Solomon Marcus
Stirea random a zilei: in boxul amator au fost interzise barbile, decizie ce supara concurentii care apartin anumitor religii. Un boxer musulman s-a suparat rau de tot, le-a dat incolo de pregatire si de regim si s-a dus la prima saormarie sa-si ia una mare, cu de toate. Si cu picant. Detalii.
O alta stire a zilei e ca a inceput openul Australiei la tenis, la o ora la care eu terminasem de tocit si ar fi fost intelept sa dorm (poate ca ar fi intelept si la ora scrierii acestor randuri). Cu ocazia asta, Liternet publica un articol de anul trecut scris de domnul academician Solomon Marcus. Un articol in care gasim aceeasi aplecare care pare sa-l domine pe domnul Marcus catre arta, catre lucrul gratuit, dezinteresat, catre cautarea placerii pure din lucruri in dauna oricaror considerente pragmatice, comerciale, “incruntate”. Un lucru rar, pretios si fata de care dansul manifesta o remarcabila consecventa.
Pare-mi-se ca prima oara am vazut numele Solomon Marcus in dedicatia unei poezii de Nichita Stanescu, “Alta matematica“. Poezia am interpretat-o la vremea respectiva, moment de teribilism si siruri oribile de integrale (dar serios, chestiile alea aveau ca unic scop sa socotim mult si degeaba), ca o simpla afirmatie de tip “Nu totul poate intra in 1+1=2, exista lucruri de lasat intuitiei”. Si sunt inca convins ca la un nivel, pe un palier, intr-un sens, ea fix asta spune. Dar nu protestatar si imbufnat, asa, “hmpf, am demonstrat ca matematica n-are sens”, ci in directii mai … inalte: rigoarea nu are sens fara acel element de intuitie care te trimite catre reguli si care echivaleaza cu intelegerea lumii poate mai bine decat regulile insele (pe care oricum nu le vom intelege cu adevarat).
Cu toate astea, rigoarea pe model matematic poate fi banuita de a servi drept model al lumii: ce altceva ar putea fi lumea din jur decat un mare sistem axiomatic care are regulile lui interne (care ne scapa), dar putina valoare din punctul nostru de vedere, al propriilor noastre reguli si axiome? (cu toate astea, el e consecvent cu sine si noi cu noi). (uite, de-asta e bine sa treci cursul de logica) In fond, nu asta inseamna sa pui in centrul lucrurilor “inima abstracta a lui <e> / fara de existenta si solemn”? Iar omul care incearca sa inteleaga ceva din toate astea, sa caute revelatia, momentul, trebuie sa inteleaga regulile dupa care se imbina axiomele incat sa formeze chestiile atat de ciudate si minunate ce suntem noi. Iar aceasta cautare poate fi, in fond, orice, si se poate numi oricum: muzica, nor, capra, poezie.
Dar nu despre Nichita era vorba, ci despre Solomon Marcus, caruia poezia cu pricina i s-a dedicat cu ocazia lansarii volumului “Poetica matematica”, initiativa rara in spatiul literar romanesc si mondial, ce cauta sa combine spiritul matematicii cu nazuintele poeziei si viceversa in moduri, sunt convins, mult mai coerente decat paragrafele de mai sus ale subsemnatului. Nu detaliez, din motivul simplu ca inca n-am pus mana pe respectiva carte si s-ar putea sa mai si dureze ceva, dar trebuie sa va las cu un citat de aici: “poetica matematică nu înseamnă o poetică pur cantitativă, cum cred cei neiniţiaţi, ci, din contra, o poetică unde imprevizibilul, inspiraţia, inefabilul călinescian nu mai plutesc în vag, ci capătă cifru.”. Ei bine, da, asta merita, cand totul se face avand in vizor asta viata e frumoasa si are sens in toata zbaterea ei.
Dar experientele mele cu domnul Solomon Marcus, cele care m-au facut sa vreau sa pun deoparte si astea 2 vorbe despre dansul, pe care altminteri le-am mai spus prin viu grai, au fost nitel mai personale: de vreo 2-3 ori ne-am aflat in aceeasi camera, amandoi in postura de spectatori ai unor conferinte, sa le zicem. Cuvantul e putin pompos si se cere poate putin explicat: vine un nene sau o tanti, de obicei profesori universitari pe undeva, sa vorbeasca despre o tema stiintifica inrudita cu specialitatea sa. Evenimentul e organizat de o facultate din acelasi domeniu (sau nu) si vine cine vrea sa asculte.
Ei bine, la sfarsitul acestor evenimente, in sectiunea de intrebari din public, mereu se ridica un batranel care se contra cu cel care prezinta pe cateva puncte, mentiona articole similare pe care le-a vazut, intreba cateva detalii legat de care se simtea nelamurit, mereu intorcand concluzia spre educatia din Romania, spre faptul ca pe copii nu ii invata nimeni nici sa caute frumusetea asta inefabila din lucruri, nici nu le prezinta matematica in context, in ordinea in care au aparut teoremele, ce mai, e optimizata pentru concurs, pentru socoteala, pentru scenariul in care cineva trebuie sa planga. La inceput suna propagandistic, obsesiv si nu deosebit de util. A luat ceva timp sa aflu ca batranelul era Solomon Marcus si sa inteleg esenta a ceea ce face: om de scoala veche, incerca sa-l determine pe conferentiar sa coboare putin din sfera inalt tehnica in care se afla, sa vina cu observatiile pana la nivelul in care ele pierd precizie tehnica, dar au capacitatea infinit mai frumoasa sa ne faca sa ne minunam in fata felului in care lucrurile se leaga.
Da, acolo la nivelurile inalte ale stiintei, unde nimeni nu mai spera, unde subiectele sunt deseori inaccesibile, lucrurile de multe ori se leaga si slava Domnului ca exista Solomon Marcus ca sa ne arate asta, ca sa ne arate ce armonioasa ar fi lumea daca n-ar fi sfasiata intre neoconservatori incrancenati (care cred in socoteala si hiperspecializare) si postmodernisti jemanfichisti, asa ca mine (care nu cred in nimic si, mai rau, se mandresc cu asta). In matematica, in educatie si in general. Si trebuie sa-i multumesc pentru ceea ce face.
De asemeni, luati de urmariti: “Inapoi la argument” cu Solomon Marcus.
Desi tonul articolului poate induce in eroare, inca urasc trigonometria si forma canonica Jordan. Noapte buna!
Întoarcerea oii roz
Eu am o anumită admirație, o senzație de uluială și zâmbiceală față de oamenii care știu să deseneze, cam ca și față de oamenii care știu să zdrăngăne la un instrument. Oricât de varză li s-ar părea dânșilor că sunt, eu rămân căzut în șpagat și ușor invidios, pentru că, iată, ei au mai multe resurse care îi ajută să exprime lucruri și să se exprime pe sine, iar asta contează destul de mult în topul meu. Subsemnatul nu se pricepe nici la stick figures cât să deseneze un xkcd și probabil ar avea mari probleme și în a “desena” un dinosaur comics. Poate doar dacă ar găsi imaginea pe net.
Iar admirația față de cei care fac animație e cvadruplă. Unii oameni, mulți, îmi place să cred, au înăuntru o mică lume minunată, ciudată, înspăimântătoare, superabracadabrantă, o lume unică, a lor, din contactul cu care putem învăța multe despre ei și, surpriză, surpriză, despre noi. Și să nu uităm teoria că life is an amusement park, deci am putea măcar să vedem cât mai multe chestii interesante. O să mă hazardez într-o comparație tip mere vs. pere și o să spun că cei care aleg să-și dea la iveală lumea, să ne-o arate prin literatură sunt dezavantajați față de oamenii cu animația. Pentru că cuvintele sunt, prin definiție, imperfecte în descrierea unei imagini. De asta se pretează la descrierea unor imagini neclare care oricum pot fi descrise: poezia. Însă când ai micul tău univers suprarealist și vrei să-l arăți lumii, mijloacele vizuale sunt mai bune (pauză pentru a remarca faptul că suprarealismul e cunoscut datorită lui Dali în timp ce de Andre Breton sau, mai aproape de casă, Ilarie Voronca n-a auzit nimeni). Eu vă pot povesti că am în cap imaginea unor valuri albe și înspumate din care iese un câine alb, înspăimântător și vine spre mine. Și voi (să presupunem) vă puteți imagina asta. Dar n-are aceeași măreție pe care ar avea-o dacă v-aș arăta imagini, nu e la fel ca în capul meu. Literatura o identific cu un mic proces de negociere, în care scriitorul și cititorul mai lasă fiecare de la ei până când unul are o frunză ca o mână cu degete, iar celălalt in braț ca o ramură. Când îmi desenezi mă iei de mânuță și mă târăști în lumea ta. Și eu mă uit și mă mir și mă bucur.
Iar senzația mea e că în animație încă se găsesc oameni imaginativi, poate mai ceva ca-n alte domenii. Și pasionați. Cum altfel putem justifica munca migăloasă de a desena cadru cu cadru? Dar oamenii care fac stop motion? Să faci oameni din plastilină, copaci din plastilină, case, un decor întreg în miniatură, să faci câte o poză pentru fiecare cadru, să le pui împreună adăugând și banda audio adecvată? Sunt oameni care cred în ce fac. Sunt oameni care au lucruri interesante să ne arate. Sunt artiști.
Acum venim la subiect. România are și ea un festival de specialitate, Anim’est, care a ajuns la ediția a patra. Nu sunt nici pe departe conaisseur, dar pare o chestie bine încropită, cu multe calupuri de scurt-metraje, cu lung-metraje bine selecționate, cu invitați cât de cât acătării și acordă ceva atenție ușor ofilitei piețe autohtone. Iar oaia roz, mascota festivalului, e tare.
Iată programul. Highlighturi: multe calupuri de scurt metraje, concurs de chestii studențești, concurs de music videos, concurs de scurt metraje. Chestii pentru copii și conferințe/prezentări dimineața. Secțiuni despre și cu animația din și cu Balcani (yummy). Vine un nene dintre writerii de la Simpsons să depene povești despre dânșii. Și o tanti de la o școală franceză de animație (din Valenciennes). Tema acestui an e cariera lui Hayao Miyazaki, un mare animator japonez de care, fiind ne-connaiseur, nu știu nimic. Vineri de la 23:45 e o noapte de animație horror. Festivalul s-a mai umflat, acum se desfășoara în patru părți, dar destul de concentrat în centrul Bucureștiului: Patria, Union, Elvira Popescu și la Cărturești în grădină. Biletele s-au mai umflat și ele, un pic dar cu 25%, de la 8 lei anul trecut (parcă) la 10 (80 – 10 proiecții, 150 – tot festivalul). Pentru mine sună tentant aceste cuvinte: mozaic (adică un calup random, iar mi se va spune că am fost la un calup random și am prins porcării în loc să vin la final sau la o proiecție mai acătării), balcani, studențesc, românesc (din curiozitate) și, acum, uitându-mă pe program, mă întreb cine e Luminița Cazacu. E destul de probabil ca de-abia ce nu-mi sună tentant să fie cu adevărat tentant. Sper să ajung la una sau mai multe din aceste chestii. Hai și voi. Sigur s-o găsi ceva să vă placă.
Pentru sfaturi mai în cunoștință de cauză, mai detaliate și mai bune recomand o connaiseur-iță. Câte ceva despre farmecul animației și cum îl reflectă Animestul găsiți la Adriana (sau câte mai mult tot la Nadia), iar comunicatul de presă oficial îl găsiți la Oana. Sunt atât de înconjurat de Anim’est că presimt că într-un an voi fi ceva legat de voluntariat pe-acolo. Voie bună!
16 momente de zen predelean
Mă duc la biserică, să pun niște pătrate la o vacă
(un om din Bușteni)
No toalet
- Drumul dintre Predeal și Bran, serpentine. Pe un parapet scrie “Doar prin celălalt ne putem găsi pe noi înșine”.
- Drum până la stadion, altfel pustiu. La vestiare e cineva care știe să-mi răspundă la întrebare.
- “Statistica este precum costumul de baie: dezvăluie multe dar nu lasă să se vadă esențialul” (comentator TVR)
- Librăria din Sinaia. Nemira dă cărți la 5 lei. Inclusiv un Philip K. Dick.
- “Era un soare de pe vremea / covrigilor cu susan” (Nichita)
- Cinci moduri de a face scrabble cu aceleași litere și n-am de ce mă lega.
- Un camion care vine spre trotuar și pare că nu va mai frâna la timp. Scurte flashbackuri. Râsete.
- Scrabble din prima mișcare. SARMAL☺
- Piața din Sinaia se cheamă a Unirii. Doi pisoi minusculi dormind. Mama lor, colac pe-un scaun.
- Ploaie infernală, de nu vezi mai departe de 3 metri. Traversare.
- McDonaldsul de sub pod din vis nu era un vis, era Parcul Plumbuita.
- Lângă Peleș e o casă al cărei acoperiș e la nivelul străzii, iar în partea cealaltă e râul. SUPERB.
- Afiș pe un stâlp. Ne invită la primărie, la dezbaterea privind înființarea unui supermarket, pe 09.09.09
- Lângă trambulina de sărituri cu schiurile de la Predeal. Bucăți din trambulină lipsesc. Munți de jur împrejur.O turistă e și ea pe-acolo. Întorcându-se spre grup: “Tot ce pot spune este: interesant”
- “La noi cam de douăzeci de ani e criză” (unchiul predelean)
- Joacă Sportul. Ferfelea dă o bară imposibilă.
Asupra omenirii
Bine am revenit. Și la mulți ani, Nadia. Azi e 22.09.09. Azi am promis, de kiki, întâmplător și parodic (vezi promisiunile de tip “pe data X voi scrie despre Y” de pe blogul Adrianei), să scriu despre omenire. Ceea ce se anunță destul de dificil. Ce-i aia omenire?
Păi, eu și tu și … tot grupul. Atitudinea, spiritul, direcția, etc. … Ce facem, dacă ne omorâm cu toții. Asta ar fi una din observațiile de bază, care stătea la coadă să fie spusă. La început, erau două feluri de oameni. Unii aveau alunițe maronii, alții nu. Cei care n-aveau ziseră “Ăia au alunițe, sunt diferiți, hai să-i strivim”. Asta e esența războiului. Peste asta vin interese și manipulări, dar cam asta e tot. Ne e frică de diferențe. Ne e frică de diversitate. Căutăm unicitatea. Adevărul trebuie să fie unul și trebuie să fie ăla în care cred eu. O fi bine?
Ca răspuns, bullshit-uri globaliste și relativisme extreme. Sunt niște băjeți deștepți care dau mereu o soluție călduță și manipulatoare. Pentru că ne topim după certitudini și soluții liniștitoare. Din partea mea, un pas interesant pentru omenire ar fi împăcarea cu frica, împăcarea cu incertitudinea și încercarea de a stoarce ceva din asta. Până acum, toate descoperirile și realizările s-au făgut din fuga de incertitudine, din nevoia de absolut. A mers ca să descoperim cum trebuie plantat porumbul, dar poate pentru lucrurile fundamentale trebuie să mai stăm puțin și să ne minunăm de lume. Și să nu credem c-avem soluția, doar să concluzionăm că, obsesia mea, uneori lumea doar e și tot ce putem face e s-o privim. Revenim la fizica cuantică, dar și la calmul predelean. Să te uiți la omul din jur, să cauți să te înțelegi cu el și să știi mai multe despre el. Să-l întrebi de alunițe. Sau să te uiți la cuarci, alunițele universului. Sau…m-am dus departe.
Pentru că să scrii despre omenire e un lucru larg și care nu se face la ordin, desigur. Că doar asta era și intenția satirică a autorului din promisiunea inițială. Eu aș dori ca blogul ăsta să fie și despre omenire și până acum au fost ceva lucruri nervos-militante despre omenire. Care începe să aibă probleme din ce în ce mai mari și îi trebuie din ce în ce mai mult calm ardelenesc. Ceea ce îmi doresc și mie. În continuare. (Ah, încă un post fără conținut și cu “Promit că voi mai scrie”…)
De ce ţin cu Sportul Studenţesc
De obicei nu-mi place să spun chestii gen de ce îmi plac lucrurile care îmi plac, după cum detaliez şi pe-aici. Adică mi se pare că răspunsul e foarte simplu şi duh: de kiki, că….îmi plac, că rezonez cu ele şi simt că mă reprezintă. Pentru că sunt Sportul Studenţesc şi Sportul Studenţesc e eu. Nu într-un sens posesiv, pur şi simplu fiecare e făcut după chipul şi asemănarea celuilalt.
Dar hai, dacă tot a căutat cineva de şapte ori asta într-o zi, să fac exact ce trebuie: să nu-i spun de ce ţine cu Sportul Studenţesc (da’ ce-s eu, mind reader?), dar să-i spun cum a fost povestea cu mine. Mai ales că azi Sportul face 93 de ani. Să ne trăiască!
De când am auzit prima oară numele ăsta, am fost uşor intrigat. Era într-un sezon când Sportul a prins o semifinală de cupă cu Dinamo şi era modelul clasic al echipei mici apărute din B să mute munţii din loc. Un meci pe care l-am ascultat la radio, chiar dacă TV-ul era la dispoziţie, dar parcă aşa avea mai mare farmec. Unul din primele meciuri pe care le-am urmărit. Those were the days. Dinamo a ajuns în finală şi eu aveam să nu mai aud de Sportul Studenţesc pentru ceva timp.
Mă rog, mai exact până în august în acelaşi an, 2001, când la Pro TV sezonul începea cu Sportul Studenţesc – Petrolul Ploieşti. Un 3-0 sec, cu toate golurile marcate de Mazilu. Şi cu mult soare, cu mult calm şi cu mult spectacol. Nu pot fi prea exact, era clar ceva fermecător în ziua aia, iar amintirile comentatorului despre meciul cu Brondby mai adaugă un strat de legendă. Iar faptul că presa se declara surprinsă de rezultat la modul “Uau! Ăştia de unde au mai apărut?” venea ca un bonus pentru individul complet paralel cu fotbalul ce eram.
În lunile următoare am mai auzit de Sportul din când în când, culminând în meciul câştigat în Regie în faţa Stelei. M-am bucurat. N-ai cum să nu te bucuri pentru ăia mici dar sinceri şi entuziaşti când îi bat pe ăia mari şi sclifosiţi. Clişeistic, dar aşa începe totul. Mai târziu avea să vină o retrogradare şi apoi un sezon fantastic în B pe care l-am mai urmărit în mare. Echipa asta mătura pe jos cu toţi acasă şi nici în deplasare nu-i mergea rău, cu Pandurii, adversarii principali la promovare, bătuţi şi acasă şi în deplasare. După promovare eram fanatic de-a binelea şi nu aveam să fiu dezamăgit.
Pentru că în sezoanele următoare (şi iată, în sfârşit ajungem la motivul pentru care ţin cu Sportul) echipa asta a jucat fix fotbalul pe care visam să-l văd: tineresc, entuziast, împingând mereu jocul mai departe. Luăm patru goluri? Nu-i nimic, că dăm cinci. Dar mai bine să dăm patru şi să nu luăm.
Sigur, cu zile proaste, în care cei mai critici ar fi spus că se joacă fix ca în curtea şcolii. Nu suport vorba asta spusă peiorativ. Curtea şcolii e locul ăla în care începe totul, în care jocul are tot farmecul şi tot stilul din lume, fără a avea încrâncenarea fotbalului “mare”. Curtea şcolii e tot. Curtea şcolii adusă în fotbalul real poate să nu aducă un plus de tehnică sau de tactică, poate să nu-i satisfacă pe tacticienii a la Cornel Dinu şi nici pe indivizii al căror scop în viaţă este să-l înjure pe Rădoi/Bădoi/cine mai e trendy, dar e un mod de a aduce în fotbal ceea ce indivizii de mai sus iau: farmecul. Jocul. Şi pentru mine asta valorează enorm.
Şi da, poate că azi prea puţin a mai rămas din spiritul ăla la echipă, dar o echipă nu se părăseşte niciodată şi pentru nimic. Şi, în plus, dacă e vreo echipă la care mai văd sclipiri din spiritul ăla, rarissim ce-i drept, e Sportul. Şi dacă e vreo echipă unde mai sunt şanse să văd din nou atitudinea aia, e Sportul. Cel mai frumos meci pe care l-am văzut în România, buimăcitor, abracadabrant, şi complent afon din punctul de vedere al “partiturii tactice” a fost un Dinamo – Sportul 4-5. Şi cred că va rămâne cel mai frumos pentru mult timp.
Iar până şi în inconsistenţele echipei, deloc puţine, mă regăsesc. Când e sus, când e jos, când o vezi mai motivată îţi dă cu bâta-n baltă şi când te aştepţi să se dezintegreze scoate un 5-1 de nicăieri. Se chinuie cu Prefabricate Modelu, bate pe Steaua, pierde cu Chiajna. E o incoerenţă şi inconsistenţă absolută care îmi permit să cred că mă caracterizează.
Şi cred că într-un fel am ajuns să mă bazez pe a avea parte de dezamăgiri cu o anumită regularitate (ca noi toţi, nu?). Ceva e în neregulă dacă trece o perioadă mai mare de timp fără ca o persoană/entitate abstractă, moartă sau vie în care aveam încredere să-mi arate că poate ar trebui să nu mă bazez atât pe dânsa. Din punctul ăsta de vedere, Sportul e, cel puţin în ultima vreme, o sursă constantă de dezamăgire, hei, poate asta va minimiza sursele de dezamăgire din rândul oamenilor.
Şi mai e faptul că e totuşi un stadion frumos, cu tot cu zona din jur (am mai delirat pe tema asta). Pitoresc, căsuţe micuţe, cu un tacâm complet şi balcanic, câini care nu ştii de unde vor apărea lătrând la tine (din fericire, sunt după un gard în 99% din cazuri), copii care dau cu băţul în tufişuri, aşa, just for fun, o biserică drăguţă, dar puţin inestetică cu toate schelele din jur, dar şi ce iarbă, ce cer, ce copaci şi, cu îngăduinţa dumneavoastră, băi, ce oameni. Nu se mai fac aşa. Sau mai simplu: stadionul vostru are plopi în peluză? Hă? Al nostru are.
Plopi în peluză
Şi am pierdut la Hattrick în cupă, la limită. Lasă, noi să fim sănătoşi, cu echipa noastră. Haide Sportul!
Keep it simple and stupid
Everything should be made as simple as possible, but not one bit simpler
(Albert Einstein)
E un principiu de bază, formulat în diverse feluri de diferiţi inşi, dar respectat de prea puţini. În orice faci, e bine să fii cât mai şi cât mai simplu. Că-i fizică cuantică, literatură, matematică, programare, horticultură, în orice chestie care implică o oarece perspectivă asupra unui oarece lucru, acea perspectivă să fie cât mai simplă.
Mă gândesc că ar trebui să-ţi poţi lua bunica de mânuţă şi să-i explici frumos. Nu îţi pretind limbaj pompos, orice explicaţie mai pământeană merge cât timp o faci să înţeleagă (“O gaură neagră e o chestie atât de umflată încât înghite tot ce se apropie prea mult” sună decent, nu?). Nu îţi pretind să reuşeşti în cinci minute sau ce dorinţe mai au alţi exponenţi ai temei “explică-i bunică-tii”. În fond, bunicile pot să-i înţeleagă greu pe copiii din ziua de azi şi să fie prea ocupate cu zacusca. 24 de ore ar trebui să-ţi ajungă pentru chestii simpluţe. Dacă e ceva mai complicat/amplu, îţi dau o săptămână , la o adică şi o lună. Ai la dispoziţie un an ca să-i explici fizica cuantică bunică-tii. Dar dacă într-un an nu reuşeşti, ori eşti foarte prost la explicat ori fizica cuantică are o problemă.
De ce scriu eu asta? Probabil pentru că s-a terminat butoiul de inspiraţie. Dar şi pentru că o bună parte din lucrurile pe care le-am creat noi, oamenii, şi o bună parte din lucrurile în care ne punem baza pentru viitor sunt imposibil de explicat bunicilor noastre. Pentru că mi-am amintit cum profa de română nu înţelegea că “poc”-urile pe care le auzea erau mesaje de la programele care trăiesc în systray şi în schimb credea că am modificat CD-ul cu Nichita Stănescu, ca să suprapun sunetul unei sticle care se desface peste recitatul maestrului. În condiţiile astea, care sunt şansele să putem vreodată să-i explicăm calculatoarele unei bunici?
În plus, nu cred că cineva poate să-i explice fizica cuantică bunicii lui. Nici dacă îşi dedică toată viaţa acestui scop nobil. Printre altele, şi de-asta ne trezim cu teorii ale conspiraţiei şi apocalipse. Pentru că oamenii ştiu că se întâmplă un experiment important, în care au intrat mulţi bani, printre care şi ai lor, dar nici dracu’ nu se oboseşte să le explice despre ce e vorba într-un mod în care ei să şi înţeleagă. Şi atunci normal că e uşor să-i bagi în sperieţi, pentru că mereu ne va fi frică de ceea ce nu înţelegem.
Unificarea forţelor fundamentale sună mişto, nu? Ar trebui să fie o teorie care să simplifice treaba şi să ne prezinte toate interacţiunile ca forme particulare ale aceleiaşi chestii. Ei bine, unificarea forţelor fundamentale arată ca ceva criminal de complicat, genul de treabă la care lucrează zece oameni în toată lumea pentru că pe toţi ceilalţi îi lasă “Hă?”. E ceva ce, presupunând că voi înţelege vreodată în detaliu, nu voi putea niciodată să-i explic bunicii.
Şi sunt sigur că în foarte multe domenii am putea face lucrurile mult mai simplu, dar poate că nu suntem făcuţi pentru asta. Voie bună!
Şaorma: esenţa vieţii
Lumea se întreabă în ultima vreme dacă Jocurile Olimpice mai reflectă spiritul lor iniţial, dacă Institul Cultural Român expune o imagine adecvată a României (cam da, if you ask me, but I’m gonna stay out of that one) sau alte lucruri similare. Ei bine, în această lume care îşi caută valorile există ceva ce nu vă va trăda niciodată, ceva ce nu va tolera războaie, ceva ce nu va cenzura site-ul Amnesty International, ceva ce nu îşi propune să îţi spună ce să crezi, ci să fie o însumare a tuturor lucrurilor în care crezi: şaorma.
Şaorma nu te judecă. De fapt, şaorma nu îţi face nimic. În afară de faptul că îţi dă energie vitală. Se spune că maeştrii Jedi fac o vizită pe la Şaorma Dristor înainte de fiecare luptă care stabileşte soarta universului. Eu n-am cum să confirm, din moment ce nu trec pe-acolo. Mă sperie cozile. Dar e clar că şaorma este esenţa vieţii, în poiana tinereţii, leacul împotriva mătreţii, măi, măi.
Şaorma conţine cele cinci ingrediente găsite cel mai des în gastronomia ţărilor lumii: carne, cartofi, varză, roşii (reprezentate prin ketchup), smântână sau iaurt sau usturoi sau ce-o vrea să reprezinte sosul ăla alb. Ingredientele simbolizează cele cinci continente, iar lipia vine să le învelească, ilustrând idealul şaormei de a aduce toţi oamenii împreună. Astfel, şaorma se constituie într-un simbol al viselor lui Pierre de Coubertin, apărut cu câteva secole înaintea naşterii acestuia.
Pentru amatori, includ un studiu ştiinţific mai amplu, realizat cu prilejul unei teme la economie:
Una dintre nevoile fundamentale ale unei fiinţe umane, fără de care nu se poate supravieţui pentru o perioadă îndelungată, este nevoia de hrană.
Există pe piaţă numeroase produse ce îşi propun să satisfacă această nevoie, dar eu am ales să mă opresc asupra unuia de o popularitate incomensurabilă şi valoare nutritivă irefutabilă: şaorma. Aceste calităţi sunt, de altfel, confirmate de cvasi-ubicuitatea produsului: oriunde întorci capul, vei vedea un loc numit “Şaormerie”, “Big Shaworma Small Price” sau “Ali’s Flying Carpet Kebab and Car Wash”.
Principalele ingrediente ale acestui preparat magic sunt o lipie specială, de origine arabă, cartofi, carne de pui, maioneză, opţional o substanţă care să îi confere un gust picant, de obicei boia iute.
Cartofii şi carnea de pui sunt resurse naturale, primare, regenerabile. Nu sunt resurse refolosibile, pentru că îşi încheie lungul drum, început în fermele din Botswana sau chiar din România, în stomacul consumatorului. Deşi, privind în ansamblu, acestea se vor transforma în substanţe nutritive care vor fi absorbite de cartofi şi de alte plante, cu unele din aceste plante hrănindu-se şi viitorii pui de găină. Deci, se poate ajunge ca de-a lungul unei mari perioade de timp, aceeaşi materie ce a fost în componenţa unui cartof, să se întoarcă , sub altă formă, în alt cartof. Dar să lăsăm deoparte filozofările fără suport.
Lipia, maioneza şi boiaua iute sunt resurse derivate. Ele se obţin din resurse primare prin muncă. Lipia se obţine din făină care se obţine din cereale, maioneza se fabrică din ouă şi nu numai, iar boiaua iute din ardei iute. Nu sunt regenerabile în sine, dar materiile prime din care sunt făcute pot fi considerate regenerabile. Nu sunt refolosibile, şi ele fiind destinate sistemului digestiv al clientului.
Toate resursele de mai sus sunt resurse economice, fiind obţnute prin cumpărare. Sunt bunuri materiale, aflate într-un stadiu de planificare intermediar şi au rolul de satisfactor.
Dezamăgit de cenzura din China? De războiul din Caucaz? De tinerii din ziua de azi? De volumul la care ascultă muzică vecinul de deasupra? Răspunsul e simplu: şaorma. O să te simţi mai bine.
Voie bună!
Electric funeral
Bună dimineaţa, lume, mă trezeşte soarele
(tot ”Bună dimineaţa”)
Azi, Damn. Ieri, când m-am trezit, am descoperit că era pană de curent. Aparent dura de câteva ore. Deci m-am apucat să-mi schiţez un plan pentru un început de zi neelectrificat. Ca o paranteză, cu ocazia asta îmi dau seama că deşi planurile propriu-zise nu mă caracterizează “schiţe” de-astea fac destul de des. Mai citesc un pic, mai scriu poveşti cu vaci, altfel abandonate prin decembrie, mai un pic de poezit, pe hârtie, the way God wanted it to be, puţin la mate, că deh, trebuie.
Ăsta era planul. Doar că după vreun minut a revenit curentul şi acum, privind înapoi, nu am reuşit mare lucru din ce plănuia planul.
Dar voi? Cum v-aţi imagina o după amiază fără electricitate? Sunt singurul căruia i se pare că aş fi mai productiv de o mie de ori?
Şi Wordpress mi-a mai măcelărit în chinuri câteva paragrafe, deci să muor io de mai folosesc în viaţa mea editorul cel WYSIWYG.
Noapte bună!
Lăudaţi, şi cântaţi, şi vă închinaţi
Fraţi creştini, care aveţi Biblia acasă, citiţi în Ioan capitolul 4 cum să vă închinaţi. Eu am citit şi nu mai simt nevoia să mă închin cu mâna.
(un domn în autobuz, citat aproximativ)
Fragmentul la care se referea probabil constă în următoarele versete:
23. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.
24. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.
Aşadar, credinţa nu ţine de gesturi, de aspectul formal, şi nu e legată de un anumit loc sau ritual. Important e să existe în interiorul tău, să te “închini în duh şi adevăr”, aşadar pentru un bun creştin ce contează cu adevărat e un stil de viaţă în concordanţă cu morala creştină şi nu gestul propriu-zis de a se închina.
De unde a început toată asta? De la persoanele, nu puţine, care de câte ori trec pe lângă o biserică în transportul în comun, îşi fac o cruce laaaaargă cât să-i vadă tot autobuzul. E o situaţie în care am văzut unele din cele mai teatrale gesturi cu putinţă, inclusiv o doamnă care îşi schiţa crucea atât de clar încât m-am întrebat dacă se filmează. Numărul de persoane care văd că tu nu faci aceleaşi gesturi şi se gândesc “Uite-l şi pe ăsta, ce păgân, şi la cum arată o fi şi drogat, că deh, tinerii de azi…” e mai greu de numărat, dar tare mă tem că nu e mic.
Pe lângă falsitatea pe care o văd în modul de a se închina al unora, niciodată nu m-am împăcat cu ideea de a-ţi face cruce doar fiindcă treci prin faţa unei biserici. Mi se pare un gest absolut normal şi care vine de la sine la intrarea în biserică, dacă vreţi, ca un mod de a marca trecerea din realitatea obişnuită într-un spaţiu sacru. Şi poate tocmai de-asta nu înţeleg de ce ar trebui făcut pe stradă.
Dar modul în care închinătorilor teatrali li s-a răspuns mi se pare unul cu adevărat remarcabil, şi care, una peste alta, mă face să mă gândesc că da, universul e în armonie şi din când în când ni se mai trimite un mesaj limpede. Pentru că nu le-am spus-o eu, le-a spus-o un domn în vârstă, cu barbă albă, pe unul din cele mai blânde tonuri cu putinţă, şi mai avea şi referinţele biblice pregătite.
Multă voie bună!
Portarul, tactica şi ardelenii
Munţii noştri aur poartă, Dani Coman stă în poartă
(eu)
Şi am ajuns deja să mă citez singur, ceea ce e grav.
Spun următoarele fără o moleculă de documentare, că aşa-mi stă bine. Cică la începuturile hocheiului, şi chiar în vremuri mai apropiate de zilele noastre decât pare, hocheiul s-ar fi jucat fără portar.
Şi în fond şi la urma urmei, dacă e să ne gândim, e foarte probabil ca mai toate sporturile să fi pornit fără portar, sau măcar cu unul destul de .. ofensiv. Trebuie să fi fost destul de plăcut pentru participanţi. Totul pentru gol, totul pentru a împinge jocul înainte, spre terenul advers. Destul de potrivit cu spiritul arătat, în general, de specia umană. Ori asta, ori am dormit prea puţin. Sau poate prea mult.
După care cineva a zis să stea în poartă. Şi a început să fie atent la modul în care echipa se poziţionează, se retrage în apărare şi aşa mai departe.
Până la d-alde catenaccio şi diverse forme de “omorâre” a jocului au mai trecut mii de ani. Dar de la acel prim gest, de la acea primă, scuzaţi expresia, băgare cu fundul în poartă, lucrurile au început s-o ia la vale. Şi azi avem o varză tacticizată.
Voie bună. Şi data viitoare când mai jucaţi un fotbal, sau ce jucaţi voi, vă rog eu, pentru mine, jucaţi la mişto!
