii
Încerc în fața lor
Un profund sentiment de admirație și evlavie,
Îi iubesc atât pentru că au trăit,
Cât și pentru faptul că au murit.
Au fost capabili să moară.
Au găsit resurse extraordinare
Ca să se lupte cu noaptea cea veșnică
În chinuri numai de ei știute.
Au înfruntat-o cu bărbăție
Și și-au dat obștescul sfârșit.
E un sentiment pronunțat de neînțelegere metafizică. De ce eu? De ce m-a răpus Subitul acum? Cel mai rău e că mai aveam atâtea lucruri de citit și de spus.
E o mirare de ordin metafizic care se împletește cu mirarea de ordin mai concret, fizic, în fața organismului slăbit.
Există multă disperare:
E bine, Doamne,
Că te-ai gândit la mine
Pentru delicata, înfricoșata
Ta experiență.Eram și cel mai bun de tăvăleală
Și mă lăudam
Că am în mine
O energie inepuizabilă
Și mici luminișuri cu speranță:
Acum, mergând spre bine,
Cum spun cei care mă văd,
Calc pe poala Ta de curcubee
Și, la toată înfricoșarea asta,
Adaug nestemata umilinței
Și aduc ziditorului lumii
Lauda mea de preamărire și slavă
O lectură care ne reamintește că suntem foarte, foarte mici. Dar dacă nu am conștientiza-o am fi mult mai mici. Știați că Socrate spunea că filozofia e o pregătire pentru moarte?
Noapte bună!
Încoronare
Sărbătorește firea divina-ncoronare.
Sunt împăratul lumii: am douăzeci de ani!
Marin Sorescu, Încoronare, Fundația Marin Sorescu, București, 2000
Avem de-a face cu un volum de poezii scrise de Sorescu înainte de primul volum, “Singur printre poeți”, scrise în vremea în care era student. E o carte împărțită în două mari părți, “Lirice” și “Cronici fanteziste”, cu o mică părticică (2 poezii) dedicată aniversării de 500 de ani al lui Ștefan cel Mare. Numiți-mă exageratorul șef, dar mi se pare că o sămânță de ironie soresciană, în formă mai brută, apropiată de ironia clasică din folclor, se întrevede în finalul abrupt de aici:
Măcar că vânt vuia năpraznic,
Tâmplatu-s-a la Putna praznic;
Norodu tot a fost venit,
Ce numai Ștefan au lipsit.
Dar poate că doar bat câmpii. Ceva mai cert (noroc că avem și titluri sugestive aici) e că în volumul ăsta regăsim un Sorescu altfel, mai deschis spre lirism, farmec și o prozodie oarecum tradițională. Tânăr, stăpân pe sine, încrezător în propria imaginație și mustind de respect pentru valorile tradiționale: Arghezi, Eminescu, Ștefan cel Mare. Pe undeva apar și niște vorbe întru slava socialismului, dar tuturor ni se mai întâmplă să fim tineri și să nu știm ce facem.
Se vede și simțul umorului, se vede și puțin din amărăciunea de mai încolo, dar opera reprezintă, în fond, încercările stângace ale unui tânăr timid și plin de speranță. Cartea are și o prezentare grafică atrăgătoare, fiind înțesată de portrete ale autorului, făcute de diverși indivizi la diferite vărste.
Un fragment (fără titlu, “Creionul meu va naște în curând…”):
Mă-ntreb și nu pricep de fel
Ce pot eu scrie c-un chiștoc ca el,
Când scriitorii mari (Mihai și Petru)
Scriu cu creioane lungi de-un kilometru?
De unde i-a venit, de unde a
Luat el harul ăsta de-a crea?
L-au fecundat luminile amiezii
Ca pe cartofii lui Arghezi?
O mostră interesantă de istorie literară, o carte care merită o privire dacă apucați să puneți mâna pe ea. Voie bună!
Castigatori concurs
Concursul de la Nemira a luat sfarsit de ceva vreme. Castigatoare a fost don’soara Oana, pentru ca in stil tipic politicianist a facut apel la sensibilatile publicului, Sportul Studentesc si maidanezii (sensibilitate as in ii urasc). Apoi a venit tragerea la sorti, castigata de domnul balinferi, dar, soc si groaza, don’soara Oana s-a retras in stil Stolojan iar pentru ca a castigat si pe alt blog, iar premiul ei a revenit candidatului de pe locul 2, cel care a avut un procent in minus, vene.
Castigatorii au primit cate un mail si sunt rugati sa-si verifice si inboxul si spamul si sa-mi trimita adresele lor (postale) azi.
CONCURS: Cărţi contra foame
“Jocurile foamei” este o trilogie scrisă de autoarea americană Suzanne Collins. Doar primele două volume au fost publicate până acum. Seria e încadrată în genul fantasy şi publicată în România de editura Nemira, în colecţia Nemira Junior. Acţiune cărţii se petrece într-un viitor sferto-apocaliptic, în care resursele sunt foarte rare şi concentrate în mâinile câtorva. Iar pe post de olimpiadă (sau pe postul mai vechilor lupte de gladiatori) e o competiţie numită Jocurile Foamei, în care fiecare zonă a ţării e reprezentată de un copil dintr-o familie săracă, iar aceşti copii sunt închişi împreună într-un ţarc imens, cu singura regulă că la sfârşit trebuie să rămână doar unul în viaţă. Iar câştigătorul are parte de o viaţă de confort financiar. Totul filmat în imagini high definition cu o claritate de cristal şi transmis în direct.
Cartea e recomandată de Stephanie Meyer, tipa cu “Twilight”, dar şi de Stephen King, ceea ce poate vă mai linişteşte. Mai multe detalii aici, de exemplu.
Ei bine, dacă vă tentează, editura Nemira oferă două exemplare din volumul al doilea al seriei, “Sfidarea”, pentru cei 3.14 cititori ai acestui blog. Şi pentru cei veniţi mai de curând, trimişi de blogul Nemira (bine v-am găsit, sper să fie comod aici). Şi normal că trebuie să şi faceţi ceva pentru asta. Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană. Aveam două variante: o întrebare/probă uşoară şi de bun simţ sau una grea şi stupidă. Cred că ştiţi ce am ales. Uite ce trebuie să facă oamenii interesaţi:
Să presupunem că eşti închis într-o bucătărie din Palatul Victoria, filmat de 7 camere. Nu ai cum să ieşi de acolo, dar ai la dispoziţie un frigider plin. Ouă, brânză, salată, gogoşari, legume, cărnuri, sushi. În altă debara mai ai nişte cartofiori, un pic de griş, nişte mălai. Lapte, ulei, de toate. Să presupunem că ai cam tot ce ai putea avea, mai puţin nişte chestii exotice (nu ai carne de rechin) şi nişte chestii naşpa (nu ai fasole). E un reality show, desigur, iar ceilalţi concurenţi sunt candidaţii la preşedenţie: Traian Băsescu, Mircea Geoană, Crin Antonescu, George Becali, Corneliu Vadim Tudor, Hunor Kelemen, Sorin Oprescu, Remus Cernea, Eduard Manole, Constantin Rotaru, Ovidiu Cristian Iane, Constantin Ninel Potîrcă . Rolul tău este să mă faci să-mi fie foame. Şi să-ţi prezinţi platforma politică. Fără să-mi provoci greaţă. Şi fără să-mi creezi o senzaţie de saţietate, pentru că apoi o să fie platformă politică fără foame. Şi să nu copiezi prea mult din propunerile celorlalţi (bine că nu există). Cu siguranţă e o sarcină uşoară. Câştigă cel care are atinge cel mai bun echilibru între foame şi soluţii pentru România.
Amu, sunt două premii. Unul va merge la cel căruia îi iese cel mai bine asta. Un altul va fi stabilit prin tragere la sorţi. Tragerea la sorţi va întrebuinţa, probabil, random.org. Termen limită: momentul deschiderii urnelor, duminică la ora 7 (nu că aş fi treaz la ora aia, dar ce vine după nu se pune). Un om intră în jurizare şi tragere la sorţi cu un singur răspuns, dar dacă s-a răzgândit şi găseşte un răspuns mai bun decât cel iniţial, poate să-l posteze pe acela şi primul va fi invalidat. Evident, scrieţi răspunsurile în comentarii şi aveţi grijă să lăsaţi un mail valid (o să vi se ceară adresele întru livrare).
Baftă!
Și așa mai departe
În timpul acelui minut din o mie nouă sute optsprezece, milioane și milioane de ființe omenești au încetat să se mai măcelărească. Am vorbit cu bătrâni care fuseseră pe câmpul de bătălie în acel minut. Într-un fel sau altul, mi-au spus că tăcerea aceea bruscă era glasul lui Dumnezeu. Așa că mai sunt printre noi oameni care își aduc aminte când Dumnezeu a vorbit clar omenirii
O altă carte a lui Vonnegut, un alt titlu ales destul de slab de mine, după catchphrase-ul acelei cărți. Îmi place stilul în care își face omul ăsta micile comentarii sociale. Direct, tăios, pe surse. O tactică un pic…trivială așa, dar care funcționează: ia să vă descriu eu viața pe o planetă imaginară numită Pământ. Aici sunt niște oameni care trăiau liniștiți o viață frumoasă și imaginativă, până când în 1492 pirații mărilor au început să-i omoare pe capete. Copiilor nu li se spune asta la istorie. Pirații mărilor erau stăpâni de sclavi, dar au scris că toți oamenii sunt liberi. Pentru asta li s-au făcut statui. Este aproape un citat. În general, stilul merge fix la țintă cu minim de cuvinte necesare și ne face să ne dăm seama de absurditatea situației în care ne aflăm. În care ne-am pus, în care ne-au pus ăia, în care tot ajungem. În care, deci, suntem. Uite alta:
Fiecare bucățică de pământ de pe aceste insule era proprietatea cuiva, și în total existau numai vreo patruzeci de proprietăți, iar în povestire Trout îi făcea pe oamenii ăia să ia hotărârea de a-și exercita dreptul de proprietate pe deplin. Puseseră peste tot anunțuri cu “Proprietate privată. Trecerea oprită.”
Treaba asta le crea probleme îngrozitoare celorlalți un milion de oameni care trăiau pe insule. Legea gravitației cerea ca ei să se prindă de ceva pe suprafața Pământului. Ori așa, ori puteau să-și dea drumul în apă și să apară hopa-mitică în larg.
Satira e deasă, cinică, iar ce îmi place în special este concizia. Pe de altă parte, poate amârî. Sunt, în fond, niște observații triste despre lucrurile triste pe care le facem. O anumită senzație a neputinței, o anumită axare pe chimicalele nocive din organismele noastre, niște personaje care apar des și ele. Dar care sunt tratate cu aceeași ironie ca orice altceva, într-un mic demers de expediere a explicațiilor simple și evidențiere a problemelor simple. Crecă. Nimic nu scapă, omenirea însăși fiind privită nu cu răutate, dar cu o senzație nițel deprimantă că … nu ne iese nimic. Că oricine pretinde că îi iese ascunde, în subsol, suficiente pete cât să-l facă un mare ipocrit. E o carte amară și tristă în mod fundamental, iar umorul reiese mai mult din această amărăciune și (în special) din absurdul sub forma căruia iese ea la suprafață.
Sunt multe părți citabile, observații din astea generale care trăiesc undeva în lateralul poveștirii, dar sunt (pentru mine) o bună parte din miezul cărții, ajutate și de accentul intenționat fragmentat, în construcție, sub schele al firului epic. Totul converge, încet și fără netezime, de-a lungul celor 342 pagini, spre momentul în care Kilgore Trout, scriitor slab de SF-uri slabe publicate prin reviste porcoase lângă poze porcoase (Trout e un personaj pe care Vonnegut îl folosește prin toate cărțile-i și e bănuit de a fi reflexia autorului însuși. Pe de altă parte, avem și un narator activ care poate fi bănuit de așa ceva), se întâlnește cu Dwayne Hoover, afacerist, proprietar al unui dealership de mașini, baștan într-un mic oraș neutru dintr-o zonă neutră geografic a Statelor (“Asta e găoaza Americii” – o frază întrebuințată nu de puține ori).
Chimicalele din capul lui Dwayne îl fac s-o ia razna nițeluș și să creadă cu tărie în adevărul unei cărți de-a lui Trout, care sugerează că oamenii sunt toți niște mașinării, cu excepția unuia singur, care are liber arbitru. Dwayne Hoover, sub influența faptului că romanul cu pricina e scris la persoana 1, începe să-și exercite liberul arbitru pe persoanele care l-au dezamăgit, de exemplu, pe dinții fiului lui homosexual, exercitându-și liberul arbitru cu ajutorul clapelor unui pian. Iar partea cea mai bună e că ăsta nici nu e un spoiler, pentru că încă din primele capitole ni se spune că ne îndreptăm spre asta. Drumul până aici îmi pare a servi două scopuri: unu, mica retrospectivă a metehnelor omenirii de care am pomenit mai sus, prin diversele situații și întâmplări prin care trec personajele, iar al doilea, cel evident și care mă face să sun ca un critic clișeistic, ca metaforă pentru viață: personajele trec prin niște locuri și situații destul de dubioase, întotdeauna dând impresia că orbecăie, că nu prea știu de ce merg unde merg și de ce au ajuns unde au ajuns. Și cu toate astea, în tot timpul ăsta se îndreaptă spre finalitatea tragică, deși drumul pare uneori perfect haotic.
Am vorbit mai devreme despre cum nimănui nu-i iese nimic și e OK să observi problemele dar ipocrit să-ți asumi o poziție de superioritate. Ce se întâmplă cu cei care își asumă o poziție superioară, care cred că se află în fața unei mașinării disfuncționale, ei având puterea de a o schimba cu o rangă bună și fiind singurii cu viziunea de a face asta? Ce se întâmplă și cu Dwayne Hoover: 12 oameni răniți, unii în pragul morții, unii rămași fără degete, toată lumea întrebându-se de ce pe ei i-a lovit mâna destinului din senin. Întrebare pusă și de agresor, prin urmare cercul s-a închis.Toleranță și autocritică întâi, luarea problemei în propriile mâini mai încolo, chiar dacă situația e într-adevăr nasoală și asta e universal recunoscut. Cam așa văd eu mesajul cărții, deși nu m-ar mira o interpretare puțin…opusă, nu m-ar mira să fie chiar cea universal recunoscută.
Puneți mâna și cumpărați/împrumutați. Se și citește ușor și merită fie și pentru citatele cu care o să rămâneți. Alte două cronici sumare, luate din vârful google-ului: una mai negativă, dar din care am aflat că există și un film, iar alta mai .. laconică. Voie bună!
Kurt Vonnegut, Micul dejun al campionilor, editura Polirom, Iași, 2008
(apariția inițială: Kurt Vonnegut, Breakfast of champions, 1973)
Vulpi, artă,chunky bacon și Ruby
So you’ve got to know that synergy doesn’t actually mean synergy in this book. I can’t do normal synergy. No, in this book, synergy means cartoon foxes. What I’m saying is: this book will be starting off with an exorbitant amount of cartoon foxes.
And I will be counting on you to turn them into synergy.
why the lucky stiff (aka _why), Why’s Poignant Guide to Ruby, habar n-am în ce an apărut, teoretic e încă neterminată, iată un link spre un PDF, asta e o variantă mai nouă și probabil mai completă, mai aproape de ce citisem eu, hai să închid această linie introductivă interminabilă
La un moment dat am făcut o înțelegere cu mine. Să scriu aici de toate cărțile pe care le citesc. În urma negocierilor interne, am stabilit că nu se pun cărțile de programare, tehnice, școlare etc. “Mi-a plăcut evocarea foarte poetică a modului în care Ore construia lanțuri K-alternante în grafuri bipartite” cumva nu are o sonoritate prea bună…Acum o să sparg regula, pentru că, deși avem de-a face cu o carte de programare, nu are grafuri bipartite. Are cartoon foxes.
Un limbaj de programare e o limbă, cum ar fi catalana sau finlandeza, în care vorbești cu calculatorul tău. Îi spui “bă, afișează ‘Neața!’” sau “Când spun calculează inversul unui text tu fă-mi un text nou în care pui fiecare literă începând de la sfârșitul ăluia pe care ți l-am dat până la început. Și dă-mi textul nou”. Ahamz. Deci româna nu merge. Ruby mai merge. E un limbaj pornit în Japonia, în anii ’90, care în ultimii ani a devenit popular, apoi a devenit trendy, apoi a devenit un pic enterprisey și acum se pregătește să fie foarte enterprisey. E ca un om la 50 de ani.
Cu diferența că poate fi foarte simpatic și pare că nu va fi îngițit de direcția “aplicații pentru afaceri”. Nope, e o cultură mai puternică, de oameni care scriu programe într-un Starbucks cu ochelari de soare pe cap noaptea, care trag întrucâtva în direcția opusă. why e unul din acești oameni. Sau a fost, e greu cu timpul. De curând și-a șters toate conturile pe care le avea și s-a făcut dispărut de pe internet. Să sperăm că a trecut la chestii mai interesante. Da, da, omul își face bine stat-cu-ochelarii-de-soare-pe-cap-noaptea-ul: e interesant și educativ, amuzant și, desigur, are momente în care pare forțat, dar în limite rezonabile.
E o carte care începe cu o ceapă. Cu un îndemn spre a ne închipui că avem cartea asta în față, pe hârtie, tocmai am deschis-o și am găsit înăuntru o ceapă. Suntem impresionați. Și trebuie să lăsăm ceapa să-și facă efectul: să plângem, să ne minunăm și să plângem în fața frumuseții a ce vom vedea. Observăm ironia autorului, care e conștient că nu ne poate emoționa fără o ceapă.
Deci da, vulpi. Secțiuni cu vulpi desenate, multicele. Povești cu vulpi desenate, savanți nebuni, câini cu baloane atârnând de picioare. Vulpile se întreabă dacă pomenind “chunky bacon” vor apărea în carte. Două exemple mai încolo, niște cod Ruby afișează “chunky bacon”. O carte perfect citibilă ca beletristică, dar poate mai neînchegată. Nu știu, mi-am spus că o dată o s-o citesc ca programming și o dată ca beletristică și am citit-o de două ori, dar nu știu de care dată cu ce interpretare. Sunt mai greu de deosebit.
Meta. Destul de mult meta, dar nu până la trendynessul absolut (deși aproape, cam dureros de aproape). Savantul nebun găsește pe undeva un exemplar din carte. De acolo află ce trebuie să facă în continuarea cărții. Se întâlnește cu o capră, care a citit cartea de vreo 30 de ori. Și care consideră că e “totally misquoted” și că uau, savantul nebun arată altfel în realitate decât în carte. Pentru următoarele câteva capitole, nu își mai amintesc ce trebuia să facă în diverse situații. Personajele omului nu-i pot ține minte acțiunea din propria carte, deci mă scuzați dacă mie-mi sunt neclare detaliile. Apropo, pentru părțile meta din Ruby, vedeți al doilea link, e mai finisat. Cred că e ce am citit la prima mea citire. Și are și citate drăguțe din alți oameni care leagă frumos totul:
When one learns to learn, one is making models, using symbols, analogizing, making metaphors, in short, inventing and using language, mathematics, art, politics, business etc. At the critical brain (cortex) size, language and its consequences appear. To avoid the necessity of repeating learning to learn, symbols, metaphors, models each time, I symbolize the underlying idea in these operations as metaprogramming.
John C.Lily, Programming and metaprogramming in the human biocomputer, New York, 1972.
Okay, acum hai să citez și din autorul pe care îl tot pomenesc aici și din carte ne-citând altă carte. Ești pe o planetă străină. Într-un castel. Vrei parola liftului. Parola e aparent inaccesibilă. Doar că fraierii au scris softul care controlează liftul în Ruby. Muahaha.
Hmm. Instance variables are only available inside an object. And class variables are only available inside a class. How could he get to that password?
class Elevator def Elevator.maintenance_password @@maintenance_password end end Elevator::maintenance_password => "Stairs are history!"Alright! He got the password! Did you see that?
He added a class method to the Elevator class. Isn’t that great how you can start a new class definition for Elevator and Ruby just adds your changes to the existing definition?
Și ăsta a fost fragmentul pe care nu-l va înțelege nimeni. Nu știu cât de good idea, dar e destul de flexibil. Also, argumentele în care autorul îți aruncă în față o bucată de cod și spune “Uite, e ca o propoziție în engleză!” mă lasă cam rece mereu. Pentru că nu-i și pentru că există limbaje care chiar arată ca o engleză în limita în care un limbaj de programare poate: SQL și COBOL. Toată lumea le urăște pentru că ești prins într-o mare de cuvinte. După care vine la mine și spune “Uite frate: str.gsub!(/[^\d]/, ”), exact ca-n engleză!” Also, spre sfârșit parcă se diluează ciorba. Autorul e din ce în ce mai prins în propria-i poveste și nu prea ne mai servește cu cod, după care ne mai servește un pic, dar parcă un pic prea complicat pentru cât de puține explicații i se alocă. E o senzație de plictis și corvoadă pe final.
Și mai e senzația că nu există un target clar. Oameni care n-au mai programat? Da, după chestiile introductive, nu, după viteza cu care evoluează. Indivizi cu experiență și care vor să vadă cum e cu Ruby? Nu, pentru că începe cam prea pentru … începători. Da, pentru că se termină cu why getting funky with metaclasses. Copii? Da, pentru vulpi, chunky bacon și prima jumătate a cărții, nu prea pentru un savant nebun care-și electrocutează nepoata. Și metaclasses.
Secțiunea de observații negative fiind încheiată, trebuie să spun că totuși impresia e pozitivă. Pentru că e o carte care te învață să pui pasiune în lucruri, să te distrezi, s-o iei puțin ca pe o artă și deloc ca o prelucrare prin așchiere (I’m looking at you, cărțile gen “Java instant for dummies în 10 zile” și utilizatorii lor). Pentru umorul dubios, dar parcă o dubioșenie pozitivă. Iată un om care urăște cartea. Vă las și cu el.
Hai, v-am dat linkurile, puneți mâna și citiți. Dacă după 10 pagini nu vă place, vă puteți opri oricum. (It’s not gonna get better. It might get worse.) Voie bună!
Restaurarea axiologiei profesionale
Prețul tragic al restaurării axiologiei profesionale a fost asumat de întreaga generație ’60
(Sorina Sorescu)
AXIOLOGÍE s.f. Disciplină filozofică care se ocupă cu studiul sistematic al originii, esenței, clasificării, ierarhizării și funcției sociale a valorilor ; teorie generală a valorilor.
(DEX)
Marin Sorescu, Trei dinți din față, colecția Biblioteca pentru toți, editura Art + Jurnalul Național, 2009 (anul primei publicări 1977)
Înarmați cu cele două citate pe care vi le-am băgat pe gât, problema descifrării, în mare, a romanului, e rezolvată. Ceea ce nu e neapărat o pierdere pentru că nu prea e un roman pe care să-l poți lua într-o mie de feluri. Răsfoiam acum prin prefață și citeam ușor amuzat că în vremea respectivă s-a încercat clasificarea la “romane de dragoste”. O dovadă clarissimă că, cel puțin uneori, ce înseamnă o carte mai variază și cu epoca în care e citită.
O să încep prin a observa că e o ediție îngrijită și răs-îngrijită, greblată, plivită, curățată, spălată și spilcuită. Include o prefață scrisă de nepoata autorului, care se pare că s-a orientat spre critică, un tabel bibliografic complet și cu poze poze și fragmențele de critică la sfârșit. Minimul necesar pentru a avea la un loc mai multe păreri, comprimate până la esență și diverse. Iar o pagină spre sfârșit ne avertizează că textul a fost “cules cu un font inspirat de literele desenate de Claude Garamond, cu un corp de 11″. Iată ce lucru nobil și elegant făceați atunci când schimbați fontul din Word în Garamond de 11.
Volumul nu e unul tip copy-paste după o ediție pre-’89. Dimpotrivă, s-au luat manuscrisele păstrate, s-a studiat ce secvențe au fost cenzurate și au fost inserate înapoi în text. E discutabil cât de bine se “leagă” așa, dar părțile ex-cenzurate sunt bolduite. Deci nu s-a încercat reintegrarea lor completă în text, mai curând sunt acolo ca niște indicii spre “ceea ce a vrut să ne spună autorul”. Cuvinte individuale, fraze, și o secvență de câteva zeci de pagini mai la sfârșit.
Dacă tot eram la meta-lucruri, aș vrea să mai întreb cum s-a ajuns la Editura Art, din moment ce Biblioteca pentru toți era seria Minervei (și am văzut cărți BPT de la Minerva din 2007), de ce o carte de mai încolo din serie e la altă editură și, deci, ăăă…cine a vândut numele BPT? Cam ușor. Cartea e drăguță așa, cu cartonarea și coperta cea artsy, ceea ce merge pentru un aer nobil/snob (think vocea omului din reclama pentru cărțile Adevărul), dar nu prea e în vechiul spirit BPT al unor cărți micuțe și manevrabile, care aproape-ți intră în palmă. Astea de la Jurnalul Național încap cinci pe raft. Dar o ediție bine realizată și, trăiască consumerismul sălbatic!, ieftinioară la 12 lei față de 35 la librăria locală. Unde e o ediție la fel de bună, inclusiv partea cu prefața rudei autorului (aceeași?), de la Polirom. Dar hei, e triplu! Ironic e puțin că probabil banii care susțin prețul ăsta mic sunt de la nenea Voiculescu, care … are multe în comun cu un anumit personaj.
Deci personaje. Două triunghiuri. Val-Adrian-Tudor, tineri pe la vârste apropiate de noi, colegi de apartament într-o casă pe care o împart cu mai mulți babalâci. Și un au mutație, ar trebui să fiu mai informat de cât de grav e asta. Pare. Relatări despre pensionari făcând drumul lung și greu spre bucătăria comună. Descrieri pitorești ale băii comune din subsol, care pare un real paradis. Val e sculptor și face păpuși … pentru o fabrică de cauciuc. Secție mereu la marginea desființării, vă dați seama. Adrian și Tudor scriu pentru un ziar. Câte un articol de-al lor îi dă probleme Stoiceaschii, șefa, (da, bă, știu că e “Stoiceascăi”) pentru că nu se încadrează în “direcție”.
Un alt triunghi, Val-Olga-Șandru. Șandru e un om de-al muncii, burtos, năclăit, necitit și își bate nevasta. Pe Olga, frumusețea întruchipată, cu păru-i interminabil. Care vrea să-l lase pentru Val. Vă dați seama, suntem în anii ’60, un divorț nu pică bine. Și nu când e vorba de nevasta unui om mai de sus din ierarhie ca noi, poporanii. Ceea ce duce la ezitare. Frică. Emoție. Premoniție. Și prăbușire. O prăbușire înceată, pâș-pâș, care o dată erupe și mistuie triunghiuri și tot. Coincidență, Șandru e șeful fabricii de cauciuri, deci șeful lui Val. Coincidența e o tehnică des folosită de autor.
Nu vă așteptați la narațiune fluidă. Nu vă așteptați la metafore curgătoare și pagini citibile nerăsuflabil. Am perceput textul ca pe ceva scris și citit împotmolit, cu gâlme, cu ghionturi, cu opriri. Mereu vrei să treci mai departe, dar te lovești de un bolovan și zici s-o iei mai tiptil. Se poate datora și tehnicii/psihicului autorului, dar e perfect în a crea o anumită atmosferă, în a spune lucruri care nu se pot spune sau care au fost tăiate în roșu (și cu dungă groasă) de cenzură. Te aștepți ca din tufișul unei pagini să iasă un monstru care te înghite pe tine și pe protagoniști. Și se întâmplă, dar târziu, după ce ai acceptat, mâhnit, ordinea lucrurilor, după ce nu te mai așteptai. Ceea ce îmi amintește de un fragment din “1984″, pe care nu-l voi mai cita, preferând să mă opresc.
S-ar putea ca oamenii pe care politica-i lasă rece să fie lăsați rece și de carte, dar tocmai, nu e vorba de activiști cât de cum afectează chestia asta pe niște oameni normali care încearcă să-și trăiască tinerețili și dragostele. Altfel, dacă nu vă lasă reci chestiile cu atâta extremism și puteți suporta un stil narativ mai … poticnit, să-i zicem, recomand. A, să zic și de referințe culturale. Sunt destule inserate prin dialoguri și o lecție introductivă în pictură foarte bună spre sfârșit.
Voie bună!
Adevărul despre Muzeul Literaturii – atât e de rău?
Cei de la Adevărul mai încearcă o ultimă suflare de jurnalism de investigație în aceste vremuri dominate de can-can. Doar că jurnalismul de investigație e tot un fel de can-can în care iei un om și arunci cu cât mai mult noroi în el, doar că omul e mai high-profile așa. Ceea ce crește probabilitatea ca noroiul să fie adevărat/relevant.
Se semnalează, într-o campanie care pare că va mai dura, câteva nereguli legate de Muzeul Național al Literaturii Române. Niște acuzații vagi cum că directorul nu e bun (o fi o încercare timidă de a zice că e pe pile?) plus observația ceva mai concretă că sălile sunt cam goale. Și că prezentarea e sforăitoare și reclamația foarte reală și întemeiată că site-ul e neactualizat.
Amu, eu unul am fost pe acolo acum vreun an și nu părea prea rău. Ne-au arătat vasul în care făcea Sadoveanu ceai. Cineva din grup mi-a zis că de fapt în vasele alea se face țuică. DEX-ul mi-a distrus visele, confirmând că e vorba de ceai. Am mai spus asta, cred. Duduile care prezentau nu săreau pe pereți ca-n reclamele la Prigat, of course. Mai spuneau ceva ocazional și știau să lase vizitatorul în pace. Că doar și scrie pe obiecte ce sunt și unde nu scrie ne prindem și noi, iar ca să-ți explice cine e într-o poză pe perete ajunge să-ți miști nițel degetul în partea aia. A, și sistemul electronic trendy. Adică un touchscreen unde ai toate informațiile posibile și imposibile. Serios, prezentarea a fost OK.
Pe de altă parte, sunt sigur că o săpătură în treburile financiare ar dezvălui niște comportamente fiscale și politici salariale dubioase. Sau cum se mai zice în zilele noastre. Iar 80 de angajați sună cam mult și la vizita mea pare că mai era niște spațiu care putea fi umplut, într-adevăr. Mai erau și niște planuri de umplere. Și probabil că pe partea de promovare se poate face mai mult. Dar altminteri, oamenii mai țin cercuri, ateliere, activități (se scotea și o revistă?), se fac chestii. Locul chiar e drăguț și se încearcă. O să fiu o babă comunistă și o să spun că dincolo de probleme de management cea mai mare problemă e că pe tinerii din ziua de azi îi doare în cot.
Ei bine, imaginea mea e veche de un an, cum am zis. Chiar s-au schimbat atâtea între timp?
Moartea poeziei? Noaptea poeziei!
Poezia nu e moartă, tovarăși, dar poate că nu se simte așa fresh cum era într-o vreme. Totuși, face ce știe, orbecăie mai departe, beată, moartă, profundă, entuziastă, eclectică, adormită.
E vorba de un alt eveniment drăguț la care am fost martor acum câteva zile: maratonul de poezie și jazz de la Operetă. Intrarea liberă și cu toate astea avea dreptate nenea care s-a așezat cu tovarășul lui pe scări în față la început și a zis: “Hei, ia uite, iar au venit poeții să-și recite unul altuia!” Probabil că nenea era poet, ca și tovarășul și ceilalți șase inși din jurul scărilor. Și ca și nenea beat mangă care încerca să intre.
Mai departe, înlăuntru. Niște optzecism, niște ceva-mai-recentism și vreo două persoane mai de vârsta noastră privite cu atenție părintească (“Andra, nu le mai expedia așa repede!”). Dintre care una m-a enervat cumplit. Dar mă rog. L-am reținut pe Ioan Es. Pop, pentru că-l mai văzusem.
Așa, ca idee de ansamblu, cam sub așteptări. Am stat pentru o bună parte într-o poziție mai grea ca sonor, deci poate nu trebuie să mă arunc. Atmosfera de ansamblu de ansamblu mi-a plăcut. Atmosfera de ansamblu creată de fiecare poet … care atmosferă? Nu știu, într-un fel e cam multă monotonie în glas și, dacă mi se permite critica, niște redundanță în versuri. Să nu fim prea nedrepți, veneau relativ des versuri simțite, trăite, gândite și muncite, dar cam fără acea strălucire. Iar ocazionalul poem fluviu, care …. deci, frate, nu merge. “Să arunc cu multe imagini și metafore în ei și să repet din când în când câte un nume, poate asta o să-i deruteze. A, și iepuri iezuiți.” Cam așa simțeam că simțea autorul. Mult prea diluat și nițel cam criptic. Sigur, nu mi-a cerut nimeni părerea.
Iar jazz-ul a fost drăguț, simpatic, cu miros de pământ românesc într-însul. Iar o duduiță de vârsta noastră +/- 3 avea o voce imposibilă și părea cam figurantă și-n texte. Poate că sunt doar enervat de voce, dar aia nu e o voce la care ajungi întâmplător, aia e o voce pentru care te antrenezi să fii o țoapă. Seara s-a încheiat cu un moment eminescian transformat într-un remix inedit prin tehnica de uitare a unor strofe.
Și a existat un moment când a recitat un debutant. Debutantul era arhitectul șef al sectorului 4. Mda. Mă bucur că s-a dat ocazia unui autor tânăr și fără posibilități să se facă cunoscut, nu unui îmbuibat rârâit a cărui meserie e să ia șpăgi peste șpăgi ca să transforme parcul Tineretului în vile și care poate să-și cumpere un festival de poezie… Nu, în nici un caz nu a fost ales un asemenea om. Mda.
Acum că a trecut criza de nervi, să trec și la un mic remarcat. Oricum mi se pare că am fost puțin prea negativ până acum. Serios, a meritat noaptea nedormită, fie și din simplul motiv al stării de a fi aproape de oamenii care formează lumea asta. Așadar, Paul Vinicius a fost greu să nu se facă remarcat. Pentru că știe să citească, pentru că știe fabrica atmosferă. O dicție impecabilă … de bețiv, dacă așa și era e genial, dacă juca teatru e genial. Poate “imatur” etc., dar chestia e că omul a mișcat publicul cu un superficial destul de profund. Ceilalți nu ne-au creat seți (sau alt plural) de absolut sau experiențe revelatorii. Deci 1-0 pentru el. Iar jam-sessionurile jazziști-poeți au fost relativ reușite.
Ion Mureșan s-a enervat pe mine. Poezia trăiește și va mai trăi. Un material despre are și TVR-ul. Într-un colț de ecran sunt și eu. Mai apar în colțuri de ecran și când joacă Sportul. Sunt un vedet. Voie bună!
Adâncindu-te prea mult pe un drum, le pierzi pe celelalte
Astăzi, adică ieri (veșnicul sindrom “azi e mâine”), am avut ocazia să-l văd pe Mircea Cărtărescu, cu ocazia unui eveniment drăguț. Ca orice eveniment drăguț și periodic pe care îl descopăr, va lua o pauză și va reveni în septembrie. Eh, bun și atât.
Cărtărescu și-a anunțat de la început intenția de a amuza publicul mai curând decât a-l duce pe culmile profunde ale artei, cu precizarea că e un obiectiv mai modest dar mai realizabil. Mai departe, lucrurile au curs natural, ca o seară de vară cu un tip de gașcă care mai și scrie chestii bune. A citit o povestioară din tinerețile lui, despre iluziile de tânăr poet și dezamăgirile crunte suferite de stomacul lui când a fost chemat să recite câte ceva la Bacău, prin ’84. Pe parcurs se face observația că pe bună dreptate a trăit Bacovia în Bacău, iar un alt oraș nici că-i putea forma acea personalitate la fel de bine.
A urmat un mic segment de întrebări, de la chestiile clasice până la Savatie Baștovoi, despre care Cărtărescu a avut câteva cuvinte frumoase (se simțea un iz de întrebări cu pașapoarte biometrice în aer, din fericire doar mi se părea). Am reținut chestia din titlu, atât pentru că am probabil un talent pentru a reține frazele care par mai clișeistice, chiar dacă omul o avea și diamante mai bune pe-acolo, cât și pentru că nu mi se pare așa clișeistică pe cât pare. Cred că e o idee destul de bună dezvoltarea unui mic “câte nimic din fiecare”, în care știi câte ceva din domenii multe, fără a te adânci neapărat în ceva foarte particular. Pentru că mersul pe 7 cărări simultan dezvoltă pluriperspectivismul și capacitatea de analiză și viziunea omului în general. Trăiască cele 7 cărări!
Acum că s-a terminat și fraza kilometrică în care părăsesc total chestia de care vorbeam și o dau pe păreri proprii (dar hei, e un blog, și încă cu titlul ăsta), să recapitulăm: a fost o seară plăcută în compania unei personalități plăcute, dăștepte și fără aere. Și s-ar putea să-i fi pus piedică din greșeală lui fi-su (scuze!). “Povestitorii de la șosea” pare o chestie de urmărit și în lunile ce vin. Noapte bună!
Într-o după-amiază de august
Camil Petrescu, Patul lui Procust, editura Minerva, 1981 (prima ediție publicată în 1931)
Unii dintre voi poate au fost torturați cu asta în timpul liceului sau sunt torturați as we speak. Puteți sări peste. Eu am avut parte de “Ultima…, întâia…” la școală și nu mi s-a părut tortură.
Când se întinde la vorbă Camil Petrescu, o după-amiază de august durează cât vreo douăzeci de zile, timp în care se întâmplă tot ce se poate și nu se poate. Adică nu se întâmplă nimic, se rememorează, you know. (În acest punct, cititorul nostru își dă seama că șansa ca eu să spun ceva coerent și inteligent despre carte nu există și dă pe Eurosport, că azi sunt semifinalele sau ceva)
Undeva prin centrul acțiunii, Fred Vasilescu, aviator și de toate, prezent peste tot în viața mondenă a orașului, G.Ladima, poet genial și neînțeles, o sinucidere misterioasă, Emilia, o fată faină și tradiționala Feminitate Întruchipată (OK, exagerez, dar cam acolo bătea intenția nu), intitulată T. Intitulată și cu un nume complet, nefolosit, pentru că la ea în clasă erau două Maria Mănescu și pentru a le deosebi au folosit inițiala tatălui. Ia uite, aproape l-am făcut să sune ca un roman polițist, zdrobit cu bestialitate ca formulă de nenea Camil într-un eseu.
Majoritatea romanului e un capitol de câteva sute de pagini, ce reprezintă notițele lui Fred legate de Ladima, cu accentul pus pe ce află din scrisorile de la el păstrate de Emilia. Fiind o fată faină, Emilia trebuia să jongleze nițel cu emoțiile diverșilor domni interesați în a face contribuții financiare întru bunăstarea ei… Era o fată faină high-level, bineînțeles, nu așa, o oarecare. Actriță fără strălucire, cu câteva roluri la Teatrul Național, totuși, și prin intermediul relațiilor lui Ladima. Care săracul i-a luat cam mult să se prindă că era o fată faină, dacă s-o fi prins vreodată. Vreme de câțiva ani. Vă închipuiți oscilația, melodrama din scrisori etc.
Notă peste notă, cam asta e prima chestie care mi se zicea despre cartea asta. Și a doua era că face și notă la notă iar când se enervează s-ar putea să meargă cu trei niveluri. Mă gândeam că poate n-o fi chiar un lucru rău. Ca Sadoveanu, dar cu observațiile colaterale chiar în subsol, astfel încât să le poți ocoli în loc să te pierzi în descrierea dealului. Sau poate că la Sadoveanu era numai descrierea dealului. În fine, și dealurile lui Petrescu sunt conturate bine, într-o mare enumerare de calități, epitete, tușe care adaugă textură, tușe care mai șterg unde era prea mult, părți pe care le apucă delirul filozofic din orice. Direcția delirului e OK. Și nu e chiar din orice, lucrurile cam au o direcție generală. Dar este o anticalofilie deosebit de calofilă, suportabilă dar uneori dusă prea departe. Și pardon, dar sintagma “sânul ei, ca o gutuie” apare mai des ca într-o melodie de Guță. Mult mai des. Acum, nici melodiile lui Guță nu sunt cap-coadă doi inși dezbrăcați și niște scrisori.
Dacă ar fi fost într-un roman de Camil Petrescu, paragraful de mai sus ar fi fost format doar din prima propoziție, cu următoarele ca note de subsol. Așa iar am început cu una și am terminat cu alta. Note de subsol, așadar. Care vin cu precizări legate de personalitatea lui Fred, care-i un soi de Superman macho (“Nu mai vorbesc de priceperea lui în motoare, electricitate, sau cai de curse, care era cu totul remarcabilă”), deși tot orașul îl credea un snob putred de bogat. (E rudă de-a lui Nae Lumânăraru, baștanul din Parlament și din “Ultima…, Întâia…”). Și mai vin cu câteva poezii (printre care “Patul lui Procust”) și articole menite să ne facă o imagine despre cariera de ziarist a lui Ladima. Care, aflăm, avea multe momente când efectiv n-avea ce pune pe masă, deși nu s-ar fi zis. (Fraza asta v-a convins că n-am nimic inteligent de spus) Subsemnatul îl găsește pe Ladima un poet nu prea reușit, genul care aruncă cu 20 de metafore pe secundă în tine, nu te lasă să te ridici, după care spune “Uite, domnule, ce scriitură înaltă am eu!” Subsemnatul e cam dur, dar crede în mica lui felie de dreptate și e dispus ca de dragul discuției să creadă că era un geniu. Și mai ales să nu încerce poezia lui Camil Petrescu ca să nu-și strice o imagine altfel bunicică.
Doamna T. e mecanismul, scuzați-mi termenul ingineresc, prin care se cunosc Fred cu Ladima, care ajung repejor tovarăși. Nu atât de tovarăși încât Fred să știe când Ladima avea nevoie disperată de un loc de muncă și el îl putea ajuta, dar hei…(cam asta pare să fie una din ideile principale ale cărții: câte lucruri nu știm, până și despre cei de care ne considerăm foarte apropriați, cât de mare e distanța, oricât de mică ar părea etc.). Independentă, cu inițiativă, originală, deschisă spre nou (are un mic magazin de mobilă modernă, minimalistă, la care e singura vânzătoare, în timpul liber schițează modele de rochii). Și mai e partea cu Întruchiparea Feminității. Să caut un citat. N-am găsit, doar o scenă erotică interminabilă. Cred că era și ceva mai coerent. Oh well. Credeți-mă pe cuvânt, personaja e de vis.
Imaginea de ansamblu a romanului e, într-un fel, o temă pentru cititor. Căruia i se pun la dispoziție scrisori, notițele lui Fred, dialoguri de-ale lui cu Ladima (includ considerații despre natura poeziei), dialoguri de-ale naratorului cu Fred (includ considerații despre natura literaturii), scrisorile, desigur, articolele lui Ladima, scrisorile doamnei T. la început și considerațiile naratorului la sfârșit, când rămâne cu caietele lui Fred și nici un răspuns legat de cauza morții lui Ladima, Fred prăbișundu-se cu avionul. Ai documentele, ai personajele bine conturate, n-ai nici un Dumnezeu narativ care să tune la tine și să explice tot, formula pe care și-o propunea Petrescu pare îndeplinită (asta e ca la română, opera privită între intenție și realizare (cu diferența că la română n-am încercat asta vreodată)). Și nu pare prea rea.
După carte vine o stivă stufoasă și bună de opinii critice. Unii se întreabă dacă toată povestea nu e cam greu de înghițit, un șir de “mistere” care pot avea rezolvări banale, dar moartea lui Fred e trântită acolo la mișto ca să n-aibă. Poate. Totuși, treaba mi se pare bine dezvoltată. Cu observații, în general stilul e exasperant de bibilit. Eugen Ionescu se plânge de asta și de primul punct și iese o telenovelă tare interesantă (Petrescu avea un orgoliu uriaș, se știe) pe care n-o s-o mai povestesc ca să nu scriu un roman. Dar o să-l citez pe Ionescu, arătându-ne cum ar fi arătat o bucată din “Cei trei mușchetari” scrisă de Petrescu:
Ducându-se la Aramis, d’Artagnan și-a dat repede seama că fostul său prieten face parte dintr-un partid politic vrăjmaș. Destinul lui depindea, cum depinde viața condamnatului la moarte de iscălitura președintelui Republicii Franceze, de buzele, de o mărturisire a lui Aramis, inconștient de gravitatea, de grava importanță a secretului pe care îl deținea.
Gândurile lui d’Artagnan ardeau, se încolăceau, ca degetele febrile ale jucătorilor, de pe mesele verzi. Inutil strângea în mâini mânerul spadei care l-ar fi salvat în orice luptă loială și care acum îi era nefolositoare ca o coajă de ou după ce i-ai vidat conținutul.
Își aprinse pe gânduri, căutând să nu răsară deasupra cât era de abătut, o țigară, și zâmbea fals, de teamă să nu trădeze un prea mare interes.
-Am auzit că Porthos are moșii, pe undeva!
-Te “interesează”?
-Da. Aș vrea să fac o vânătoare (punând între ghilimele și dând întregii fraze o coloratură ironică și totodată degajată). Se uită pe fereastră. Aramis se apropie, mâna lui albă, de abate, se odihnea vag pe umărul lui d’Artagnan, mai mult atârnată însă, ca o gutuie molatecă.
-Da, răspunse Aramis, este “seigneur du Mont et de la Plaine; il plaide pour droits feodauts contre l’eveque de Noyon”.
D’Artagnan se întoarse surâzând:
-Așa de bogat e, dragă? N-a mai pierdut din moșii? Surâsul însoțea, ca și cum ar sublinia-o, aparent, fraza glumeață. De fapt, era înflorirea bucuriei de a fi aflat că Porthos locuiește în Picardia
Și originalul, cică:
-A! Am auzit că Porthos a ajuns proprietar, moșier.
-Oui, răspunse, prins în capcană, Aramis – il est seigneur du Mont et de la Plaine; il plaide pour droits feudaux contre l’eveque de Noyon.
[...][să sperăm că nu era un ... mare, că s-ar duce dracului ideea comparației]
-Bon! dit a lui-meme d’Artagnan, voila ce que je voulais savoir. Porthos est en Picardie.
De citit? Da, frate, normal, ce, preferi “Ion”? Și nu vă speriați de notele de subsol, lectura cărții se poate realiza, în cazul cel mai rău, cam la fel de haotic ca gândirea mea. De-asta m-oi declara mulțumit. Voie bună!
Dacă un bancher elvețian se aruncă pe geam, tu te iei după el
Pedro Gonzalez Calero, Filosofia pentru bufoni, editura Nemira, 2008 (apărută la el acasă în 2007)
În primul rând, Paște fericit, Hristos a înviat și ceva cu lumină! Și nu spun asta din lipsă de respect pentru idee, cât pentru că faza cu lumina e zisă și răzsiză până când și-a pierdut și ultimele urme de sens. În al doilea rând, să ne îndreptăm atenția asupra cărții.
Despre autor avem fix o frază de informație, ascunsă undeva un pic după copertă: “A fost măturător de stradă, documentarist, profesor de filosofie și păpușar ratat. Dar să ne îndreptăm atenția asupra cărții.
E o cărticică ce se citește în mare ultra-super-duper-ușor, cu anecdote și glumițe din viețile și carierele filozofilor. Treaba e tratată cronologic, în vreo cinci capitole, pornind de pe la Platon și terminându-se undeva în jurul lui Bertrand Russell. Iar povestirile sunt ultra-scurte, de exemplu una pe două rânduri care ne spune că Thales nu vroia copii din milă pentru ei. Bine, să zicem că asta a fost un soi de glumă cu olteni expirată, se poate mai bine. Dar ca idee, e o poantă scurtă și o fărâmă de context.
Astfel, putem să aflăm că Socrate a fost cel mai cel dialectician pentru că nevastă-sa era o scorpie cicălitoare și atunci el își petrecea tot timpul prin cetate, la dezbateri. Ah, de așteptat. Asta și Diogene. Amu, subsemnatul auzise vag de Diogene care trăia în butoi, dar spre rușinea mea trebuie să spun că nu mă gândisem niciodată să aprofundez subiectul. Iar tipul e genial, după cum îl înfățișează textul. Aproape la nivelul de genial al spectacolelor la care se aruncă cu ziare mototolite în tine, apoi ești luat de gât și întrebat “Tu știi ce e dadaismul, mă?”.
Și un mic grupaj Budha. Concluzia evidentă e că și Budha era tip de treabă. Vine unul la Budha și se laudă că după 12 ani de penitență autoimpusă poate merge pe apă. Pe Budha îl bufnește râsul și îi spune că s-au inventat bărcile. Câte ceva despre lama lui Ockham care eșuează în tentativa de a fi amuzant. Totuși, reușește în tentativa de a prezenta ideea în 10 cuvinte. Măgarul lui Burridan, care moare de foame. Voltaire ne recomandă ca, dacă un bancher elvețian sare pe geam, să ne luăm după el. Se lasă cu bani. (Mică revelație: taică, ăștia încă din secolul 18 activau…) Bertrand Russell demonstrează că, dacă 2+2=5, el e papa:
Să presupunem că 2+2=5; atunci, dacă scădem 3 din fiecare parte a ecuației, rezultă că 1=2. Ei, bine, pentru că papa și cu mine suntem două persoane, iar 1=2, atunci papa și cu mine suntem unu. Așadar, eu sunt papa.
Un nene din Spania își susține lucrarea de doctorat despre Cioran, dar lumea nu-l prea credă că există așa ceva. Cioran îl roagă să nu infirme zvonurile.
E o cărticică destul de distractivă, așa, mai de regim. Ca parte proastă…nu știu, e clar că-i lipsește ceva, ar putea avea mai mult haz. La un moment dat are nevoie de o pauză pentru a ne explica faptul că un anumit profesor universitar era sforăitor. Știm prea bine cum e. Toți. Nu? Și în general stilul este, pe alocuri, cam…(atenție, jigniri înainte) cam ca al unei dudui burgheze cu prea mult fixativ în cap și care își petrece jumătate din zi mângâindu-și potaia și cealaltă jumătate jucând canasta cu prietenele ei burgheze cu fixativ, lângă o ceașcă de cafea, învăluită într-un nor de țigară. Nu vă simțiți vizate, personajul pe care mă bazez e real și nu-l stiți. Dar nu-i o carte rea. Just…kind of…average (moment în care îmi dau seama că în afară de “Frații Jderi” și “Ion” n-am spus niciodată despre vreo carte că e rea. Ewww.)
Noapte bună!
Așa merg lucrurile
Kurt Vonnegut, jr., Abatorul cinci, editura Univers, 1983 (anul inițial al publicării 1969)
Că tot am abuzat de titlul ăsta mai devreme, mi-am amintit că mai rămăsese o treabă necronicizată. “Abatorul cinci sau cruciada copiilor – un dans obligatoriu cu moartea” e o carte în care se moare pe capete: militari pe câmpul de luptă, un ofițer prins furând un ceainic, un oraș întreg, populație civilă, ras de pe fața pământului, în câteva ore. Iar leitmotivul, fraza care revine mereu la fiecare nașpitate asta e. So it goes. Așa merg lucrurile, în traducerea de care am avut parte. Resemnare? Poate. Lipsă de sensibilitate? Not really, doar multă confuzie în fața ditai masacrelor, absurdităților și ironiilor sorții. Și o senzație că n-ai cum să împiedici nimic, că mai bine nu-ți faci nervi și înveți să te împaci cu situația. Așa merg lucrurile.
Povestea atacului de la Dresda, din timpul celui de-al doilea război mondial, văzută de Billy Pilgrim, un soldat ca oricare altul, cu diferența că nu poate nici să meargă ca lumea în pas de marș și nu i-au găsit ghete pe măsură. Mă rog, văzută de lângă ar fi mai corect spus, narațiunea nu e la persoana I, dar se ține scai după el.
Billy e din alt film, nu i-au dat nici pușcă și se așteaptă ca dacă se întâmplă ceva să fie primul care crapă. Într-un atac, el și cu un tovarăș rămân izolați de grup(probabil restul grupului era cam cenușă, așa merg lucrurile) și sunt prinși de nemți, în glorioasa operațiune de “curățire a terenului de inamici”, condusă de doi puștani și un ciobănesc. Multă ironie în toată cartea, care mătură pe jos cu toată imaginea mitică și grandioasă a războiului. Dar o face cu ceva amărăciune.
Până la urmă mi ți-l urcă pe om în tren și, după un mic prizonierat prin Cehoslovacia, trimis la Dresda. Unde buf. OK, făcând abstracție de faptul că scriu ca într-o compunere de grădiniță, trebuie spus că secvența temporală nu-i deloc atât de directă. De vină-s tralfamadorienii, niște extratereștii micuți a căror anatomie constă într-o mână cu un ochi în mijloc. Tralfamadorienii percep lumea în patru dimensiuni. Tot ce există a existat, există și va exista dintotdeauna. Un citat, că s-a făcut vremea:
Când vede cadavrul cuiva, orice tralfamadorian socotește că respectiva persoană se află în acel moment într-o stare proastă, dar că ea se simte perfect într-o mulțime de alte momente. Ei bine, și eu când aud acum pe cineva că a murit, pur și simplu spun același lucru ca și tralfamadorienii, adică “Așa merg lucrurile”.
Tralfamadorienii știu cum se termină universul. E de la un pilot de-al lor, care se joacă cu combustibilii și distruge tot. Dar cum să oprească asta? Cum să nu mai decoleze? A decolat dintotdeauna, va decola întotdeauna, decolează întotdeauna. Prilej bun pentru comentarii despre cum ar arăta toată lumea văzută cvadri-dimensional (și un pasaj despre cât de greu i-ar fi unei ființe 4D-iste să-i explice alor lui cum percepem noi treaba). Din 31 de specii studiate, doar la oameni au găsit dubioșenia asta numită “liber arbitru”.
Sunt înconjurat de tralfamadorieni. Suntem. Nu vi se pare că e o groază de lume în jur care zice că sigur, se întâmplă chestii nașpa, dar lasă, că n-avem cum să schimbăm ceva, iar în altă parte se întâmplă chestii bune, deci hai să bem și să ne uităm la un film? Citat random: “În cea de-a noua zi, omul muri. Așa merg lucrurile. Ultimele lui cuvinte au fost: «Crezi că-i chiar așa de rău? Nu-i rău deloc». Citatul pe care-l căutam, dialog în zoo de pe Trafalmadore între Billy și ghid:
“Cu toate acestea pe planeta voastră domnește pacea.”
“Astăzi, da. Însă în alte zile avem și noi războaie la fel de crâncene ca cele pe care le-ați văzut sau cele despre care ați citit. Iar noi nu putem interveni cu nimic, prin urmare pur și simplu refuzăm să le privim. Le ignorăm total. Ne petrecem eternitatea contemplând momentele plăcute – ca de pildă, astăzi, aici, la grădina zoologică. Nu-i ăsta un moment plăcut?”
V-am zis că ăștia de pe Trafalmadore știu călători în a patra dimensiune? De-asta pot alege să fie la zoo cât au chef. Mă rog, they don’t really believe in choice, după cum se vede de mai sus. L-au învățat și pe Billy faza asta și acum el țopăie de-a lungul axei timpului. Și narațiunea după el. Acum e pe câmpul de bătălie, paragraful următor se căsătorește cu grasa aia de care nu pare să-i pese prea mult, următorul paragraf e într-un tren jegos, cu niște scene cumplite, dar și amuzante. E un umor amar care străbate prin toată cartea și, dacă tot o zic a zecea oară, să vă dau un citat de nu mai vorbiți cu mine niciodată:
Ascultați! – în a zecea noapte cineva trase piedica de la zăvorul ușii vagonului în care se afla Billy și deschise larg ușa. Billy Pilgrim zăcea în poziție înclinată pe bara diagonală din colț, răstignit din propria-i voință și, ca să nu cadă, își încleștase ca o gheară mâna de culoarea fildeșului, cu pete vineții, de marginea gurii pentru ventilație.Când ușa se deschise, Billy strănută și, când strănută, dădu drumul în pantaloni unui terci subțire. Totul se petrecea conform Legii a treia a mecanicii formulate de Sir Isaac Newton. Potrivit acestei legi fiecărei actiuni îi corespunde o reacție egală cu ea și de sens contrar.
Constatarea poate fi utilă în tehnica lansării rachetelor.
Despre Dresda, mai puțin, pentru că și așa m-am cam întins și nu prea mai am ce comenta. Un oraș întreg transformat în moloz, pulbere și praf de oase de un raid de artilerie convențional. Dar numărul de victime n-a fost rău, cică concura cu Hiroshima. Descrieri pe măsură. În timpul lucrărilor de recuperare a cadavrelor și începutului reconstrucției, soldatul Edgar Derby fură un ceainic. E judecat, condamnat și executat. Când spun “nu prea mai am ce comenta” o spun în sensul ăsta:
Este o carte așa de scurtă și un asemenea talmeș-balmeș de lucruri dezlânate și inutile, numai pentru că, vezi tu, dragă Sam, despre un masacru nu se poate spune nimic inteligent. Toată lumea trebuie să moară pentru ca nimeni să nu mai vrea sau să nu mai poată să spună nimic în vecii vecilor. După un masacru trebuie să se lase o tăcere adâncă și așa se și întâmplă, excepție făcând doar păsărelele.
Și ce spun păsărelele? Tot ce se poate spune despre un masacru, adică “Cirip-cip?”
Ăsta a fost autorul, explicându-se în capitolul 1. Așa se termină cartea: “Cirip-cip?” Amu, eu o iau ca pe o critică subtil-voalată-și-nu-chiar la atitudinea asta de “Nu putem schimba nimic, așa este structurată clipa, așa merg lucrurile”. Cică alții o iau ca o pledoarie pentru, deci poate-s eu defect. Ce mi se pare destul de clar e că nenea Vonnegut se chinuie să ne explice cum apare asta: după ce le vezi pe toate, după ce simți mirosul de carne arsă și vezi molozul, nu mai poți spune și face nimic, nici să ciripești. În fața tragediei nimic nu mai are valoare, singura constantă fiind moartea. Așa merg lucrurile. Billy e un amețit pe care viața îl poartă pe unde are ea chef și care nu dă toată cartea un singur semn că ar vrea să se desprindă. Și atunci, ca să poată continua, adoptă un sistem de credințe convenabil. Care te lasă să uiți, care te lasă să nu te mai gândești la asta. Sau poate-s eu defect și n-am înțeles nimic.
Vonnegut e tare. Sau era, că s-a dus acum un an și patru zile. Așa merg lucrurile. Noapte bună!
