Sylvia Plath – “Letter to a Purist”
That grandiose colossus who
Stood astride
The envious assaults of sea
(Essaying, wave by wave,
Tide by tide,
To undo him, perpetually),
Has nothing on you,
O my love,
O my great idiot, who
With one foot
Caught (as it were) in the muck-trap
Of skin and bone,
Dithers with the other way out
In preposterous provinces of the madcap
Cloud-cuckoo,
Agawp at the impeccable moon.
Fernando Pessoa – “There’s no one who loves me”
There’s no one who loves me.
Hold on, yes there is;
But it’s hard to feel certain
About what you don’t believe in.
It isn’t out of disbelief
That I don’t believe, for I know
I’m well liked. It’s my nature
Not to believe, and not to change.
There’s no one who loves me.
For this poem to exist
I have no choice
But to suffer this grief.
How sad not to be loved!
My poor, forlorn heart!
Et cetera, and that’s the end
Of this poem I thought up.
What I feel is another matter…
Grigore Alexandrescu – Celui ce scria că poezia este o boală nelecuită
Revenim cu o epigramă.
Dar, boala poeziei este nelecuită:
Ai zis şi tu-n viaţa-ţi un singur adevăr;
Dovadă la aceasta e muza-ţi cea pocită,
Şi versurile tale, care se trag de păr.
De-atâta vreme lumea îşi bate joc de tine,
Şi-n loc să pui silinţă a scri ceva mai bine,
Din zi în zi mai tare te văz că şchiopătezi.
Ce doctor aşa mare poate să se găsească,
De a ta nebunie să te tămăduiască,
Sau cel puţin să facă în proză să visezi?
Nichita Stănescu – Evocare
Era un soare de pe vremea
covrigilor cu susan.
Cu puțin înainte de-a se însera,
fiecare rază a lui mirosea aromitor
ca șorțul mamei.
Naiba știe cum de mă rătăcisem
pe câmpul plin de pietre,
de bălării și de bucăți de var,
în spatele zidului, înalt pân’ la cer,
și de cărămidă roșie,
al fabricii de sticlă
căzută în ruină.
Era o scară de lemn
agățată de zid,
foarte lucioasă și tocită.
Și nu vă puteți închipui
cu câte răni plăcute m-acopeream de glorie,
învingând în duel
pe vestitul cavaler Bayard,
a cărui poză o rupsesem dintr-o carte!
Țipătul berzelor rotitoare,
pân’ la urechea mea lăsa un otgon,
și eu mă cățăram pe el, în soare,
și-aici – o, voi, aventuri viitoare,
până când, la înserare,
ding-dang, ceasul primăriei, cel mare,
mă alungă cu o zare,
cu o miraculoasă și tremurătoare zare.
… ding-dang, și fugeam chiuind,
fâlfâind, aburind,
cuprins de mirare.
Ding-dang, de o mare mirare,
că niciuna din răni nu mă doare.
Marin Sorescu – Fără punctuație
- Care apropie oamenii, ai spus?
Nu știu – parcă-aș vrea să-ți ghicesc în talpă.
- Poate în palmă.
- Eu nu ghicesc decât în talpă.
- Ce semn de punctuație?
- Nimic, adică pune un număr.
- Ce număr porți la pantofi?
- 36.
- Foarte bine, 36 mă inspiră.
Oricum, e un număr câștigător -
Îmi place cum închizi tu ochii.
Atunci când închid ochii, plutesc.
Un limerick
There was a young lady named Kite
Whose speed was much faster than light.
She left home one day
In a relative way
And returned on the previous night.
Robert Graves – Warning to Children
Children, if you dare to think
Of the greatness, rareness, muchness
Fewness of this precious only
Endless world in which you say
You live, you think of things like this:
Blocks of slate enclosing dappled
Red and green, enclosing tawny
Yellow nets, enclosing white
And black acres of dominoes,
Where a neat brown paper parcel
Tempts you to untie the string.
In the parcel a small island,
On the island a large tree,
On the tree a husky fruit.
Strip the husk and pare the rind off:
In the kernel you will see
Blocks of slate enclosed by dappled
Red and green, enclosed by tawny
Yellow nets, enclosed by white
And black acres of dominoes,
Where the same brown paper parcel -
Children, leave the string alone!
For who dares undo the parcel
Finds himself at once inside it,
On the island, in the fruit,
Blocks of slate about his head,
Finds himself enclosed by dappled
Green and red, enclosed by yellow
Tawny nets, enclosed by black
And white acres of dominoes,
With the same brown paper parcel
Still untied upon his knee.
And, if he then should dare to think
Of the fewness, muchness, rareness,
Greatness of this endless only
Precious world in which he says
he lives – he then unties the string.
Dylan Thomas – A Balad of Salad
Cu fiecare nouă zi sunt din ce în ce mai sigur că filozofia mâncării va învinge.
I cannot eat the red, red rose, I cannot eat the white;
In vain the long laburnum glows,
Vain the camelia’s waxen snows.
The lily’s cream of light.The lilac’s clustered chalices
Proffer their bounty sweet,
In vain; though very good for bees,
Man, with unstinted yearning sees,
Admires, but cannot eat.Give me the lettuce that has cooled
Its heart in the rich earth,
Till every joyous leaf is schooled
To crisply crinkled mirth;Give me the mustard and the cress,
Whose glistening stalklets stand
As silver white as nymphs by night
Upon the coral strand;The winking radish round and red,
That like a ruby shines;
And the first blessing, onion shed
Where’er your lowness dines;The wayward tomato’s glorious head,
Cool cucumber sliced small;
And let the imperial beetroot spread
her crimson over all.Though shrinking poets will prefer
The common floral fashions,
With buds and blossoms hymn their Her,
These vegetable loves would stir
A flint-heart mineral’s passions.
Nichita Danilov – Ţărm
Un curcubeu de clopote: seara
îşi spală rănile-n Rîu,
curge o roşie apă,
curge o roşie apă
dinspre Am Fost spre Am Să Fiu.
Un curcubeu de clopote: seara
îţi picură dangăte reci pe obraz,
curge o limpede apă,
curge o limpede apă
dinspre Ieri spre Azi.
Pregăteşte-te, suflete,
e tîrziu, ah, e tîrziu!
Curcubeul de clopote,
curcubeul de clopote
a băut tot sîngele nostru,
toată liniştea noastră din Rîu.
Un curcubeu de clopote: seara
îşi lipeşte tălpile albe de geam,
curge o tulbure apă,
curge o tulbure apă
dinspre Am Fost spre Eram.
Percy Bysshe Shelley – Ozymandias
I met a traveller from an antique land
Who said: Two vast and trunkless legs of stone
Stand in the desert. Near them on the sand,
Half sunk, a shatter’d visage lies, whose frown
And wrinkled lip and sneer of cold command
Tell that its sculptor well those passions read
Which yet survive, stamp’d on these lifeless things,
The hand that mock’d them and the heart that fed.
And on the pedestal these words appear:
“My name is Ozymandias, king of kings:
Look on my works, ye Mighty, and despair!”
Nothing beside remains: round the decay
Of that colossal wreck, boundless and bare,
The lone and level sands stretch far away.
Paul Vinicius – discurs împotriva împrejurul deasupra şi dedesubtul acestei pete pe creier (cântec patriotic)
Deși trebuie văzut pe viu pentru a fi apreciat.
dar nici măcar nu am zis
că aş fi descifrat eu
misterul acestei nevrednicii
numite om
şi nici măcar nu am zis
(nici măcar nu am zis)
că singură
umbra mea
ar putea strica o clanţă
fără a mai da socoteală.
eu am spus doar că nu-mi plac
vacile elveţiene statele unite
şi becul din faţa blocului.
eu am zis numai
că nu-mi place unsoarea acestei dimineţi
untura acestor ziare
grăsimile acestor proşti
burţile acestor miniştri
şuncile şefului de haltă
osânzele neveste-sii
grimasele durdulii ale progeniturii-acar
slana porcului din bătătură
grăsimile şi târtiţele grase ale găinilor scociorând prin gunoi
grăsimile grăunţelor grase de grâu
grăsimea grasă de bunăstare a râmelor
burta bombată a pescarului
solzii mucilaginoşi ai porcilor de peşti
zborul gras al libelulelor
grăsimile îmbuibate ale hârciogilor
cântecele grase ale greierilor
grăsimea boltită şi prelinsă a serilor la haltă
şi apoi cea a haltei următoare
şi a haltei următoare
şi a haltei următoare
şi aşa tot mai departe
până la toată grăsimea grăsimilor grăsimii
unei ţări trândave
năpădită de grăsime
toată grăsimea abominabilă a acestui popor costeliv
şi uitat de osatură
de muşchi
de frumuseţe
toată
dar toată claviatura lui grăsuţă
pe care se lamentează
pe care se plânge
pe care cerşeşte
pe care se închină
pe care se pişă
toată –
şi în definitiv
toată grăsimea care mi s-a tot depus pe creier
începând de la născare
şi care (iată:)
nu mă mai lasă
să mă urnesc.
Și acum, o chestie de-aia blogăristică
Pardon pentru inactivitate, într-o bună parte m-am concentrat la poezii ca următoarea:
Folosind o notație numerică pe 32 sau 16 biți, el oferă un cod unic pentru fiecare caracter, indiferent de platforma folosită, de program sau limbaj.
Unicode este solicitat drept standard de XML, Java, ECMAScript (JavaScript), LDAP, CORBA 3.0, WML etc.
și m-am întrebat de ce a folosit autorul tocmai acele acronime random, având în vedere că probabil cantitatea de acronime random posibile era astronomică. Dar nu mai e așa de mult și trebuie ca cei -0 cititori ai mei să nu se mai simtă neglijați. Și azi a ajuns cineva aici câutând “shaorma as cultural simbol”, deci mai există speranțe. Duty calls.
Tot o poezie, dar promit că voi ieși din ritmul poezie-meci, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că s-a cam terminat cu meciurile (mă rog, ne aflăm chiar acum în pauza unora, dar…) Ne-am adunat în jurul poeziei de azi datorită unei chestii de-alea blogăristice, ce vine dinspre don’șoara Nadia și pare să-și aibă originea la respectabilul Andrei Ruse. Întrebarea e care e ultima poezie care m-a impresionat. Răspunsul e greu de dat, m-am apucat să sap cam mult pe aici. Cu rușine am ajuns la un volum pe care cred că l-am pus jos acum niște cam multe luni. Aveam și chestii un pic zguduitoare mai recente, dar mai deprimante, și îmi rezerv dreptul de a le pomeni când ajung mai departe în cartea aia. Și în sesiunea asta. Cartea aia e “Puntea” de Marin Sorescu, iar alegerea finală e tot un Sorescu, semn că sunt deja mult prea obsedat:
Marin Sorescu – Punctul
Dacă e să mă concentrez
Într-un singur punct imaginar,
Eu mă concentrez tot
Într-un singur punct real.Mă concentrez, mă concentrez -
Deslușesc o pădure, meri, peri, tei,
Văd valve, alge, valuri, valuri…
Scoici făcând schimb de ecouri,
De vuiet marin,
Acea densitate plină de mister
A unei substanțe primordiale,Mă văd pe mine – plan îndepărtat -
Abia mă disting, dar eu -
Apar apoi și în prim plan,
Eu, mereu agitat, râu de transpirație,
Plin de bărbăție, mândru,
Alergând, strângând, sărutând, mușcând, cântărind,
Vrând să merg mereu mai departe -Și iarăși valuri și iarăși scoici,
Și iarăși scoica…
Mă mai concentrez puțin – tot scoică,
Vuiet, ecouri la bin-bang -
Ce-a mai rămas din el
Universul într-o singură scoică vuind
Și eu cu urechea să prind postul, sensul, cauza,
Efectul, cauza fără efect -
Plin de bărbăție.Mă văd dând din coate,
Mușcând, jurând,
Plan îndepărtat, – prim plan
Luând lumea drept martor, universul întreg martor
Mândru, gelos, pizmaș, fericit, aiurit,
Într-al noulea cer…
Cântărind filosofii, probleme încâlcite.
Așa, acum tre să dau chestia blogăristică mai departe. Mereu e partea cea mai grea. Hmmm… Oana?
În continuare, refuz să pronunț “leapșă” în ideea că dacă pe viitor o să hotărăsc că “I don’t do leapșa” (sunt puțin nehotărât asupra problemei) o să pot spune că nu se pune chestia asta => more shaorma for me. Voie bună! Mă duc să mă uit cum pierde Dinamo, iar.
Valery Larbaud – Nevermore
Nevermore !… et puis zut !
Il y a des influences astrales autour de moi.
Je suis immobile dans une chambre d’hôtel
Pleine de lumière électrique immobile…
Je voudrais errer, à l’aube jaune, dans un parc
Vaste et brumeux, et tout rempli de lilas blancs.
J’ai peur d’avoir d’horribles cauchemars ;
Et il me semble que j’ai froid tant il fait clair.
Peut-être que j’ai faim de choses inconnues ?
Ah ! donnez-moi le vent du soir sur les prairies,
Et l’odeur du foin frais coupé, comme en Bavière
Un soir, après la pluie, sur le lac de Starnberg,
Ou bien encore les sentiments que j’avais il y a un an,
Regardant de la passerelle de mon yacht
S’ouvrir la baie verte et rose de Gravosa.
Adrian Păunescu – Mugur de nichel
Promit că nu mai fac, de data asta m-a prins titlul.
Primăvara în ţări dezvoltate
Un mugur de nichel străbate
şi-un verde ciudat, monoton,
Livezi de săpun şi şampon,
Primăvara în ţări dezvoltate.
Primăvara, a câta putere?,
La vamă nici acte nu-ţi cere,
Duminica totu-i deschis,
Ai lua-o încet spre Paris,
Primăvara doar ea grănicer e.
Primăvara pe-aici e o criză,
Răspunde cu-o frunză şi-o fisă
Şi oamenii-i sunt bieţii servi,
Primăvara-i o criză de nervi,
E o criză ea însăşi în criză.
Dorothy Parker – Comment
Oh, life is a glorious
cycle of song,
A medley of extemporanea;
And love is a thing that
can never go wrong;
And I am Marie of Roumania.
William Shakespeare – Sonetul 17
Who will believe my verse in time to come,
If it were fill’d with your most high deserts?
Though yet heaven knows it is but as a tomb
Which hides your life, and shows not half your parts.
If I could write the beauty of your eyes,
And in fresh numbers number all your graces,
The age to come would say ‘This poet lies;
Such heavenly touches ne’er touch’d earthly faces.’
So should my papers, yellow’d with their age,
Be scorn’d, like old men of less truth than tongue,
And your true rights be term’d a poet’s rage
And stretched metre of an antique song:
But were some child of yours alive that time,
You should live twice,—in it, and in my rhyme.
James Tate – The definition of gardening
Jim just loves to garden, yes he does.
He likes nothing better than to put on
his little overalls and his straw hat.
He says, “Let’s go get those tools, Jim.”
But then doubt begins to set in.
He says, “What is a garden, anyway?”
And thoughts about a “modernistic” garden
begin to trouble him, eat away at his resolve.
He stands in the driveway a long time.
“Horticulture is a groping in the dark
into the obscure and unfamiliar,
kneeling before a disinterested secret,
slapping it, punching it like a Chinese puzzle,
birdbrained babbling gibberish, dig and
destroy, pull out and apply salt,
hoe and spray, before it spreads, burn roots,
where not desired, with gloved hands, poisonous,
the self-sacrifice of it, the self-love,
into the interior, thunderclap, excruciating,
through the nose, the earsplitting necrology
of it, the withering, shrivelling,
the handy hose holder and Persian insect powder
and smut fungi, the enemies of the iris,
wireworms are worse than their parents,
there is no way out, flowers as big as heads,
pock-marked, disfigured, blinking insolently
at me, the me who so loves to garden
because it prevents the heaving of the ground
and the untimely death of porch furniture,
and dark, murky days in a large city
and the dream home under a permanent storm
is also a factor to keep in mind.”
Marin Sorescu – Captatio benevolentiae
Neisprăviților,
Minți aiurite,
Vite încălțate!
Tu, cățea în călduri,
Tu, vier puturos
Turmă în doi,
Haită de mâna a șaptea!
Rușinea ochilor mei!
Când vă văd,
Mă trece nădușeala de jenă!
De ce, de ce existați?
Cu adevărat pozne ale naturii!
Probă vie a neputinței mele,
A lenei în invenție, a unei pauze în creație -
Iviți prin grosolana dibăcie a prostiei,
Într-un vacuum de divinitate!
Ah, ghemotoace de ambiții stupide,
Ciupercărie de dorințe joase!
Gogorița asta cu setea de absolut!
Spanacul “cunoașterii” voastre!
Ah, târâtoarelor!
Înmulțiți-vă în prostie!
Să mergeți pe acest glob pângărit
Până veți cădea jos de pe hartă!
Cât aș da să nu vă mai văd în ochi,
Să nu mai aud de voi,
Creaturi fără noimă!
Dublând jalnic chipul și asemănarea mea
Ca și cutremurul
Blestemul are un suflu sceptic,
Devastator,
Împinși de suflul blestemului,
Departe de grădină,
Luați pe nepregătite în neglije,
Jalnici, umani,
Adam și Eva mai auzeau vag,
C-o ureche
Mânia lui Dumnezeu
Marin Sorescu – Cântec despre noi
Noi rămânem tineri și fierbinți,
Cu umbra imensă desenată pe lună, pe astre,
Vântul de primăvară ce trece prin lume
E suflul aripilor noastre.
Noi rămânem tineri și frumoși.
Zilele trec printre noi: păsări albe printre statui.
Respirația noastră aburește mările, adâncește zările
Pline de flori de gutui.
Noi rămânem tineri și îndrăgostiți
De farmecul dimineților scris pe unelte,
De umbra adâncă a norilor, de liniștea florilor
De mersul fetelor frumoase și zvelte.
Noi rămânem tineri și fierbinți
În curgerea anilor tineri
Cu gândurile răscolite de ploi de luceferi,
Noi rămânem tineri și teferi
Geoffrey K. Pullum – Scooping the Loop Snooper
De departe cea mai geekish chestie care a ajuns la “o poezie pe săptămână”, dar nu m-am putut abține. O demonstrație versificată pentru halting problem (există traducere în română pentru asta? probabil că da, probabil că-i oribilă)
No general procedure for bug checks succeeds.
Now, I won’t just assert that, I’ll show where it leads:
I will prove that although you might work till you drop,
you cannot tell if computation will stop.
For imagine we have a procedure called P
that for specified input permits you to see
whether specified source code, with all of its faults,
defines a routine that eventually halts.
You feed in your program, with suitable data,
and P gets to work, and a little while later
(in finite compute time) correctly infers
whether infinite looping behavior occurs.
If there will be no looping, then P prints out `Good.’
That means work on this input will halt, as it should.
But if it detects an unstoppable loop,
then P reports `Bad!’ — which means you’re in the soup.
Well, the truth is that P cannot possibly be,
because if you wrote it and gave it to me,
I could use it to set up a logical bind
that would shatter your reason and scramble your mind.
Here’s the trick that I’ll use — and it’s simple to do.
I’ll define a procedure, which I will call Q,
that will use P’s predictions of halting success
to stir up a terrible logical mess.
For a specified program, say A, one supplies,
the first step of this program called Q I devise
is to find out from P what’s the right thing to say
of the looping behavior of A run on A.
If P’s answer is `Bad!’, Q will suddenly stop.
But otherwise, Q will go back to the top,
and start off again, looping endlessly back,
till the universe dies and turns frozen and black.
And this program called Q wouldn’t stay on the shelf;
I would ask it to forecast its run on itself.
When it reads its own source code, just what will it do?
What’s the looping behavior of Q run on Q?
If P warns of infinite loops, Q will quit;
yet P is supposed to speak truly of it!
And if Q’s going to quit, then P should say `Good’
— which makes Q start to loop! (P denied that it would.)
No matter how P might perform, Q will scoop it:
Q uses P’s output to make P look stupid.
Whatever P says, it cannot predict Q:
P is right when it’s wrong, and is false when it’s true!
I’ve created a paradox, neat as can be —
and simply by using your putative P.
When you posited P you stepped into a snare;
Your assumption has led you right into my lair.
So where can this argument possibly go?
I don’t have to tell you; I’m sure you must know.
By reductio, there cannot possibly be
a procedure that acts like the mythical P.
You can never find general mechanical means
for predicting the acts of computing machines.
It’s something that cannot be done. So we users
must find our own bugs. Our computers are losers!
Ioan Es. Pop
Nu cred că textul are titlu.
dacă nu mi s-ar fi repetat tot timpul că sunt muritor,
poate că n-aș fi murit. poate
aș fi înființat o altă moarte.
poate o credință, oricât de măruntă,
mi-ar fi fost destulă pentru a pluti.
dar am crescut, ca orice om îngrozit,
în religia morții.
o moarte care nu vine din eșecurile noastre
ci dintr-o proastă deprindere,
din resemnarea că dac-ai învățat să mori
e musai să mori.
numai că, ți-am spus eu, vere,
e puțin probabil să mori când mori:
o celulă ori poate mai multe
rămân să te frământe mult după aceea
și abia când dispar, după cinci mii de ani,
te vei odihni, ticălosule.
Lucian Blaga – Pământul
Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.
N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neîndurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?
Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea – îndoielnic şi supus -
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.
Pamântul răspundea.
Şi un Eminescu
Pentru azi, o alegere destul de evidentă. Fără festivisme, doar câteva versuri. Fără salcămi şi gâşte. Fără clişee. Doar Eminescu.
Mihai Eminescu – Se bate miezul nopţii…
Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă
Căci între amândouă stă neclintita limbă.
Dinu Regman – visul unei fete pe care o cunoaştem cu toţii
vino cu mine îţi zic hai
te voi duce în ţara akai
şi poate că la noapte vei visa frumos
un vis cu autostrăzi şi orgi de lumini
o frunte cu spini
o noapte la casablanca o aventură într-un mare hotel
o crimă la castel
o plimbare cu satelitul prin păduri virgine
o conversaţie cu băuturi fine
un cântec uitat sub balcon
don’t rock me now leave me alone
şi-un plonjon în bazinul cu smaragde
o adiere o şoaptă o mângâiere în zbor
welcome to christian dior
şi poate atunci chiar atunci cineva
va veni şi te va ţine de mână şi te va întreba
cine eşti tu făptură cu chipul de bronz
iar tu vei răspunde c-un gest diafan
I’m lucy in the sky with diamonds
