Din tine ies, printre cuvinte, lucruri verzi

Okay, nu din tine, din mine. Este din nou acea perioadă a anului în care să anunț că am răcit: mereu, dar un mereu spre weekend așa (mi-am luat un weekend așa). Dap, momentul răcelii mele este constant vineri seara. Nu știu de ce, dar ăla e singurul moment al săptămânii când sunt dispus să recunosc că e răceală. Simptomele încep așa, mai vineri dimineață. Uau, nu mai am delete, am move to trash. Cum trece viața și WordPressul pe lângă mine.

Gripa este însoțită la mine în mod tradițional de o mică pauză, nițică introspecție, ceva mai multe pagini dintr-o carte și revelația că mi-am citit fidelii și rondelele cititori și cititoare. Până la punctul în care am ceva de la Animest în drafts iar Animest e hăt departe în trecut, în memoria colectivă. Lumea și așa prea se înghesuie la acel capăt al pieței care oferă comentarii prompte asupra actualității. Eu aș putea oferi comentarii foarte întârziate. Deci este acel moment în care pe lângă bolit pierzând timpul stupid în fața calculatorului, să-mi iau angajamentul (da, iar) să termin draftsurile alea, să mă achit de restanțe și să alte lucruri pe care nu o să le fac (da, iar). Și să vă mai spun lucruri random și lucruri despre cum bolesc pierzând timpul stupid în fața calculatorului.

Încep prin a anunța că marele om, inegalabilul, civilizațional luminosul Lorin Fortuna va conferiența o conferință la București, miercuri, la 16:30, la Xenopol, sub titlul “Viata – Joc Specific Existential Dumnezeiesc pentru Fiinte Individuale si Colective”. Trebuie ca și aceia dintre noi care nu-l găsesc amuzant să recunoască faptul că e o bună definiție a vieții. Și, mai mult de atât, un bun slogan pe care să-l găsești pe o cutie de Monopoly. Știți jocul anti-Monopoly? E ca Monopoly, doar că aparent ai ocazia de a alege între ăia care vor TOT și vor ACUM (monopoliștii) și ăia care vor TOT și vor ACUM și au pliante cu persoane zâmbitoare și împart pungi cu pomană studenților (competitorii).

Să ieșim din această paranteză și să revenim la lucruri serioase: Lorin Fortuna. Eu m-aș duce să îl văd. Bate un film cu Adam Sandler. Ce scuză ar trebui să folosesc, unde să le spun celor din jur (în special părinți) că merg? Mi-e profund jenă să spun adevărul și în plus o să pară că îl iau în serios, ba chiar că îl idolatrizez (cum pare acum) și o să mă trezesc la Bălăceanca in no time. (Un simptom bun al problemelor unei generații e când indivizii ei scriu chestii publice pe internet însoțite de “dar n-aș vrea să spun nimănui asta”. Whoops, just did).

Altfel, am mai făcut multe lucruri fascinante în aceste zile gripale: m-am uitat la meciuri ca un nebun, dar suficient de fragmentat ca să nu văd nici un gol și să aflu scorul uitându-mă pe net după. Poate că I am a little addicted to this internet shit. Gen, e 3 și scriu pe bloguri în loc să mă culc. Poate că ar trebui să fie îngrijorător…neah. Anyway, am fost surprins să-l aud pe Emil Grădinescu la Liverpool-Manchester și apoi la Steaua-Rapid, mă gândesc că a fost o după-amiază frumoasă pentru el. Și aproape mă așteptam să comenteze și CFR -Timișoara, care a început înainte de Steaua-Rapid. He is kind of a Superman figure în capul meu. Bine, pentru ultimele câteva luni mi s-a părut neinspirat și acum parcă nu mi se mai pare. Ar putea fi doar faptul că nu l-am auzit destul de des.

Altfel, am mai citit, desigur, bloguri conspiraționiste, asta chiar e activitate de gripă la mine. (Nici când sunt sănătos nu-i foarte bine, dar nu vreau să recunosc că … frazele alea cu cămașa de forță). În particular, bloguri conspiraționiste creștine. În particular, bloguri conspiraționiste creștine despre gripa porcină. Și m-am panicat. Apoi am văzut că dispozitivul DUBIOS prezentat de o curajoasă whistlebloweriță e ceva standard folosit în armată, un something something beacon, ceva ce după înțelegerea limitată a subsemnatului e ca întrebuințări și merite tehnice undeva între plăcuța cu numele și firul Ariadnei. Iar sfârșitul lumii n-are nici o șansă să vină în 2012 (săracul) din moment ce până și Hollywoodul scoate filme cu tema asta. De fapt, tema a fost prezentă în însuși serialul “Dosarele X”. Pe de altă parte, articolul despre cum bosonul Higgs merge înapoi în timp și distruge condițiile inițiale care au dus la crearea lui și astfel bosonul Higgs nu va fi observat niciodată din cauza accidentelor a fost distractiv. (Fanii științei ar putea vrea să mă împuște acum)

Vreau să vă mai trimit la un joc. Bine, poate nu vreau, pentru că în funcție de your geekness s-ar putea să nu mai puteți face nimic toată săptămâna, nici să dormiți sau să gândiți, de dragul unicei și adevăratei misiuni: de a termina jocul. Dar poate, poate nu sunteți așa atrași de a omorî păienjeni cu cuvinte. Eu cu asta mi-am înecat ziua, atât de rău încât nici până la această oră nu știu cum s-a terminat meciul de hochei Steaua-Sportul (deși intuiesc cine a câștigat și că a fost o diferență porcească, pentru că așa e-n hochei). Pentru aceia care vor să-și umple tot atâta timp, dar mai literar, un eseu-fluviu pe blogul revistei Cultura despre critica din anii ‘60.

Also, ce faci când n-ai mai scris pe blog de secole și ești eu? Exact, mai pornești un blog. Ca să fii un porc capitalist umflat cu foarte foarte multe bloguri cu care nu faci nimic. Așadar: The meta of meta. Obiectiv: filozofie+programare, filozofie+diverse, programare+diverse, computer science. Da, cred că “filozofie” și “programare” merg binișor împreună. Mai bine ca “filozofie” și “târnăcop” oricum. Dar oricum, nu am o idee prea clară de direcția în care o s-o iau sau dacă o să iasă ceva. Dacă nu, șterg și gata. Important e, în fond, să învăț eu ceva din asta. După cum se observă, momentan mă prostesc și chestia e puțin sub schele. Release early, release often cum s-ar zice.

Cel mai mare număr de pageviews din istoria acestui blog a fost joi. Sunt zile cu multe vizite, în special pentru că profesorii își trimit elevii la “Cântecul monstrului din Loch Ness” și, aș intui, le dau și eseuri sau chestii de scris, iar Google îi trimite la mine. Dragi profesori, dacă vă puneți elevii să fie analitici cu asta, nu dați dovadă de înțelegere, nu dați dovadă de deschidere, nu dați dovadă nici de aptitudinea de a-i convinge pe oameni ce porcărie e cu poeziile astea postmoderne fără sens. Tot ce faceți e să subliniați ce subliniază aceste poezii postmoderne fără sens: că sunteți o formulă, că nu știți să vă jucați, că sunteți monstrul din Loch Ness. Și grași. OK, n-am vrut să iasă chiar așa dur, dar sper că am lăsat să se vadă esența a ce spun printre atâtea cuvinte.

doplodovok  plovodokot!

Gunoi

Una din problemele omenirii e faptul că nu prea știm ce să facem cu gunoiul. Gunoiul e de două feluri:

1. Obiecte
2. Oameni

Obiectele pot fi, în cazul cel mai fericit, biodegradabile. Adică le pui acolo și ele se împut, se ofilesc și cad. După care materialele din care-s făcute reintră în circuit.E o singură problemă: ce înseamnă “acolo”? Și cât durează? S-a constatat experimental că durează mult. Și că soluția în care pur și simplu îți alegi o groapă, lași totul acolo și le lași să se descompună, creând pe drum și un focar pentru boli, nu e nici pe departe perfectă.

Intră în scenă reciclarea. E la început o idee bună: hai să refolosim ce se poate. Luăm hârtia aruncată și o transformăm în hârtie. Problema, ușor paradoxală, e că putem ajunge la situația în care producția de hârtie e pe undeva dependentă de cantitatea de hârtie aruncată, ceea ce nu e prea eficient (doar o să omorâm mai mulți copaci).

Alternativ, există niște oameni care încearcă să incinereze gunoiul și să producă energie termică din asta. Poate că se pierde la capitolul “refolosibil” și, mai nașpet, cred că se lasă cu niște gaze păcătoase. Se poate face toată treaba mai eco, moment în care constatăm că nota de plată e prea mare. Și nici nu știu câtă energie e acolo.

Realitatea e că habar n-avem ce să facem cu gunoiul. Știm că e potențial pentru niscaiva lucruri eficiente pe acolo, dar habar n-avem de unde să apucăm problema. Momentan, default-ul e să-l depozităm acolo și să sperăm că nu se strânge prea mult ca să ne înghită. În timp ce creștem. Exponențial. Au. N-ar fi surprinzător ca în timpul vieții noastre să se ajungă la soluția propusă în Futurama: să aruncăm un maldăr de gunoi în spațiu, undeva la nimereală, iar el să se întoarcă după un mileniu, amenințând să distrugă Pământul.

Similar, pardon de sinceritate, sunt niște oameni care conform normelor sociale sunt considerați “murdari”, din punct de vedere moral. Pentru ei, s-a inventat închisoarea, analogul perfect al gropii de gunoi, locul unde arunci gunoiul după ce l-ai strâns, ca să-l izolezi de tine, să scapi de sentimentul de silă, să te simți în siguranță, să nu te înghită. Știi că nu-i o soluție bună, știi că punând toată mizeria la un loc nu prea poți să obții altceva decât mai multă mizerie.

Dar nu poți să incinerezi gunoiul. Nu putem să-i omorâm pe toți, simți că sunt mulți din care se mai poate scoate ceva, care mai au potențial, pot fi întorși înapoi către și pentru societate, de unde eliberări condiționate și bune purtări și alte cele. Reciclare. Doar că tehnicile de reciclare sunt și mai slabe decât la gunoiul cel gunoi și foarte rar respectivul poate fi reintegrat. Comparația începe să-și arate limitele aici: suntem mult mai reticenți față de faza cu executarea (minus ăia care îi torturează pe toți în clădiri aglomerate din București) pentru că, normal, e vorba de persoane și nu de obiecte. Și gunoiul nu poate plăti ca să fie reciclat, pentru ca apoi să-ți taie beregata.

Asta e o chestie care, o dată rezolvată (OK, ameliorată), va însemna niște mulți pași înainte. Morala: chestiile care put contează. De asemeni, se poate ca eu să fi delirat cam aiurea. Cu siguranță am fost prea textualist (whatever that means). Noapte bună!

Nu știu unde voi fi peste cinci ani

Și, trebuie să recunosc, sunt puțin mândru de asta. Adică, mda, instabilitatea dă griji, dar explorarea posibilităților e o plăcere în sine. Prea mulți ani de lenevit? Probabil.

Totuși, relația de dragoste între angajatori și întrebarea din titlu mi se pare aiuritoare. Come on, am 19 ani și sunt puțin nesigur unde voi fi peste 5 minute. 5 ore? Nici o șansă. 5 zile? Ești nebun. Adică, OK, o direcție generală la o adică. Dar la cum sună întrebarea (experiență directă n-am) pare că băjeții sunt destul de tendențioși. Adică vor ceva gen “Voi fi managing director după câțiva ani de muncă de jos și project management, la capătul cărora mă voi îndrepta către o scurtă incursiune în MLM înainte de a reveni la carieră”. Nu știu dacă ce am scris e coerent, which is even more businessy.

Dar de ce? De ce ți-ai planifica creierii în halul ăsta? Unde mai e partea aia de “OK, acum să încerc și chestia asta, să văd dacă mi se potrivește” sau de “dă-o în mă-sa de carieră, șefa e o vacă” sau “uite ce, programarea e interesantă, dar eu vreau cu adevărat SĂ CRESC PORCI”? Să mai bâjbâi, să mai încerci stânga-dreapta, să mai dai, absolut accidental, de chestii mișto? Imaginea e nițel idilică, dar serios, mi se pare că lucrurile astea nu-s doar importante, sunt cam tot. Explorarea, bâjbâirea. Înspre o direcție, dar tot bâjbâind. Traseele prestabilite și eficiente sunt bune dacă ești un robot sau un algoritm. Sigur, pur rațional, sunt bune și dacă nu ești, dar oamenii nu spun glume în baza 13 și gânduri în baza 2. Pur și simplu duhnește a nenatural.

Voie bună!

Fun isn’t enough. Try fân.

Exegeza metempsihozei semioticii lui de început (incipit pentru aceia mai latini dintre noi), că-i greu. Mai ales când începi de 4096 ori. 4096-bit RSA, înțeleg că e un buzzword popular pentru a cripta tot. Deși, acu, vorba xkcd-ului.

Deci da. Revin după o debucureștenizare de o săptămână și încă niște prea multe zile de lene. La revenire am constatat că și cerul de București e mișto, doar nu l-am privit prea des și prea bine. Și că s-au întors soldații din Irak. Cinste lor. Și că a fost ziua imnului, iar domnii de la Adevărul de Seară au titrat “ziua drapelului”. Oops. Și că nu știu care-i faza cu “București – cartier de vară”. Și că … mai continuu? Mai continuu.

Digi sport, GSP, sport.ro, eurosport 1&2, sportklub & sportklub plus, telesport, sport 1, boom sport. Serios, ca națiune și cultură, ne putem opri. Sunt niște oameni în chiloți alergând după o minge, după cum frumos spunea Florin Călinescu. Într-o noapte l-am visat pe Florin Călinescu cu cancer îmbătându-se criță și furându-ne mașina. Într-o alta am visat un război, doar că nu știam cu cine suntem în război. Doar simțeam nevoia să împart asta.

Cei de la Digi sport sunt decenți și discreți, dar cam așa începe toată lumea, nu? Poate minus GSP. Ce mă fascinează momentan e că ei chiar îndeplinesc visul de secole și dreptul natural al românilor: de a da pe meci și să vadă minutul și scorul într-un colț al ecranului. Toți ceilalți ascund una sau cealaltă din informațiile astea. Radu Naum povestea la un moment dat că a întrebat de ce nu se face asta la un EURO, iar un mai-mare din TVR i-a zis că “nu este o măsură adecvată personalității poporului român” or something. Suntem cu toții bolnavi, din lipsă de fonduri. Totuși sunt cam multe blablasport-uri, tre să mai pice din ele. Și să-mi bage sportklub la loc. Și să-mi confirme cine a luat B-ul. Care începe în două săptămâni, a lot more on that later.

Au început și băjeții în Europa, Steaua a trecut de o echipă de bucătari și e pe cale să treacă de o echipă de maeștri bucătari. În apărarea cui se simte apărat, Motherwell pare-mi-se că a mai făcut chestii prin sezoanele trecute și mai e 8-1 ăla de curând. Timișoara face treabă foarte, foarte bună. Cam pragmatici și închistați, dar e greu să joci cu toate cojonesurile cu Șahtar. Gigel e magnific. Trebuie să-mi caut autograful de la el și să sper că totuși se înțelege ceva. Vasluiul tace și își vede de treabă, ei mi se par cel mai relaxați întru calificare. Poate pentru că pe ei i-am văzut cel mai puțin.

Au început și băjeții acasă. Un Internațional Curtea de Argeș – Oțelul plicticos, urmat de Rapid începând tare. Ei cam  au obiceiul ăsta, al începuturilor frumoase și exuberante, dar întrebarea e cât îi ține. Iar eu încă refuz să înțeleg faza de la Dinamo cu zvonuri despre concedierea antrenorului înainte de a juca vreun meci oficial. Adică, deci nu, e prea complicat, viața e scurtă, whatever. O salutare pentru domnii de la Antena 1, care la un moment dat părea că nu vor fi atât de răi ca PRO TV-ul pe vremuri, dar până la urmă tot dau pe Steaua și doar pe Steaua, chiar dacă în etapa asta mai sunt și meciuri interesante. Mă rog, consumatorul rațional, maximizarea utilității, profit, ROI, etc., e logic. Dar tot o să mă smiorcăi puțin.

Azi l-am văzut pe Roman de la Zdob și Zdub luptându-se să mulgă o oaie, în cadrul unui nou format PRO TV. Formatul nu-i rău, dar evident în momentul în care îl pui pe Roman și niște condiții mai rurale în aceeași emisiune n-o să-mi mai pese de format. Tipul a fost, inevitabil, foarte tare, frate.

Trec pe lângă fosta mea generală și tot văd chestii din ce în ce mai mișto. Chestiile mișto au început când am plecat eu de acolo. Universul mă urăște. De data asta e vorba de un acoperiș care arată mai a șindrilă așa, mai a tradițional. S-a estetizat fantastic maghernița, aș mai face școala o dată. Cei de la Google vor lansa un sistem de operare. Pentru netbook-uri sau pentru toată lumea sau se mai gândesc. Totul va fi online. Everybody saw that coming. Amu să vedem până unde va ajunge treaba. Momentan încă aștept un mic release de Chrome pentru Linux, o fi prea mult de cerut? Și umblă vorba prin târg că Microsoft Office va avea niște versiuni online moca, un fel de contracandidate la Google Docs. Azi am cerut 3.14 sarmale. Și am primit. Viața este frumoasă.

Cel mai tare nume de festival este Fănfest. Pe locul 2, Folk You, care e zilele astea. Privind prin prisma unui deconstructivism textualist, am cam terminat. Revin cu noi forțe, doar împreună îl putem învinge pe ManBearPig. Noapte bună!

Blame Canada

La categoria chestii care au trecut pe lângă mine, probabil că toate televizoarele din jur v-au spus că de curând a fost ziua celei mai umflate naţiuni din Univers. Ceea ce au uitat să vă spună este că de curând a fost şi ziua Canadei, pe 1 iulie. Aşa că data viitoare când staţi liniştiţi cu o bere în faţa televizorului gândiţi-vă şi la Canada. Lor le datorăm siropul de arţar, igluurile, echipele de hochei fantastice, poliţiştii călare şi atitudinea de a fi total pussies. Vecinilor de mai la sud le datorăm imperialismul şi nişte curaj şi libertate, e mai slab.

Long live Canada! Voie bună!

Vacanțăăă

Crecă. A venit și ultima notă. Mă pot relaxa. Și pot începe să mă iau de persoane. Și cititorii mei fideli să-mi spună că le dau prea multă importanță ĂLORA. Prima persoană de care mă voi lua este Mihaela Rădulescu.

Care se retrage și ne lasă să respirăm. Mi-e frică de ideea că duduia asta va deveni un model pentru juma de Univers, ceea ce e cu atât mai ușor cu cât ea chiar e mult mai brează ca diverși Diaconești. (apropo, dacă a devenit trendy să te iei de OTV, voi reveni într-o zi cu câte ceva de bine despre OTV. Da, se poate. Fie și dacă e vorba doar de brânza Del.) Eu sunt încântat de dispariția ei pentru că astfel dispare o emisiune în care, duminică de duminică, românașii aveau ocazia să mai vadă un cântăcios, un actor, niște copii care au fost la NASA, chestiile clasice pentru genul ăsta de televiziune, dar chiar oameni cu ceva valoare.

A, păi asta e bine, că vedeam oameni valoroși, nu? Da, dar problema e că ei nu prea puteau fi auziți. Sau lăsați să fie ei. Printre altele, au putut fi observați pe acolo nenea care a câștigat vioara Stradivarius a lui Ion Voicu. Omul mi s-a părut splendid de degajat și dincolo de orice clișee ale artistului cu ochii-n stele și incapabil să comunice cu noi aici, pe Pământ. Neah, era un tip care cântă la vioară. Și vorbește comod despre asta. Doar că îl bruiază din când în când o țoapă care trebuie să țipe “Stradivarius” mai des decât îți spune un hipnotizator prost că ești o găină. Și care, întâmplător, este “realizatoarea” emisiunii.

Aceeași chestie pentru când soarta l-a adus în platoul ăla pe Mircea Cărtărescu.  Cea mai importantă întrebare care s-a găsit a fost … “Domnule Cărtărescu, nu vă deranjează faptul că și eu scriu, nu?” Iar omul a încercat, în modestia și opiniile caracteristice, să spună că e OK, atâta timp cât contribuie cu ceva nou, de ce nu. Dar pe el chiar nu l-a lăsat să vorbească. Încă una. Eu nu știu multe despre Orhan Pamuk, singura experiență cu el se rezumă la faptul că sub titlul “101 dalmațieni” se găseau cărțile lui la librăria mea locală. Dar el are un Nobel și eu nu. În condițiile astea, vedeți ceva greșit în topica și frazarea lui “Mihaela Rădulescu vine la  Pamuk”?

Una din probleme e moștenirea lăsată de duduia asta. Cealaltă problemă sunt cei care nu fac emisiuni în stilul ei, pentru că sunt clar mai groaznici. Câte emisiuni există care nu constau în 99% Tolea și Elodia? Pe profilul divertisment etc., una. A lui Cătăliiin Măruță, care pune niște întrebări…de gâgă și în general pare că are probleme cu coerența. Are monologuri bune, semnul suprem că i le scriu alții. Și invitați net sub diamantele ocazionale ale Răduleștii. Și aici nu mă refer neapărat la scriitori de excepție, mai sunt și exemple pământene ca Gândul Mâței.

Cealaltă cealaltă problemă e de ce îmi pasă. Probabil pentru că am traume de când încercam să mă plimb prin centru și de vizavi mă întreba Mihaela Rădulescu dacă fumatul este singura mea plăcere. Nu! NU FUMEZ! ACUM DISPARI DE PE RETINA MEA! În al doilea rând, mai era faptul că o bună parte din bobor încă se uită la tembelizor și sper ca urletele mele să ajute poate ca o moleculă din cineva să se gândească că există programe mai drăguțe decât van Damme bătând pe toată lumea (sau Vin Diesel sau cine e acum) și moderatori care n-au nimic moderat în ei.

Da, sunt unul din acei naivi care cred că oamenii mai au bun simț și că televiziunea mai poate oferi chestii de calitate dacă se chinuie puțin. Acum aștept comentariile cu “Frate TV sux”. Noapte bună!

Pe 22 septembrie voi scrie despre omenire.

Platsic

Așa. După cum știm, omul este finit, limitat, efemer. Una din marile probleme ale omului vizavi de existența sa este cum să facă să rămână ceva în urma lui, cum să transcendă limitele, cum să facă ceva ce va continua să fie relevant și pentru urmașii urmașilor lui. Și oamenii încearcă cu știință, cu artă, cu fotbal, cu ciungă, dar credeți-mă, toate astea sunt trecătoare, toate se năruie și se mistuie și vor fi înlocuite mai devreme decât v-ați aștepta. Bărbații adevărați folosesc plastic.

Pentru că printre cele mai puternice dorințe umane este setea de absolut, iar absolutul e profund ne-biodegradabil. Asta îți dorești. Să nu mai fii atât de biodegradabil. Tu și cu ideile și cu gândurile tale. Recunoaște. Dacă vrem să facem un lucru cu adevărat durabil, îl vom face din plastic. Dacă vrei ca numele tău să dăinuie peste timp, scrie-l pe o sticlă de plastic și aruncă sticla în pădure. Presupunând că nimeni nu dorește să facă un mall acolo, peste două milenii sticla aia va fi rămas, cu tot cu numele tău, dacă găsești și un marker care nu e biodegradabil. Prin urmare, plasticul e tot ce am visat vreodată. Mâncați plastic! Plastic președinte!

Voie bună!

Chestii care mă încălzesc

Acest titlu este ales atât pentru că în ultima vreme raportul chestii care mi se par nașpa și-mi sar în ochi/chestii care mi se par tari și-mi sar în ochi e cam de 13323-3, dar și pentru că e martie și îmi trebuie calorifere. Dap, climate change sună mai realist decât global warming, dar am avut și niște primăvară astă-iarnă.

Martie este luna în care se sărbătorește tot. Decembrie e mic copil și orice altă lună nu se pune în comparație. 1 martie, 8 martie, familie, cunoștințe, detalii. (A se observa că am enumerat doar două generice de care se poate să vi se rupă, so your mileage may vary). Oricum, e destul loc ca să devii scârbit de toată faza cu “Hai să ne bucurăm ACUM!” Ei bine, poate e nevoie doar de un pretext mai bun. Pi day to the rescue! Pe 14 martie, la 1:59 după-masa, încă mai căutam cu bestialitate o patiserie care să-mi poată furniza o bucată dintr-o plăcintă rotundă. Probabil pe la Unirii, după ce la Crângași găsisem doar plăcinte rotunde la bucată. E greu. Foarte greu. M-am mulțumit cu o dobrogeană dreptunghiulară, ceea ce nu prea se pune, dar mă încălzește faptul că am bâjbâit prin puncte aleatoare din oraș în timp ce universul din jur nici nu bănuia la ce sărbătoare minunată poate lua parte. Și a fost și ziua lui Einstein, pentru cei mai serioși.

Puncte bonus pentru că pe 15 martie președintele Ungariei n-a fost lăsat să-și sărbătorească ziua națională în “autoguvernarea Harghita”. Poate i-ar sta mai bine în Ungaria, oricum. Încă o dată, ozosep, madăfacărilor!

Iar pe 17…St. Patrick’s Day, ocazie cu care am aflat că și la București se vopsește în verde fântâna de la Universitate, să nu fie doar râul Chicago mai cu moț. Au venit niște unii, au cântat niște treburi cu specific, drăguț, muzică bună, public cam rece, chestie pe care ar trebui să mi-o reproșez și mie. Dans irlandez care niciodată nu m-a lăsat în șpagat și am primit un fluturaș cu școala de evul mediu. Nu-l mai am. Ziua s-a scurs fără o moleculă de bere sau ceva similar, deci uite, nici n-am abuzat prea tare de pretext.

Și s-a întors South Park, ceea ce mereu poate readuce stabilitatea unui suflet, oricât de rătăcit ar fi. Episodul doi fâsâit-ish, dar apariția lui Mickey Mouse cu o drujbă în primul m-a uns pe suflet cum puține chestii pot. O mostră:

Cam atât. Voie bună!

URL-uri de pe pereţi #2

Pentru azi v-am pregătit episodul al doilea din retrospectiva site-urilor ale căror adrese le văd pe ziduri, tavane, pereţi, metrouri şi alte cele din oraş. A se citi şi episodul 1.

073.ro e primul URL, văzut pe pereţii a una sau două clădiri vechi mai la bulevard din centru (judecând după faptul că erau vechi, mari şi acoperite în grafitti mă gândesc că un om mai informat ca mine ar fi ştiut şi care-s clădirile alea). Bine, trişez, de 073 mi s-a mai spus şi îl văzusem încă cu nişte luni înainte să-mi vorbească pereţii. Dar acum pare că a trecut cel puţin printr-un redesign, dacă nu şi o oarece reorganizare/schimbare de direcţie, deci pentru mine e ceva la fel de proaspăt ca pentru voi. Sub sloganul “blog pentru mamifere inteligente”, stă o mini-comunitate interesantă şi complexă, cu o oarece viziune închegată, dar loc de suficientă diversitate ca să nu-mi vină s-o iau la fugă instant. Uite, acum prima pagină conţine cam aşa: ceva despre pantoful (aproape) primit în cap de Bush, comercialismul sărbătorilor, 99% uptime şi cum să-l ai, video blogul unei tipe asiatice, un filmuleţ cu Carlin şi niţel mai mult. Substanţial mai pe gustul meu decât în trecut, dar să mai săpăm (articolul e scris pe măsură ce mă holbez pe site, fără nici o preparaţie. Astfel pot împărtăşi întreg procesul de a descoperi lucruri noi şi interesante cu voi. Mă rog, de fapt mi-e lene ca mai întâi să mă uit şi apoi să sintetizez.) Bun, partea de “Explică-mi site-ul?” (apropo, ce caută semnul ăla de întrebare acolo) n-a fost extrem de educativă, dar parcă meniul arată ceva mai puţin înspăimântător ca-n trecut. I’m going in, nu înainte de a mă mai holba de câteva ori la o frază colosală:

Irelevante sunt detaliile superficiale , pe sistemul ” asl pls ” ,  care au rolul de a ne identifica in spatiu si in timp , deoarece aici sunt implementate noi modele ale universului .

Aham. Nu sunt total sigur că susţin atitudinile de gen “n-o să schimbi lumea scriind pe un blog”, dar sunt total de acord cu atitudinile gen “n-o să implementezi un nou mod de a privi spaţiul şi timpul scriind pe un blog, oricât de inteligente ar fi mamiferele care-l citesc”. Există două secţiuni mai bloggeristice, “La desfăşurare”, conţinând articole ale membrilor şi “EMP zone”, conţinând…articole ale membrilor. Nu-s prea capabil de imparţialitate şi, doar mă ştiţi, nici nu vizez asta, întrebarea pe care mi-o pun este dacă locul mi-e pe plac şi merită să revin. Răspunsul este un “da” clar când încep să dea în umflaţii care-şi petrec jumătate din viaţă în Cora şi Carrefour, cumpărându-şi chiloţi cu microunde şi internet, după care răspunsul se transformă într-un “poaate ocazional…totuşi nu” atunci când citesc că orice om inteligent trebuie să ia ca o certitudine existenţa civilizaţiilor extraterestre. I mean, come on….posibilitate poate, dar tre’ să fiu sigur de o chestie sprijinită de aproape 0 dovezi concrete? Da, bine, e o conspiraţie totală, menită să radă orice urmă de încredere în  ipoteza extraterestră. Ăhăm, pantofii ăia zburând pe lângă capul lu’ ăla mă fac să cred că e parte din organizaţii planetare atotputernice… Şi o dăm de-a dreptul în mega-conspiraţii, până la simbolistica masonică din hip-hop. Undeva, undeva între “budinca nuştiucare nu e sănătoasă” şi “În 2012 vom muri cu toţii din cauza unei planete uriaşe cu o orbită eliptică, de 3800 de ani, care se va ciocni cu Pământul, iar liderii lumii vor să prăbuşească sistemul financiar şi să se salveze doar pe ei” (de parcă banii noştri i-ar ajuta prea tare când au mai rămas 10 inşi într-un  buncăr subteran şi noi suntem cenuşă) e graniţa între mamifere inteligente şi mamifere paranoice. Hai că i-am acordat destul spaţiu. E o pagină în care probabil că fiecare din voi s-ar putea regăsi măcar un pic, dar nu exageraţi, că ajungeţi să analizaţi semnificaţiile ezoterice ale felului în care e desenat r-ul pe sigla Carlsberg (mi s-a spus că e curat, aştept o analiză similară şi pentru sigla Heineken).

Mergem mai departe, spre electrofish.ro. Văzut pe abţibilduri (stickere, cum zice noua generaţie) prin metroaie şi alte locuri. Eletrofish  te bagă-n priză, zicea textul complet. Mă aşteptam la ceva electro, duh, cel mai probabil  tot un netlabel, cum am avut şi-n prima ediţia din această mirobolantă rubrică. Pe-acolo, prin zonă. E vorba de un concert care a avut loc pe 29 august, anul ăsta. Ups, deduc că era acolo cu ceva timp înainte să-l observ. Aveţi apă gratis de la Fântâna şi biletul e 70 de lei. V-aş mai da şi alte detalii, dar mă gândesc că nu prea puteţi călători în timp.

Iar bijuteria absolută, rockpletos.com, nume pe care l-am  găsit scris de marker cu violenţă pe un afiş care avea un cu totul alt scop. E vorba de un  joc online simpluţ în care tu eşti un soi de…nu ştiu, impresar. Iar tu vei transforma cocalarii în pletoşi defensivi, pletoşi ofensivi şi susţinători. Da, tu vei transforma cocalarii în pletoşi defensivi, pletoşi ofensivi şi susţinători.  Hai să mai zicem o dată, pentru că sună demenţial, de data asta în exact cuvintele FAQ-ului:

Ce este un cocalar?
Toata lumea stie ce este acela un cocalar. In  jocul nostru este vorba de indivizii neantrenati. In  sectiunea repetitii poti invata cocalarii cum sa se comporte in societate si ii poti transforma contra unei sume de bani in pletosi ofensivi, pletosi defensivi sau sustinatori. Antrenarea cocalarilor dureaza 4 ore.

Na, sigur, nu-i prea original, primeşti o sumă la o perioadă fixă, de banii ăia poţi să-ţi antrenezi “pletoşi” (bine, sau susţinători, care-s oamenii nevinovaţi care le dau lor bani ca să ai tu din ce să te umfli), există şi linkuri de referral, iar în clasament urci prin dueluri între pletoşii tăi şi ai altora. Aşa, conceptul probabil e răsfolosit în vreun miliard de jocuri şi îţi mai şi formează obiceiuri proaste (pare un joc la care trebuie să intri de multe ori pe zi ca să dai aceleaşi câteva clicuri şi partea cu referrals te mai şi încurajează să fii spammer). Dar ce-l face unic e că aici e vorba de PLETOŞI DEFENSIVI ŞI OFENSIVI, aici poţi să-ţi trimiţi pletoşii la tavernă ca să-şi îmbunătăţească skillurile cu beutura (să se îmbete mai greu), iar pletoşii nu se pot folosi de bocanci şi pantaloni în acelaşi timp. E, ziceţi voi că nu-i genial.

Voie bună

WordPress 2.7

Se simte o schimbare masivă la nivel de interfaţă. Mă rog, this quick post thing mă încurajează să scriu chestii scurte, nu ştiu cât o s-o folosesc, mai ales că nu ştie categorii, dar tot e mishto-ish. Modular şi blabla, dar ca să fiu cârcotaş până la capăt…parcă prea toţi încep să facă aceeaşi chestie, în acelaşi stil, şi nu ştiu în ce măsură layout-ul ăsta merge în orice situaţie. Să vedem, momentan mă mulţumeşte nou-mi dashboard. De asemeni, nu ştiu de ce scriu asta, probabil doar pentru că pot şi…heei, it’s web2.0 shiny stuff, te invită să scrii. Hai, gata. Noapte bună!