Repede, repede, până nu trece
Cred că mi-am făcut un mic obicei (obiectiv, chiar?) din a posta chestii nervoase pe fond de răceală. Așadar, anunț oficial că am răcit, că duminică, în afară de meci (cronica vine mâine, dacă vă convine, dacă nu subînțelegeți o cronică vidă) n-am făcut nimic decât să dorm și să mă doară-n gât și că acum e mai bine. Dar încă nu mi-a trecut de tot, așa că aș vrea să mă enervez pe chestii.
Lucrul pe care îl propun eu aici spre revoltare și reflectare este ceea ce, pompos, aș numi “urbanism cu târnăcopu-n gură”, practică frecventă, populară spre trendy (eh, sper că doar exagerez, sper că n-o fi chiar așa) cu care am o ușoară senzație că ar fi de acord și oameni care mai citesc pe-aici, deci e rost de ceartă. Cu atât mai bine! Bag pretextul imbatabil: sunt răcit, nu știu ce spun.
Proba A. Sorin Oprescu va salva Bucureștiul: la autostrada spațială se vor alătura regulile galactice de funcționare aplicate cafenelelor de pe Lipscani: închidere la ora 23, hai 1 în weekend, să nu cânte muzica nici în surdină, mobilierul să fie alb, bej sau maro. Nici nu știu de ce să-mi amintesc mai devreme, de plimbarea de azi de pe strada Zarafi, unde mă visam în Anzi pe podețul în pantă ce atârnă deasupra străzii în curs de reparare (don’t get me wrong, e pitoresc, dar ar putea să mai termine lucrările alea înainte să elaboreze regulamente) sau cea de astă-vară, pe la opt seara, când se întuneca pe celebra stradă Lipscani, oamenii începuseră să dispară și se simțea un iz de aurolac în aer. Iar acum, il edilo di tutti edili are ideea profund creață de a lăsa centrul vechi pustiu după unșpe seara, ca să mai iasă lumea la promenada nocturnă și între aurolaci și maidanezi, ce atâtea terase + 1 bețiv ocazional? Desigur, subsemnatul e un idealist incurabil: visez la ziua când se va considera de bun simț ca oamenii să fie pe stradă până la miezul nopții cel puțin și să existe și transport în comun și să dispară și restricțiile de genul. Plus că lumea (nu eu, serios, ora aia mă prinde în casă de prea mult timp) vine să bea târziu, că doar ce, să bea în timpul serviciului, ca oamenii de la fabricile Carlsberg? Plus aia cu mobilierul, din ciclul “cumpărați-vă alte scaune, că astea arată nașpa”. Comersantul are dreptul să se diferențieze prin ce vrea, iar dacă vrea să se diferențieze prin scaune roz, foarte bine, eu nu calc acolo. Poate nici alții. Să-l penalizeze piața liberă, tovarăși! Am zis! Pentru puncte bonus, adăugăm întrebarea: cu faptul că pe Șelari n-are loc pietonul să pietoneze de atâtea terase, ba pe stânga, ba pe dreapta, că de biciclist nu mai zicem ce face primăria? Hă? Suplimentăm cu faptul că nu știu de ce li se interzice locuitorilor să-și pună aer condiționat, dar dacă motivul e că “arată nașpa” … știți ce părere o să am.
Proba B. Metropotamii, altfel oameni simpatici, au vrut să ne spună ce ar schimba ei la pasajul Vilacrosse (cunoscut unora dintre voi drept “unde au narghilea, coae”). Printre altele, intenții bune, gen curățarea intrării (care e, totuși, întru totul în administrarea municipalității, nu?) și găsirea unei soluții la problema porumbeilor. Ăsta chiar e lucru mare. Dar și chestii care m-ar zgândări, de exemplu “renuntam la identitatile ostentative Valea Regilor + Optica”. Bun. E vorba de o siglă “Valea Regilor”, care stă la un nivel discutabil discernământului meu, și de un magazin de ochelari, care exagerează cu siglele: scrie de vreo 3 ori “optică”. Sigur, e ușor supărător, dar unde stă problema, în fapt? Legal, dacă se poate. Legal, oamenii își anunță identitatea în spațiul care le-a fost pus la dispoziție, fără a afișa expresii sau simboluri indecente și fără a leza demnitatea nimănui. A, “arată nașpa”? Probe insuficiente. Și cică “Croitorie femei” arată inestetic, adică nașpa. Am o bănuială că, legal, se poate să se roage frumos de ei să pună ceva mai drăguț în vitrină. Sau pot accepta faptul că acolo ființează un magazin care are de-a face cu hainele și că, corectați-mă dacă sunt beat, dar și pe vechiul Lipscani, centrul mamei high-life-ului micului Paris, se regăseau magazine de confecții, blănuri, rochii de mireasă etc. Să scoți așa ceva din centrul vechi ar fi o mică negare a autenticității și a parfumului altor chestii, care parcă ar fi o jumătate din atracție. Parcă aș zice că cealaltă jumătate erau paradaxurile, sigur, poate mai de bun gust decât Xerox – cafenea, dar cred că orașul și țara noastră ar avea mai multe de câștigat mizând pe paradox. Pe armonie, curățenie și imagine idilică n-avem cum, pentru că nu asta ne caracterizează. Am zis. So narghilea – confecții – alimentară. OK. Paradoxuri. S-ar putea mai bine, dar asta avem. Da, un alt mic scurt comentariu: autorul articolului mă tentează să folosesc figuri de stil care să-l trimită la Bamboo când perpetuează străvechiul clișeu al alimentarei inestetice. Bine că ești tu de marmură! Ok, a ieșit mai dur decât trebuia, sunt răcit. În esență, apreciez intenția și bună parte din soluții.
Proba C. PRO TV despre cum e interzis ca vânzătorii de pompe funebre să pună coșciuge și afișe într-un spațiu public. Enervantă aici e tot cruciada estetică dusă de reporter, care contrastează rău de tot cu principalele două motive pentru care e dată legea: să aibă inspectorii pentru ce să dea amenzi (e știut faptul că atunci când inspectorii merg într-un loc îți vor da amendă, indiferent de pretext) și din motivul foarte practic că astfel de semne pot încurca și, mai ales, sunt amplasate pe un spațiu pe care respectivul nu plătește chirie. Se mai menționează amendarea unui fast food care a pus mese pe stradă. Buba e că și să vrei și să fii dispus să plătești nu îți va aproba nimeni, fie și dacă trotuarul e destul de larg, nu ai voie să pui așa ceva decât dacă ești pe Lipscani sau în zonă. Întrebarea este, desigur, de ce? N-o fi orășelul nostru mai simpatic cu locuri pe stradă unde te poți opri să bei o cola, ca alte capitale cu care ne tot comparăm?
Morala pe care încearcă s-o facă această polologhie e că nu te poți da mare urbanist câtă vreme nu ai viziune și folosești ca instrumente de lucru obiecte contonde, gen briceagul, și amenințările șoptite în urechea cui strică peisajul. Și că și primăria, și privații, probabil și eu, dacă m-ati pune să fac pe urbanistul, cam recurg la asta. Și poate ar trebui să ne gândim că nu e foarte bine, pentru că la mijloc chiar pot fi niște oameni care încearcă să trăiască onest, nu să ia șpagă (ca inspectorii care le dau amenzi). Cum ar trebui făcut, de s-ar face ceva serios, ceea ce nu se va face? Păi, să existe un plan, băi, uite cum o să arate Bucureștiul peste 5 ani. Să ne convingă că e bun și să treacă la treabă. Asta însemnând că dacă planul cuprinde “fără magazine de optică în zona X” sau “scaunele de la terase să fie toate albe cu puncte roșii” să nu se aplice chestiile astea mai devreme de 2, 3, 100 de ani. Să existe un preaviz, suficient cât opticianul să-și găsească alt loc în care să activeze iar patronul de terasă să hotărască dacă le mai dă ăstora chirie sau emigrează, iar dacă le mai dă, să apuce să și cumpere mobilier după noile standarde. Și să nu se facă lucruri ad hoc, prin care se desființează categorii întregi de activități, pe criterii cretine necuantificabile gen “e nașpa”, cum a făcut nenea Băsescu când a pornit el epopeea împotriva chioșcarilor pe motiv că toți fac evaziune. Și ați văzut ce bine a dus-o urbanismul după el: înainte aveam oraș cu accente rurale dominat de gherete, acum avem un oraș cu accente rurale dominat de mall-uri.
Niște comparații exagerate, de final. Ideea cu “hai să schimbăm radical fața zonei X și să punem în loc ceva care nu arată așa nașpa” e exact ce gândea Ceaușescu când a dat la o parte un cartier ca să facă Cea Mai Mare Și Urâtă Clădire Din Europa. Una mai realistă: ideea cu “să nu mai fie amanet, xerox, croitorie și optică în centrul vechi” se compară vag cu planul de cosmetizare a autorităților sud-africane, care ca să dea bine la Cupa Mondială duc aurolacii la marginea orașului. E tot o formă de cosmetizare prin ascunderea gunoiului sub preș. Țara noastră se compune din oameni cu venituri, pasiuni și ambiții mărunte și utilitare, reflectate prea bine în activitățile comerciale de mai sus, și câțiva tineri fițoși care habar n-au ce-i munca, dau 10 lei pe un ceai făcut dintr-un pliculeț de un leu jumate și scriu pe blog însemnări de 1500 de cuvinte despre “urbanism” fără să se priceapă. Hai să ne uităm în oglindă și să recunoaștem că până nu dispare problema asta nu vom avea soluții, ci doar tehnici de mascare a simptomelor.
Dacă am spus prostii, ceea ce sigur, am făcut, sunt răcit. Noapte bună!
1 decembrie, cu decalaj
In vremurile astea laptopul de pe care-mi desfasor activitatea merge din 3 in 3 zile. Deci ziceti mersi ca mai scriu cate ceva. Aceasta chestie a fost scrisa pe 1 decembrie.
30 noiembrie spre 1 decembrie, noaptea. Momentul traditional in care sa ma gandesc la ziua asta si la Romania mai general, fara naivitati sau fanatisme.
Cand eram mai mic, ma bucuram autentic, chiar daca un pic copilaros, de ziua asta. Ma uitam la televizor la festivitatile de la Alba Iulia si Bucuresti, ascultam discursurile, citeam cate ceva din cartea de istorie (tocilar total) si sorbeam din ochi reportajele cu oameni care prinsesera pe viu Marea Unire (da, existau astfel de reportaje) sau cu romanii de pe Valea Timokului (astea inca exista). Si umpleam casa de steaguri facute de mine cu carioca. Exista acel sentiment de apartenenta. As vrea sa simt iar ca in vremurile alea, poate ca asta imi va fi planul pentru 1 decembrie. Era naiv, dar era o bucurie sincera si directa, fara retineri sau poticneli. E un lucru la care mi-e teama ca am cam renuntat pe drumul spre maturizare si pe care am nevoie urgent sa-l recuperez. Ceea ce ma impiedica insa sa revin la sentimentul ala e senzatia din ce in ce mai pregnanta ca toti cei care au murit pentru tricolor … au facut-o degeaba, pentru ca atat Romania de azi, cat si cea de maine, sunt foarte departe de ceea ce au visat ei si se indeparteaza. Si aici nu e vorba doar de politicieni, ci de noi toti.
Un exemplu. Zilele astea tatal meu era la gigamarketul de mare succes “XXL – Penny Market”. Si-a luat un carucior, l-a lasat putin si s-a dus la un raft, pentru a se intoarce destul de repede sa lase niste chestii. In carucior rasarise o punga cu niste alte chestii. Un ghiorlan, cativa metri mai incolo: “Ba, ce faci acolo, ba? Vrei sa-mi iei alea, ba?”. Pe principiul “Fii tu insuti schimbarea pe care vrei s-o vezi in lume” floricele roz blabla ghiorlanul merita macar sa afle ca e ghiorlan: “Nu, un mitocan mi-a luat carutul de aici…” Ala se face ca nu aude si raspunde la fel: “Ba, ce faci ba acolo? Vrei sa-mi furi alea?” “Nu, un mitocan ca tine, daca n-oi fi fost chiar tu, mi-a luat carutul”. Ghiorlanul raspunde a treia oara la fel, iar singura reactie din jur e a unui tanar din spatele mitocanului, care rade ca prostul. Bun. Problema nu e ca astia exista, ci ca intalnirile cu ei sunt dese si ca in loc sa-i transformam noi ne transforma ei. Pentru ca e usor sa fii jmeker.
Probabil ca as mai avea exemple, dar vreau sa ma opresc la unul mai scurt si care mi-a facut sangele sa clocoteasca. Pardon ca aduc subiectul asta de ziua nationala, dar incerc sa fiu scurt. Colegii mei erau intr-o discutie despre alegeri. Si am aflat ca actualul presedinte e raul cel mai mic din turul 2. Pentru ca el macar face ceva, ca se bate cu parlamentul. Si ca e foarte bine ca el se bate cu parlamentul pentru ca partidul lui a castigat alegerile si trebuie sa fie in guvern, ca doar e majoritatea romanilor in spatele lui (colegii mei nu au invatat ca 3 milioane din 22 milioane nu e mai mult ca 50%) Si, mai mult, ca vom avea un parlament unicameral pentru ca omul ala a hotarat sa-si asesoneze campania cu un referendum consultativ (colegii mei nu stiu ce e aia “consultativ”). Si ca, in general, el e mai bun pentru ca ii arde pe ciocoi si manipuleaza, nu ca celalalt, care e manipulat. Acum, sa fim clari. Daca tot mentionam ca exista niste oameni care au facut lucruri pentru Romania, nici unul din candidati nu merita nici macar un scuipat intre ochi de la ei. Dar ei reprezinta doua tipologii, doua imagini si sunt mahnit ca niste tineri inteligenti il prefera pe unul care vrea sa fie smecherasul absolut, care ii face din vorbe pe toti, se razboieste cu juma de tara pana arde castelele tuturor, bea 3 beri simultan si face sex cu 3 femei simultan pe sistem de turbo. In timp ce in fisa postului scria doar “taci din gura si fii un mediator”.
E exact genul de erou creat de marele autor Nicolae Guta. Iar popularitatea enorma a acestui tip uman in randurile generatiei care trebuia sa aduca mai multa munca si bun simt Romaniei ma face foarte, foarte pesimist. Asa ca mai bine hai sa ne gandim la vremurile frumoase din istoria Romaniei si sa punem steaguri peste tot ca niste copii. Voie buna! Hai Romania!
Anti-gazda
După cum se observă, n-am scris duminică toată ziua ca nebunul, cum promiteam. Sunt răcit sau alte scuze din ce în ce mai slabe. Hai să vă mai plictisesc cu câteva truisme bazate pe experiența celor nșpe mii de mese de sărbători.
Serios, mi se pare mie, sau gazda ‘ideală’ pe modelul tradițional românesc e, așa, un fel de Hitler, doar cu sarmale și cârnați în loc de tancuri? O ‘bună gazdă’ este o persoană care, atunci când zici ‘nu vreau, nu mai pot, mulțumesc’ răspunde cu ‘ce, deci îți mai pun o sărmăluță?’. Și e cu atât mai ilogic cu cât … frate, e mâncarea ta, dacă nu ți-o mănânc eu pe toată, poți s-o mănânci chiar TU. Frate, mâncare, frate!
Așa, mi-am cam descărcat frustrarea. De vină e unchi-miu, care, când încercam și eu să plec spre casă de Paște și terminasem o bere în 2 minute ca să pot să mă car o dată, mi-a trântit încă una în față în vreo 0.0003 secunde, chiar dacă i-am zis că nu mai vreau și că aș cam pleca. Disperare, taică. Și, bine, restul familiei, la toate celelalte mese din toate timpurile, dar el a fost culmea. Și mă așteptam ca pe măsură ce cresc, dacă tot mă obosesc să vin la chestiile astea și să nu fiu oaia rea, să mă mai lase în pace. Neah.
Simt că dacă aș mai continua mult m-aș repeta, deci o să mă cam opresc, cu rugamintea ca, dacă se găsește careva din cei ce citesc vreodată în viața sa în postura gazdei, să nu facă asta. Nici celor mai mari dușmani. Nu se cheamă ospitalitate, se cam cheamă insistență până la bădărănie, în funcție de intensitate. Eu i-aș zice spam. Just say no. Pentru că România va crește prin bun simț și responsabilitate.
Ah, tone de truisme. Sunt răcit. Voie bună!
Criza gripei porcine a alegerilor europarlamentare îmi urcă gradul de alertă seimsic-microbiologic-civilizațională de la portocaliu la roșu
Cu alte cuvinte, am răcit. Și, mai mult, încă sunt mai sictirit, dar și fascinat pe alocuri, de viața reală, decât de perspectiva sesiunii în care, evident, o să pic tot. Sau chestia cea mai ușoară.
În condițiile astea cred, dar nu sunt sigur, că am luat decizia că mâine să nu fiu bun de nimic și să scriu întruna prostii aici, având în vedere că mă simt dator. Bine, rămâne de văzut dacă este credibilă ipoteza că n-o să fiu de nimic dar o să fiu bun de aberat aici și mai rămâne de văzut dacă n-o să fiu bun de nimic, dar, la cum mă știu, așa voi fi.
A fost Ziua Europei. A trecut ziua Europei. Yaaaay! Slavă ție, stea murată! (asta merge și pentru Steaua). A fost Steaua – Dinamo. A trecut Steaua – Dinamo. Am văzut doar vreo șapte faze din meci, inclusiv un gol. Sau erau ambele? Mă rog, înțeleg că au dat și ei două goluri și în rest au adormit și copiii de mingi. Derby Schmerby. Mai înțeleg că oamenii care stau aproape de stadion și-au găsit mașinile cu 50% mai sărace și total rearanjate geometric a doua zi. Ultras shmultras.
Ceea ce încerc să spun este că vin alegerile pentru Parlamentul European. Și n-am cu cine vota. Ceea ce nu era o surpriză, dar până acum mai aveam cu cine să mă prefac că pot vota, un candidat tânăr cu idei radicale da’ care sunau bine pe moment, un român de la UDMR, ceva exotic acolo, … aici nimic, taică. Da’ nimic. Bine, aș fi făcut cercetarea și aș fi raportat legat de ăia majori și de partidele care nu există dacă n-ar fi făcut-o alții mai pesimiști deja.
Ăștia au niște idei de ce vor să facă acolo, ceva? Nu de alta, da’ cică 75-80% din legile de pe continent vin întru aplicarea normelor europene. Care sunt, teoretic, aplicate de Parlament. Care nu poate avea inițiativă legislativă. Dar care zice ‘da’ sau ‘nu’ la propunerile venite dinspre Comisia Europeană. Care sunt prea lungi pentru a fi citite și oricum parlamentul intuiește că legile se împart în două categorii: favorabile sieși sau puțin neutre față de parlamentari. Care mănâncă niște caviar, ridică mâinile câteva ore, se duc la birou, pleacă la masaj thailandez, apoi mai dau două ture în țară. Și tot fac naveta între Bruxelles și Strassbourg și reduc la roaming drastic, prin lege, că doar călătoresc mult. Act care îi face destul de populari. Mă rog, e o birocrație destul de intoxicantă, unde din când în când, ocazional, rar, se mai discută chestii.
După cum cititorul nostru, mai inteligent ca noi, adică ca mine, că apoi zice lumea că eu sunt o echipă de 30 oameni de la editura Nemira sau ceva, sunt puțin eurosceptic, eurofob, eurocid și euro-aargh-vreau-să-am-o-sabie-de-nemuritor-si-s-o-infig-in-Europa. Lucruri pe care Uniunea Europeană le-a reglementat:
- pașapoarte biometrice
- pungi ecologice
- castraveți
- brânză
- reforma universitară? un pic?
- stânele, care trebuie să aibă faianță pentru a face brânză
- ambalajul brânzei sau lipsa lui
- stânele, care trebuie să aibă electricitate ca să-și facă brânză. Și sunt sigur că Europa ar fi încântată dacă ciobanii și-ar trage singuri electricitate în creierii munților, pentru că altcineva nu vrea s-o facă
- data paștelui, momentan doar ca propunere
Și nici măcar nu-mi place brânza așa tare. Dar serios, brânza pare o chestie pe care un stat național suveran e în stare s-o reglementeze, dacă e cazul, nu? Da, dar e brânză aflată pe Piața Comună Europeană. Bre Sarkozy, Gheorghe de la stână, care vine cu ea la București, își rezervă dreptul ca brânza lui să rămână, pe vecie, pe piața comună Gheorghe de la stână – mama lui Răzvan, care, fiind formată din doi inși și neavând probleme cu granițe statale, se descurcă și singură. Acest val de măsuri trebuia aplicat din 2014, cel târziu, majoritatea. Studenții Politehnicii din Cluj au ținut un concurs de aruncarea tastaturilor. Asta e de bine sau de rău? Însă au fost adoptate în 2009, unele cel mai devreme din Uniune. Un alt lucru pe care UE vrea să îl reglementeze:
ICANN este, cum îi zice și numele, o corporație care se ocupă de nume și numere. Și care funcționează. Și încă bine. Mulțumită acestui fapt, tu ai domeniu. Și eu n-am. Ar trebui să fiu ofticat dar tot țin cu ei, hai, e clar că sunt imparțial. Și că urăsc Europa. Pardon, Uniunea Europeană. O entitate suprastatală cu un tratat constituțional care nu se numește tratat constituțional dar este un tratat constituțional și asupra căruia populația nu a fost nici deranjată cu un referendum trucat, care își dorește să aibă un cuvânt de spus în treburile unei organizații private internaționale care se ocupă de numere și nume, care organizație s-a dovedit a fi mai imparțială și funcțională decât tot ce a produs vreodată modelul eutopean. În comparație, Europa este un continent cu niște oameni. Care nu-și țin discursuri despre ‘soluții globale la o problemă globală’ unul altuia. Parțial, pentru că au treabă. Și sunt răcit. Ce înseamnă toate astea?
Înseamnă că nu v-am povestit toate temerile mele din seara cutremurului de acum două săptămâni sau despre cum dacă nu e cineva în cameră care să urle ‘cutremur’ eu nu mă prind, stau pe loc și mor. În timp ce dacă aș fi mai vigilent aș putea să mor liniștit și comod într-un ‘triunghi al vieții’. Emisiunea ‘După bloguri’, după cinci minute pe care le-am văzut, mi se pare e-xe-cra-bi-lă. Era ‘Teoria conspirației’ pe Pro TV și, după cum v-ați prins din crizele de schizofrenie de mai sus, vroiam să mă uit. Doar că în casă n-am triunghiuri ale vieții, doar biblioteci care așteaptă să cadă pe mine. Fucking books. Miercuri apare ‘Trei dinți din față’ de Marin Sorescu, cu Jurnalul Național. Sau geamuri care să se rupă și să cadă peste mine, tăindu-mă.
Ceea ce vreau să spun, pe lângă faptul că mă distrez citind bolboroselile lui Lorin Fortuna despre acești ȘERPILIENI MALEFICI, ceea ce va reduce numărul cititorilor la valori negative apropiate de infinit, este că UE a adus și chestii bune. Bine, nu vreau să spun asta, dar se remarcă ușurința mai mare în călătorie, posibilitatea unei cariere în căpșuni, plecarea unor ciorditori de la noi la ei (gândiți-vă cum o duceam cu ăia aici) și niște acronime, asta place Uniunii:
- SOCRATES
- ERASMUS (astea două sunt proiecte facilitate și chiar susținute direct de Ceva European, nu?)
- PHARE și SAPARD, care s-au transformat repede în furăciuni pe stil românesc. Așa repede încât pun pariu că cei țintiți nu știu nici azi că ele există
Dar nu vreau să spun asta. Vreau să spun un pic despre tratatul de la Lisabona. Care este Constituția Europeană sub alt nume și reformulată. Înțeleg că există și un document intern trimis de Angela Merkel în care asta cere, aceleași chestii, alt limbaj. Singura diferență e că, în afară de Irlanda, ăsta a trecut sau va trece în zbor prin Parlamentele multor țări membre fără un referendum. Deși include prevederi magnifice ca un președinte, mandat de arestare, jandarmerie, steag, imn și zi oficială a Uniunii Europene. Plus suveranitatea organismelor judiciare europene asupra celor naționale, dar la asta n-aș fi atât de sigur, ar trebui citit documentul. Cu toate celelalte tratate europene lângă, pentru că e doar o serie de amendamente aduse lor. Nu poate fi citit în întregime. Dar poate fi votat.
Deci sunt răcit și după 1200 de cuvinte nici n-am ajuns la gripă. Ceea ce e un semn bun, în aceste vremuri microbiologic pure. Și nici la criza cea globală cu soluția globală de a turna bani globali în falimente globale. Dar aș vrea un europarlamentar care să urle ‘REFERENDUM’ și să vină cu tricouri verzi, în onoarea Irlandei, și pancarte. Și care să-și termine fiecare cuvântare cu ‘Pactio olisipiensis censenda est’. Și care să nu fie de acord niciodată cu președintele Parlamentului European. L-aș vrea pe Dan Hannan.
Tipul este un pic obsesia mea în ultima vreme. El și Lorin Fortuna. În sensuri opuse. Nu sunt nebun, sunt răcit. Ionesco la Preoteasa-n pod, în niște zile pe care le-am uitat. Te bagi? Sigur, nu mi-ar fi rușine nici cu Vaclav Klaus. Și nu mi-ar păsa dacă omul ar folosi și focile ca să ajungă să vorbească despre centralizarea exagerată a monstrului. Logica și ideologia pot fi lăsate deoparte. Parlamentul European există în slujba ‘marelui vis european’ și majoritatea va cam fi în sensul ăsta mereu, dar n-ar fi distractiv fără de-ăștia. Ar fi plin de discursuri sforăitoare. Ăsta și cu Nigel Farrage ce se opun la tot și mai și încearcă să fie nițel argumentați. Restul taberei are un discurs structurat în așa fel încât începe cu ‘bineînțeles’ și continuă cu diverse fraze despre unirea tuturor popoarelor europene și dați-ne bani și se oprește fără să ne zică de ce e bineînțeles. Euroscepticii sunt sarea și piperul oricărei birocrații eurofile.
Și n-am cu cine. Tratatul de la Lisabona a trecut zburând și prin Parlamentul nostru. Toate voturile pentru, cu excepția unuia, împotrivă. Lavinia Șandru. Asta candidează? Oricum, mi se părea un pic…erm…dintr-un film diferit, unul și mai demagogic.
Cine a rezistat până aici, ca și cine n-a rezistat, se întreabă un singur lucru: de ce? Pentru că sunt răcit. Și pentru e că vorba de dreptul nostru natural de a mânca brânză, castraveți și numere cu forme strâmbe. Ne pot lua libertatea, dar nu ne pot lua domeniile! Pactio Olisipiensis Censenda Est!
Mi s-a oprit nasul în timpul ăsta. E foarte târziu. Noapte bună!
Scenariu: marți noapte, pe la unu, arunci un ochi pe geam. Și constați că mașina ta, care era parcată fix sub sus-numitul geam, nu mai e acolo. A dispărut, locul de parcare e gol, nu mai e nici o urmă, nimeni n-a auzit nimic suspect, deși toată familia era acasă. Nimeni n-a văzut nimic, deși vă holbați pe geam des.
Joi dimineață te sună de la poliție că ți-au găsit mașina, undeva prin Cernica, lângă o apă. E dezmembrată cu totul, lipsesc toate piesele de schimb, volanul e și el jumulit cât se poate, ce mai, a mai rămas un schelet căruia i-au dat foc după ce au luat tot ce era valoros de pe el și l-au abandonat pe malul lacului. Plătești două milioane pentru tractare și o lași la fier vechi, pentru că nu mai ai ce face cu ea. Primești vreo două sute șaizeci de mii. 4 bani kilu, 660 de kile.
E un scenariu cât se poate de real, prin care familia mea tocmai a trecut. E buimăcitor, e dincolo de orice îți poți imagina și e unul din acele mult prea multe momente în viață când îți vine să urli “Cum dracului se întâmplă așa ceva?” și auxiliar “De ce mie, de ce nouă, de ce?”. Una peste alta, mesajul predominant din primii aproape 20 de ani ai vieții mele, oricât m-aș chinui să fiu optimist, pare să spună că hoția la drumul mare, nesimțirea, grosolănia, aroganța, gura mare și mintea mică, ipocrizia, nesimțirea, nepăsasrea, prostia…sunt peste tot. Și că dacă nu dai dovadă de una din calitățile de mai sus ești mâncat
Mi-ar face plăcere să cred că în general lucrurile evoluează în bine sau că oamenii cu bun simț și care stau în banca lor și își văd de viața lor vor primi măcar favorul ca restul cretinilor să-i lase în pace. Întâmplarea de mai sus îmi dă îndoieli. Îmi place să cred că la un moment dat se va putea trăi în țara asta fără să dai șpagă la câte doi pași, că o să poți să te plimbi pe o străduță aparent liniștită fără să apară un copil mic cu mâini ghidușe care să întrebe “Băiatu’, cât e ceasul?”, învățat de mic că succesul în viață se măsoară în câte mobile poți fura de la ăia care merg pe stradă (cineva din cartier a pățit și o din asta zilele astea). E, căcat. O să se întâmple din părți. Pentru că n-ai cu cine, mă. Niște țărani. Niște cretini, niște hoți. Care-s peste tot, fie că fură bănci și sunt proprietari onorabili de trusturi media, fură flote și-s șefi de stat sau fură Dacii Papuc și-s doar niște găinari.
Viitorul. Generațiile următoare, mai curate și mai muncitoare. Fleoșc. Cine? Cine? Copilașul de mai sus? Hai un nivel mai sus. Copiii care își învață lecțiile la biologie și română ca pe poezii, trec la mate cu un berbecuț sau cu multe luni de semi-meditații făcute cu un prieten și în cele din urmă iau 9.50 la bac și pleacă la o facultate din Anglia ofticați că n-au luat 9.93 cum a luat căpitana echipei de majorete, că ea o fi dat o șpagă mai mare? Tino, îmi datorezi o bere. Hai la un nivel mai sus. Dialog:
-Și cum e la ASE, la examene?
-Păi…uite, nu-i chiar ca aici, de exemplu se dau foi de-alea tipizate și se lipesc colțurile
-Ah, ce nașpa..
Da. Foarte nașpa. O metodă de bun simț care te împiedică să vii de-acasă cu examenul gata scris și să-l predai. O chestie care nu împiedică absolut nimic decât ciordeala la drumul mare și, bine, sugerează că supraveghetorii de-acolo ar putea tolera mai puțin ciordeala(ceea ce mă îndoiesc). Asta-i atitudinea. Ăștia-s oamenii, ar trebui împușcați toți, dar apoi n-am mai avea pe cine să lucreze pentru marii hoți. Adăugați afișele cu căști care-s pe toți pereții. Adăugați câte un profesor care prin meseria lui înețelge să-și mângâie barba într-un mod pedant în timp ce recită într-un ton teatral niște definiții, pictează două desene și îți pretinde ca la examen să ai aceleași calități de recitare. Merită împușcați pe stadion? Merită.
Da, sunt deprimat și pissed off și m-am trezit să mă plâng pe un blog. Da, asta nu rezolvă nimic. Știți ce ar rezolva ceva? Câteva drujbe. Și câțiva oameni cu bun simț. N-am drujbe, iar oamenii cu bun simț sunt prea scârbiți ca să mai bage realitatea în seamă. Și sunt prea mulți cretini. Mult prea mulți. Și orice mi-ați zice, da, bine, asta nu se întâmplă doar în România. Dar alte țări mai au și o cultură a muncii. A muncii multe și grele care dă roade. Noi avem o cultură a ciordelii. Iar dacă în vreo țară din lume cuiva îi dispare mașina de sub geam, vinovatul va fi mereu un țigan român.
În concluzie, am draci. Și sunt înconjurat de idioți. Nimic nou, poate puțin mai exteriorizat. Voie bună.
Şi puţin despre Eminescu
De la Mircea Cărtărescu citire:
Ce rămâne din statui, din efigii, din portrete? Când au semănat ele cu acei oameni vii, minunaţi, mai curând un fel de “optzecişti” ai generaţiei lor? Să-i iubeşti cu adevărat presupune să-i înţelegi, să spui adevărul despre ei, să-i arăţi în toată varietatea vieţilor lor şi-n toate feţele caracterului lor, aşa cum au fost ele, nu să le dai un lustru pedant şi rigid, pe care ei nu l-au avut niciodată. A şocat reconsiderarea imaginii lui Eminescu dintr-o “Dilema” de acum câţiva ani. Dar acel număr a arătat că până şi înfăţişarea fizică a poetului a fost falsificată, idealizată romanţios, de cei care l-au privit ca un fel de spirit întrupat şi nu ca pe un om “îmbrăcat în stofă”, cum scria Nichita Stănescu. Cum putem pretinde că înţelegem şi iubim un om căruia i-am construit o mască în care el nu s-ar fi recunoscut? Cum poţi să iubeşti un neadevăr? Nu mai vorbesc de felul în care continuă să fie discutată opera sa. Am răsfoit de curând stupefiat o carte în care se discuta corespondenţa poetului cu Veronica Micle (dinainte de publicarea ultimelor scrisori descoperite). Analizând cele mai neînsemnate, mai umane, mai ridicole câteodată fraze (dar cine nu e ridicol în corespondenţa intimă?), autorul punea la bătaie nu numai artileria grea a interpretărilor kantiene sau schopenhaueriene, la care ne-am fi aşteptat poate, ci şi armele moderne ale structuralismului, deconstrucţiei, postmodernismului, pe Lacan şi Derrida, pe Paul de Man şi Jauss, aşa încât o expresie ca “pisicuţa mea” prilejuia un eroic excurs în istoria simbolului pisicii de la sumerieni până la Allan Poe şi Baudelaire, cărora, se arăta cu satisfacţie patriotică, Eminescu le era evident superior. Extaze culturale de acest fel, încă majoritare la noi, nu arată nici admiraţie reală pentru un autor, nici mândrie naţională, ci prostie, pur şi simplu, prostie gongorică şi provincială. La fel, altădată, Mihail Dragomirescu analizase pe zeci de pagini “Somnoroase păsărele”, trecând-o prin toate arcanele teoriei literare a vremii, storcând din ea tot ce se poate stoarce, pentru ca în final să creadă că poetul spunea “noapte bună” păsărelelor!
Motivul pentru care n-am zis asta în cuvintele mele, pe lângă nevoia de a călca în picioare legea copyright-ului, care motiv sunt sigur că se găseşte în fiecare din noi, e că deja m-am exprimat pe tema asta acum un an şi nu simt nevoia să mă repet. În schimb, simt, ca de obicei, nevoia disperată să ştiu că nu-s singur în Univers şi că sunt persoane mult mai apropiate de domeniul ăsta care văd lucrurile similar. Şi sunt, din fericire, o tonă, dar totuşi urmaşii Bisericii lui Eminescu rămân mai numeroşi.
Probabil e foarte mult o chestie de perspectivă, de direcţia în care îţi ciuleşti urechile. Dacă anul trecut mi se părea că toată lumea are câte o coroană, o statuie, un discurs, o măslină, o frază cu “poetul nepereche” pregătită, acum mi se pare că e o dată care a trecut neobservată. Probabil că ambele extreme sunt greşite şi probabil că ambele sunt doar percepţii ale mele, realitatea fiind, aşa cum şi trebuie, ceva mai la mijloc. Mda, şi totuşi, recitind, văd că nici anul trecut nu mi se părea că e isteria prea mare, deci probabil doar sunt eu paranoic.
Damn, încă o chestie începută de o parte a miezului nopţii şi terminată de cealaltă şi, deci, în dreptul căreia e o dată cu o zi mai târzie decât cea care era vizată. Noapte bună!
Avem guvern(aproape)
Mă rog, titlul e arhi-optimist. Nu vom avea guvern până în 22, când se stabilesc toţi miniştri, dar nu mai contează. Dacă înainte puteam să le mai caut mici scuze, puteam să mai cred că în atâtea sute de inşi în chestia asta s-o găsi unul cu puţin bun-simţ, acum mi s-a acrit. Ia prim-ministrul, pleacă prim-ministrul, o mişcare ce m-a lăsat lat. Cică s-a trezit Stolo că hotărârile se vor face cam prin comisie şi şi-a băgat picioarele. Ar fi fost OK dacă ar fi venit şi ar fi spus asta direct, oricum după ce te retragi din două funcţii aşa importante într-un interval aşa scurt n-o să mai ai cine ştie ce carieră pentru care să-ţi faci griji. Sau poate e ceva mai de culise şi mai scârbos, mă rog, nu merită atenţie.
Hai cât mai pe scurt: e prea pe faţă pentru ciolan. Ăsta va fi un guvern care nu te poate ajuta nici să treci strada, iar în mega-crize-economice-monstruoase-şi-alte-exagerări e cu totul inutil. Mă rog, să sperăm că se uită şi ei pe afară şi copiază ceva măsuri. Boc, chit că sigur, e un post politic, formal etc., nu-mi poate inspira încredere, ca om a cărui cea mai mare realizare a fost că a căzut în direct la Andrei Gheorghe. Stolojan părea un bun economist. Nu există doctrine, nu există stânga şi dreapta şi alte câteva observaţii evidente. N-am votat oameni, am votat tot partide, a se vedea algoritmul de redistribuire.
Mi-e scârbă. Hai data viitoare să votăm toţi, dar toţi, cu Uniunea Bulgarilor din Banat. Mă rog, mai puţin bănăţenii. Voie bună!
Da, sunt mândru
Aş fi scris câte ceva despre ziua naţională şi toată ideea de patriotism şi naţionalism şamd, şi poate aş fi scris şi câte ceva despre alegeri, dar e cam târziu pentru asta. Poate o să mai revin în câteva zile, când evenimentele au trecut şi gândurile s-au mai sedimentat, poate nu. Ar fi fost multă vorbăraie, dar parcă prefer să vă vorbesc despre lucruri concrete.
Domnule preşedinte, vă mulţumesc pentru înalta distincţie ce aţi hotărât să mi-o acordaţi astăzi, dar eu sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii
Aşa spune un domn adevărat, poate printre puţinii oameni din ţărişoara noastră mică şi iubită care merită să fie numit astfel. Îl cheamă Vasile Paraschiv şi a fost chemat la Cotroceni ca să i se ofere o medalie pentru meritele de pe vremea lui Ceauşescu, atunci când, printre altele, a fost primul care să propună înfiinţarea unor sindicate libere. El a ştiut să refuze cu demnitate pomana, să refuze să facă parte dintr-un exerciţiu de imagine, şi le-a mai şi spus în faţă escrocilor ce merită. El e un om cu cojones.
Şi sunt mândru de Vasile Paraschiv. Într-un fel, pentru mine, România e Vasile Paraschiv. Şi zâmbetul Alinei Dumitru, şi lacrimile lui Lucian Bute. Şi unchi-miu de la Predeal, care pare cel mai simplu şi de gaşcă şi fericit om din univers. Şi Ilie Moromete, cu tot ce reprezintă. Şi lista poate continua, să introducem tradiţionalul filmuleţ cu ce s-ar fi făcut lumea fără România:
Au existat, există şi vor mai exista câţiva oameni de mare valoare, despre care pot spune că îmi pare bine că am putut să împart aceeaşi ţară cu ei. Şi poate că zilele astea ar trebui să ne mai gândim la asta. Sigur, asta nu ne face superiori şi nu ne dă dreptul să le scoatem ochii altora. Şi nici nu înseamnă că în ţara asta nu există o groază de probleme. Dar hai să vedem că dracul nu-i aşa de negru, hai să ne uităm bine prin jur şi să vedem că mai găsim şi lucruri frumoase, măcar o dată pe an. Şi hai să realizăm că România e formată din oameni reali şi că, într-o măsură, România eşti şi tu. Dacă vrei o schimbare, ştii de unde să începi.
Şi acum întrebarea clişeistică tradiţională: pentru tine ce înseamnă România? Voie bună!
Campania asta e fadă
Nu ştiu dacă o fi de bine sau de rău, dar campania asta mi se pare subtilă până la inexistenţă. Lui bunică-mea i-au dat ceai de muşeţel de la PSD, ocazie cu care am aflat că au şi ăştia un candidat. Bineînţeles, cartierul e împânzit de mutre de PD-işti, care mă fac să întreb cine naiba sunt ăştia. Unul dintre ei menţionează, în scrisoarea către alegători care a ajuns până la mine, că e născut în Bucureşti. Îmi place duplicitatea micuţilor, din când în când un candidat se va lăuda cu asta de parcă ar fi inventat apa caldă, dar nu pare un criteriu prea important din moment ce Blaga, care n-are mare lucru în comun cu Bucureştiul, a candidat şi la primărie şi mai candidează şi acum. De la PNL n-am auzit de nimeni, poate merită votat, şi mai e un independent interesant. În fine, poate revin cu ceva mai pe larg dacă mă învrednicesc să studiez situaţia. Votul alb e o opţiune.
Oricum, chestia de care vroiam eu să mă plâng aici şi căutam cu disperare un motiv este că, în timp ce pe vremuri în perioada campaniei aveam căldură şi apă caldă cât în tot restul anului la un loc, ca să vedem ce guvernare bună am avut, constat că acum nu mai primim nici pomana de a avea apă caldă în timpul zilei, care nici măcar nu-i o pomană. Şi dacă se trezeşte cineva să-mi spună că RADET-ul îşi face treaba perfect şi nu există probleme, îi promit un glonţ în cap. Ar trebui să am apă caldă. Permanent. Punct.
Hai, gata. Ei cu ei, noi cu voi, pentru diverse valori ale lui “ei” şi “noi”. Voie bună!
Hai, mai lăsaţi-mă cu parcările voastre
Şi deodată am văzut un Cielo fugărit de un bou. Logic, mi-am spus. Unde este un Cielo trebuie să fie şi un bou.
(Divertis, cică)
Din când în când, ni se reaminteşte la ştiri că la Bucureşti sunt şapte maşini pentru fiecare loc de parcare. Şi din când în când mi se mai plânge cineva că s-a învârtit zeci de minute până să găsească un asemenea loc. N-o să neg că problema există, dar ceea ce vreau este să te mai gândeşti o dată dacă tu eşti cu adevărat o victimă a aglomeraţiei din trafic sau doar o parte a problemei. Nu cumva dintre acele şapte maşini pe loc de parcare, măcar trei sunt ale unora care nici n-au mare nevoie de ele?
Şi acum, să ne întrebăm împreună, dar mai ales tu: când e ultima oară când ai mers undeva şi pur şi simplu aveai nevoie de maşină? Adică transportul în comun să nu funcţioneze sau să fie extrem de neconvenabil în comparaţie cu maşina şi să fii suficient de departe de destinaţie încât mersul pe jos să nu fie o variantă nici în cele mai fanteziste vise. Adăugăm şi varianta să nu fi consumat ceva prea alcoolic şi ne apropiem cu mare viteză către cifra fatidică de zero astfel de situaţii (sau foarte aproape).
De obicei, metroul, RATB-ul sau o combinaţie te vor duce acolo ceva mai repede, sau într-un timp comparabil. O să strâmbi din nas vizavi de orele de vârf, dar atunci autobuzul de lângă tine se târâie exact la fel de greu ca tine. Tramvaiul are o viaţă ceva mai uşoară, iar metroul una mult mai uşoară. Unul dintre principalele motive pentru care autobuzul ăla se târâie este faptul că eşti tu lângă el, alături de încă o mie de umflaţi, blocând şoseaua în mod arhiultrasuperduperexcesiv, în loc să fii în dânsul. How do you live with yourself?
Şi o să te iei de aglomeraţie. Varianta 1: suport-o, sunt doar 20-30 minute în majoritatea cazurilor. Varianta 2: oricum, mai mulţi oameni în transportul public, mai multe şanse ca cineva să facă ceva cu aglomeraţia asta. Dar sunt mult prea mulţi indivizi dispuşi să stea nşpe mii de ani în trafic în maşină, doar de dragul de a avea încă trei metri liberi de jur împrejur şi dreptul de a înjura singuri în loc să înjure împreună cu restul autobuzului. Guess what? Sunt tot nşpe mii de ani. La asta se adaugă faptul că de câte ori dă o ploicică, toată lumea se suie în maşină, autobuz sau metrou, cu efecte secundare interesante, gen Mihai Bravu blocat de la Baba Novac la Iancului. Nu înţeleg de unde apar toţi oamenii ăia, deduc că unii dintre ei mai foloseau şi autopiciorul. Oameni buni, s-a inventat umbrela!
Şi o să spuneţi că şi afară lumea foloseşte mult maşina. Afară oamenii au oraşe mari, iar din când în când mai şi ies din ele. Mai e şi cazul tipic cu familia care locuieşte undeva într-o suburbie şi foloseşte maşina ca să se deplaseze “downtown”. La tine nu e cazul. În cazul cel mai rău, eşti într-un cartier mărginaş, la cel mult 30-45 de minute de centru. Eşti aproape, orice ai zice. Mă rog, mai puţin dacă stai în Drumul Taberei, caz în care probabil îţi plăteşti păcatele dintr-o viaţă anterioară.
Şi o să spuneţi că măcar afară lumea foloseşte maşina pentru vizitele periodice la mall-uri şi alte cele. Trecând peste cât mă seacă toată nevoia indivizilor de a-şi cumpăra creierii, trebuie spus că acolo mall-urile chiar sunt în afara oraşului, la nişte kilometri distanţă de casa ta. Aici sunt la trei staţii de tramvai, madăfacăre.
Maşina nu e o necesitate şi nu e văzută ca o necesitate. E o fiţă. E trendy ca, în secunda în care ai împlinit 18 ani, să-ţi iei permisul. Nu că ai avea mare nevoie, dar apoi poţi să stai să te uiţi la el: e aşa, roz şi drăguţ şi are poza ta pe el şi poţi să scoţi ochii la ăia care încă n-au 18 ani sau care n-au vrut că tu ai şi ei nu. Sau poţi să te lauzi cum ai făcut 45 de minute de la tine la Universitate, inclusiv puţin mers pe contrasens cu 90 la oră pe la Tineretului. După care ai stat un sfert de oră să cauţi unde să parchezi. Vai, dragă, ce macho eşti. Cu metroul drumul îţi lua tot atât şi nu mai pierdeai timpul cu parcarea.
După care dai vina pe primărie. Primăria te poate ajuta cu nişte chestii, dar n-are cum să dărâme blocurile de pe Baba Novac ca să-ţi facă ţie mai multe benzi. Iar în autostrăzi suprasupraetajate n-am încredere. Chiar dacă e să facă tot ce promit, nu cred că s-ar ajunge la un trafic aerisit, ci doar la unul puţin mai suportabil. N-ar fi mai simplu, mai practic şi mai prietenos cu copacii să facă bicicletele foarte uşor de închiriat, ca-n Amsterdam? Sau mai multe autobuze, sau mai multe metrouri. Pentru că primăria nu poate şi nu cred că ar trebui să aibă grijă de fiecare bou care atunci când vede bulevardul aglomerat se duce şi se urcă în maşină ca să-l facă mai aglomerat şi care şi-a luat maşină doar ca s-o ţină în faţa blocului şi să se uite la ea pe geam.
Am fost dur. Există şansa (ce-i drept, mică) ca tu chiar să ai nevoie de maşină, de exemplu să ai des drum prin afara oraşului, sau să stai într-o zonă extrem de mărginaşă. Ştii că nu mă refeream la tine. De asemeni, poate stai în Drumul Taberei. Condoleanţe. Şi ar cam trebui să recunosc că îi înţeleg pe cei care salivează după un Smart, pentru că e singura chestie demnă de numele “maşină de oraş” din istorie. Adică ce mai, şi eu salivez după un Smart, dar mă potoleşte repede portofelul. Poate pentru că n-am portofel.
În condiţiile astea, întreabă-te: tu chiar ai nevoie de maşină, sau o ai doar ca să te smiorcăi că nu-ţi fac ăia parcări? Voie bună!
Mâine nu se face grevă
Şi nici poimâine, şi nici săptămâna asta, şi nici luna asta, şi poate nici următoarea. Sindicatele au hotărât amânarea grevei, cică. Acum, se poate ca în ultimele săptămâni să fi zis chestii gen “Grevă? Grevă? Facem grevă acum? Plecăm acasă? PLECĂM ACASĂ?”, că doar dorinţa de câteva zile absolut libere şi flu-flu există mereu. Dar totuşi mi se pare că o grevă n-ar fi rezolvat nimic, dar ar fi creat mulţi nervi pentru cei din anii terminali (ah, cât e de potrivit când pentru şcoală şi boli mortale există aceeaşi terminologie) şi ar fi fost cea mai mare mostră de milogeală pe care mi-a fost dat s-o văd.
E destul de limpede că majorarea salariilor profesorilor a fost o pomană electorală aruncată ca o ultimă măsură de un guvern pe cale de plecare, bazată pe absolut nimic. De unde vin banii? Nu ştim, răspunse prompt guvernul. Ce consecinţe o să aibă chestia asta? N-o să ne trezim cu alte nşpe mii de categorii cerând salarii mai mari? Nu ne pasă, răspunse prompt guvernul. Nu cumva ăia din vârful vârfului piramidei au puţintel cam mult şi nu mai au nevoie de măriri? Guvernul refuză să comenteze.
Cu toate astea, prin greva de avertisment, profesorii, categorie socială pe care ar trebui s-o bănuim de inteligenţă, capacitate de analiză şi de capacitatea de a avea o perspectivă globală asupra întregii măsuri, au ales să spună simplu că nu le pasă, domne, ei îşi vor pomana. Măcar de la profesorii de economie mă puteam aştepta să spună cu jumătate de gură că nu-i o idee prea bună să măreşti brusc şi abrupt salariile unei categorii sociale largi? Cât de largi, în ce măsură 50% poate avea un impact real asupra inflaţiei, există oameni care se pricep mai bine ca mine şi care se pot pronunţa. Realitatea e că nimănui nu-i pasă.
Să fim corecţi, sindicatele au propus şi o soluţie. Au zis că mai există sume nefolosite pentru investiţii pe anul ăsta şi că ar putea fi redirecţionate spre salarii. Prima problemă e că asta e o soluţie pe termen ultrascurt, iar şi pentru la anul învăţământul cam tot atâţia bani va primi. A doua problemă e că “ia nu mai montaţi atâta faianţă şi mai bine umflaţi-ne lefurile de banii ăia” sună cam egoist… Eu aş zice că domnii care au propus legea ar putea, pentru început, să nu-şi mai mărească singuri salariile cu bestialitate, cred că ar mai ieşi un ban de acolo. Dar sunt doar vise.
Şi, nu în ultimul rând, bine, vor salarii mai mari, dar le merită? Am auzit că Băsescu se întreba retoric câţi tineri ar vrea să fie profesori de informatică pe 700 RON. L-aş invita să se uite la câţiva profesori debutanţi. Din umila mea experienţă, ăştia nu ştiu nici cum îi cheamă, 700 lei pe lună este enorm faţă de nivelul lor. Sigur, s-ar putea spune că mă uit la problemă invers şi că pentru banii ăia nici n-ar trebui să mă aştept la talente. Mă uitam la problemă din perspectiva greviştilor şi eventualei greve. Dacă vrei un salariu mai mare, mai întâi pune mâna şi devino mai bun, arată că-ţi pasă şi că ştii şi că meriţi un salariu mai bun şi apoi vino cu mâna întinsă. Eu cred că marea parte a profesorilor care sunt acum în învăţământ au sărit peste primii paşi şi au ajuns direct la ultimul.
Iar despre profesori universitari, cineva zicea că au 40 milioane. Altcineva zicea că au 150. Dacă au 40, au destul şi nu au nici un drept să se plângă. Dacă au 150, e o sumă obscenă şi nu au absolut nici un drept să se plângă. Şi încă o chestie: dacă tu ai salariu de 8 milioane, dar mai faci 10-14 din meditaţii, înseamnă, ne dăm seama după un scurt moment de reflecţie, că ai un venit lunar mult peste 8 milioane şi, deci, ar trebui să laşi ciocul mai mic.
Cât despre a atrage figuri noi şi mai talentate, OK, hai să mărim salariile. De ce brusc? De ce nu câte 5-10% pe lună de-a lungul a muuult timp? (Încă o dată, nu-s economist, dar sunt sigur că se poate face chestia asta mai precaut) Varianta a doua, cu creşteri mai moderate şi mai spre baza piramidei, mi se pare chiar mai apropiată de un plan realist decât de pomană electorală.
De ce m-am luat în halul ăsta de grevă, dacă au lăsat-o moartă? Pentru că n-au lăsat-o moartă. Doar au zis că vor lăsa guvernul ăsta în pace şi se vor duce să-şi cerşească cele 50 de procente de la următorul, ceea ce în continuare mi se pare că emană nesimţire. Sigur, mişcările partidelor prin care fiecare încearcă să se plaseze pe sine ca cel care dă pomana şi pe celelalte ca duşmani ai bravei clase muncitoare emană de câteva mii de ori mai multă.
Rezumând: toţi sunt nişte nesimţiţi, care se gândesc doar să-şi mărească bucata de ciolan. Voie bună!
Şi adio, Prefab
O nouă echipă se retrage din Divizia B şi de data asta e definitiv. Prefabricate Modelu, echipa dintr-o comună dinspre Călăraşi, s-a desfiinţat. Din cele 18 echipe aflate iniţial în seria I, au mai rămas 16.
Efect al crizei globale? NU! Efect al unei crize mai adânci ce a cuprins de mult fotbalul românesc şi nu ştiu dacă îl va mai lăsa vreodată, că deh, aşa suntem noi. O altă echipă care apăruse peste noapte (anul înfiinţării 2005) şi dispare la fel de brusc, fără a lăsa absolut nimic în urmă. Un alt caz în care vine un nene cu un sac de bani şi pretinde ca imediat să i se umple stadionul, să aibă super-duper-echipă şi, de ce nu, să promoveze. Sau cel târziu în doi ani. De altfel, şi pentru sezonul actual Modelu şi-a propus promovarea. Aş fi destul de sigur că n-o va mai obţine.
Ca ei mai sunt echipe: Otopeni, Buftea, Snagov, Chiajna şi lista poate continua. Locuri în care apa caldă şi asfaltarea străzilor/uliţelor sunt probleme mai urgente, dar mafioţii din şi din afara primăriei găsesc de cuviinţă să aibă echipe de fotbal care să tragă la promovare. Nici n-ar fi o problemă atât de mare dacă ar exista o urmă de strategie pe termen lung, dar în cea mai mare parte oamenii ăştia vor să-şi vadă investiţia returnată şi vor să vadă asta ACUM. Pentru asta, sunt dispuşi să cumpere multe, dar eu îmi permit să cred, în continuare, că nu poţi pur şi simplu, să-ţi cumperi drumul spre trofee. Trebuie să-ţi laşi echipa să crească, trebuie să ai răbdare, trebuie să laşi lucrurile să mai vină şi de la sine. Altfel, în zece ani ai putea avea cupa şi campionatul, dar în 20 de ani te vei fi întors în diviziile inferioare. La un moment dat, sacul cu bani se termină şi nu mai rămâne nimic.
Să ne uităm, totuşi, şi la motivele invocate de domnul nea Marian Petre Miluţ, patronul echipei, care, fie vorba între noi, a încercat să aplice aceeaşi manevră din fotbal şi în alte domenii ale vieţii, de exemplu la un moment dat efectiv şi-a cumpărat PNŢCD-ul, dar mare lucru n-a făcut cu el. Cică mafia e prea mare şi n-ai nici o şansă să răzbaţi. Şi, dacă stau să mă gândesc, era într-adevăr o echipă care se ţinea departe de mânării şi pentru asta o să-i regret. Exasperarea vine după ce i-a furat arbitrul la meciul cu Ceahlăul, dar mai era cineva care se aştepta să nu se întâmple? Într-o vreme în care se vorbeşte despre cum fotbalul nostru devine din ce în ce mai curat, Ceahlăul are parte de cele mai prietenoase arbitraje pe care mi-a fost dat să le văd. Şi nimeni nu se sinchiseşte. De asemenea, cică “Nu pot admite lipsa de performanţă în jurul numelui Prefab. Prefab e un brand.” Ăhăm. E un brand. Prefab e un brand. Desigur.
Şi, sigur, îmi pare rău pentru oamenii care s-au trezit peste noapte că un baştan i-a lăsat fără echipă. Şi îmi pare rău pentru că în ultima vreme Prefab era echipa de care ne împiedicam mereu, iar coşmarurile astea au şi ele farmecul lor. Bine, mai avem pe Chiajna care să ne scoată peri albi, dar tot simt că deodată divizia e mult mai goală.
Acum, problema e că am ajuns să sper să se mai retragă două, pentru că altfel mă tem că va fi un sezon infernal pentru Sportul. Voie bună!
Adio, Forex
În momentul în care scriu rândurile astea, trebuia, în mod normal, să fi ajuns de puţin acasă şi să mă apuc să scriu cum a fost meciul cu Forex Braşov. Din păcate, Forex Braşov nu mai există, sau cel puţin ia o pauză sezonul ăsta. Mi se pare tristissim că o echipă din divizia a doua, nu de pe coclauri, şi care nu apăruse chiar ieri, să dispară în mijlocul campionatului pentru că nu mai are bani.
Mă rog, până am ajuns la al doilea paragraf au mai trecut vreo două zile de la momentul când ar fi trebuit să mă fi întors de puţin acasă de la meciul cu Forex. Dar intenţia contează, nu? Oricum, nu vreau s-o lungesc. Ceea ce vroiam să spun e că Forex o să-mi lipsească. Era o echipă frumoasă, o echipă mică şi care nu prea e băgată în seamă (cel puţin comparând cu concitadina vizibil mai umflată şi mai hrănită cu linguriţa de primărie, chiar şi în vremurile când Forexul o ducea mai bine), dar o echipă care îşi făcea treaba. Juca simplu, tot în faţă, spre poartă, fără intenţia de a păcăli fotbalul atât de întâlnită prin B. Bănuiesc că aveau şi o şcoală bună, pentru că transferuri nu prea păreau să facă. Şi mă tem că, şi dacă Forex se va întoarce la anul în C, nu va mai fi la fel.
S-ar putea spune că am mai scăpat de un adversar. Da, poate e adevărat sau poate că am fi câştigat oricum meciul şi nu mai e mare diferenţă (deşi judecând după ultimul meci direct, un 0-0 somnoros în Regie, n-aş fi sigur…). Dar ce rost mai are? Sensul fotbalului e să fie jucat pe teren, nu la mese verzi, comitete şi comiţii, consilii de acţionari şi alte cele. Nu vreau să mă apuc să pescuiesc vinovaţi, deşi bănuiala mea ar fi că patronul s-a îmbolnăvit de atât de românescul sindrom “vinde terenul, fă mall şi îmbogăţeşte-te”. Nu mai contează cauzele. Pur şi simplu e păcat. Şi nu îmi pot imagina cât de aiurea e să afli că brusc echipa ta nu mai e.
Haide Forex! Voie bună!
Suntem români, suntem fraieri
Titlul e un citat din Daniel Niculae, cred, în vremea în care juca la Rapid după acel meci halucinant în care au avut 2-0 la pauză la Bruxelles iar Anderlecht a câştigat cu 3-2. Mai ţineţi minte?
Dacă nu, nu contează, pentru că mereu e la fel. Şi în meciul ăsta a fost la fel, cu Bulgaria în acelaşi loc a fost la fel acum doi ani şi ne vedem în 2011 la Constanţa, la următorul 2-2. Ce-i drept, nu e un scor rău pentru un meci cu Franţa, mai ales că în comentariile de după meci ni se tot amintea tehnicitatea superioară a adversarului. Corect, dar francezii nu par a avea mare lucru în afară de tehnica individuală, coeziunea echipei nu e taman fantastică, iar pe deasupra nici latura psihologică nu arată grozav (gândiţi-vă că în tot acest timp ei au avut tot atâtea puncte cât România, căreia i se cânta prohodul din primul meci).
Da, scorul nu e rău. Dar eu o să-mi permit să cârcotesc. N-am făcut-o după acel 0-0 din Olanda când n-am ieşit din careul nostru şi toată lumea era încântată de asta, n-am făcut-o după acel 1-0 de la Constanţa când i-am bătut pe olandezi stil Mircea cel Bătrân (şi din ofsaid pe deasupra), deci s-a adunat multă frustrare şi trebuie descărcată cumva.
Când eram noi mici, prin a şaptea sau a opta, îmi plăcea cum joacă România. Nu ne calificam nicăieri, eram mult mai departe de asta ca azi, dar mă simţeam oarecum mândru de naţională. Pentru că jucam fotbal. Pentru că pasam mult şi acele pase erau şi precise, construiam, aveam tehnică şi o mai şi băgam în aţe. Pentru că propuneam un joc relativ generos şi plăcut ochiului. Nu ştiu, poate nea Puiu avea o tactică mai orientată pe creaţie, poate doar mi se părea, dar aş fi destul de sigur că acel 5-1 cu Germania (în stilul obişnuit, cel mai bun meci a fost un amical) n-a fost câştigat stând la cutie şi marcând de cinci ori la singurele cinci ieşiri din apărare.
Fast forward. Constanţa, 2008. Am avut 2-0 cu Franţa. Cum am făcut asta? Am dat două goluri din trei faze de atac, deşi ce-a fost la primul n-aş numi nici atac. Un gol de pomanagiu şi unul din fază fixă, în 20 de minute în care obiectivul a fost mai curând să menţinem mingea departe de poarta noastră decât să atacăm. Totuşi, acele 20 de minute au fost un număr de samba pe lângă apărarea pe 25 de linii la care am recurs mai apoi. Cu bulgarii am avut 2-0, ne-am băgat în poartă ca tolomacii şi ne-au dat două. Chiar ne aşteptam ca francezii să ne dea mai puţine?
Veţi spune că n-avem cu cine. Că avem un lot neexperimentat sau obosit sau something something. Oameni cât de cât experimentaţi din echipa noastră: Mutu, Chivu, Lobonţ, Raţ, Tamaş, Goian, Marica. Pretty much. Cel puţin destul cât să dea echipei puţină siguranţă pentru a construi. Dar ea a fost interesată doar de distrugere. Ai o minge? Bubui-o în faţă, că oricum nu-i nimeni acolo. În plus, austriecii au putut. Că doar nu s-au apărat trei sferturi de meci ca să bată Franţa cu 3-1. Sigur, nici un meci nu seamănă cu altul, dar credeam că ne considerăm peste Austria, atât individual, dar şi ca echipă. Altfel, n-are rost să încercăm să ne calificăm.
Veţi spune că vreau cam mult, să jucăm ofensiv cu vicecampioana mondială. Nu am nici măcar pretenţia asta. Sunt conştient că materialul e subţire, dar hei, pe-ăştia îi avem, cu ei defilăm. Cine a văzut CFR-Chelsea ştie că, din când în când, nu prea des, dar mulţumitor având în vedere opoziţia, CFR-ul ieşea din apărare, cu mult calm, în pase, eventual din un-doiuri. Mă gândeam că dacă pot Culio şi Mureşan, or putea şi Cociş şi … Mureşan (care, într-adevăr, a făcut un meci foarte bun, dar nu ştiu dacă sunt de acord cu mingile bubuite de el până la bulgari). Dar poate că lipsa românilor e secretul succesului CFR-ului…
Poate e ceva mai larg de o tactică într-un meci, din moment ce de câte ori adversarul este unul capabil de a da cu piciorul în minge echipele româneşti adoptă tactici mirceabătrâneşti. Şi de obicei se lasă cu multe regrete. Suntem români, suntem fraieri.
Hai România!
Ce calomnie, bre?
Cristian Oprea, ziarist la Cotidianul, a fost dat în judecată de bădăranul numărul unu al ţării (nu, nu Becali, Băsescu), aparent pentru articolul ăsta, printre altele:
Traian Băsescu – deziceri pe toată linia de supervizarea trocului PDL – PRM
05 Sep 2008 Cristian Oprea
“Preşedintele Traian Băsescu a ţinut morţiş, vineri, să precizeze că nu ar fi avut nici o legătură cu trocul dintre PD-L şi PRM pentru ca Vadim să îşi păstreze vicepreşedinţia Senatului, acuzând presa de minciună. În încercarea de a se distanţa de decizia PD-L – care nu mişcă nimic fără acordul său – şeful statului a încercat să inducă ideea că are preocupări înalte: ”Nu mă ocup de lucruri mărunte ca numirile în Parlament. De lucruri mărunte şi de minciuni are cine să se ocupe”. Traian Băsescu s-a dezis public şi de înţelegerea dintre PRM şi PD-L pentru ca liderul Corneliu Vadim Tudor să îşi păstreze fotoliul de vicepreşedinte al Senatului, după ce Partidul Conservator nu a mai vrut să îl sprijine pentru acelaşi post. “Am dat un comunicat că nu am avut nici o implicare. Reconfirm această poziţie”, a încercat preşedintele României să îşi arate echidistanţa pe care i-o cere Constituţia.În urmă cu două zile, după declanşarea scandalului şi mai ales în urma luărilor de poziţie anti-PRM ale unor personalităţi care l-au susţinut şi i-au fost favorabile, şeful statului transmitea, prin serviciul de presă al Palatului Cotroceni, un comunicat oficial în care aproape că se jura că nu a avut nici o implicare. Traian Băsescu a ţinut cu tot dinandinsul să dezmintă ceea ce mai mulţi lideri ai PD-L au susţinut, ce-i drept nu public ci sub acoperirea anonimatului, acreditând ideea că nu ar fi existat vreuun fel de contacte între el şi lideri politici, mai ales ai PD-L, pentru aranjarea trocului.
Apoteotic, şeful statului a făcut apel la partide să nu îl implice în “campania electorală prematură”. Fără să lase posibilitatea presei de a pune întrebări lămuritoare despre acest subiect, preşedintele a încheiat referirile sale pe această temă, la fel de brusc cum le-a şi început.Traian Băsescu a plecat, vineri, într-o vizită în Italia, unde nu va fi primit la Vatican decât de Secretarul Sfântului Scaun, cardinalul Tarcisio Bertone, urmând să se vadă cu Papa Benedict al Papa Benedict al XVI-lea doar la Gandolfo, reşedinţa de vacanţă a suveranilor pontifi. Preşedintele va avea şi o întrevedere cu Marele Maestru al Ordinului de Malta [completarea mea, în textul original pare să lipsească numele Ordinului], Matthew Festing , urmând să viziteze spaţiul pe care se va afla, cândva, sediul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei”.
Acu spuneţi-mi şi voi ce-i aşa de proces aici. Întrebare bonus: ce preşedinte e ăla, bre, care se apucă să dea în judecată ziarişti?
Voie bună!
Ce se întâmplă de Zilele Bucureştiului
Frate, PĂPUŞI URIAŞE, FRATE!
(eu despre Ziua Bucureştiului 2007)
Dar chiar, ce se întâmplă de Zilele Bucureştiului? E un eveniment care pare că a fost mediatizat, promovat etc. puţin spre deloc, deci dacă aţi deschis televizoarele mai târziu vă informez că sâmbătă oraşul nostru cel mare, negru şi urât face 459 de ani de la prima atestare documentară. Trebuie să recunoaşteţi că, pentru vârsta lui, se ţine bine. Acum, s-ar putea să observaţi că de obicei strâmb din nas vizavi de ideea de Bucureşti, dar hei, dacă-mi dă primăria evenimente moca, începe să-mi placă. În plus, îmi place că o parte din sărbătoare e noaptea, pentru că ziua am fi şocaţi de hidoşenia majorităţii clădirilor din Bucureşti şi de jegoşenia Dâmboviţei. Măcar aşa nu le vedem prea bine. Şi, credeţi-mă pe cuvânt, oraşul are şi părţile lui frumoase. Dar asta e o discuţie pentru altă dată.
Aşadar şi prin urmare, să încerc să vă plimb prin ce urmează zilele astea. Primăria organizează o sumedenie de evenimente de mâine până duminică, iar accesul e gratuit la toate (hei, măcar e un mod mai bun de a folosi bani publici decât să pui palmieri)
- Piesa de rezistenţă e noaptea de sâmbătă spre duminică, atunci când se vor întâmpla…chestii. Cu ocazia asta, RATB-ul prelungeşte programul a 22 de tramvaie şi otobuze până la patru noaptea (spicuind: 5, 16, 32, 41, 104, 311, 385, lista completă şi detalii în comunicat) La asta se adaugă şase rute care vor funcţiona doar în noaptea cu pricina, dinspre sectoare spre Parlament. Comunicatul nu zice nimic de frecvenţă, dar anul trecut era cam un autobuz la o jumătate de oră. Pare-se că şi metroul ar avea acelaşi program.
- Cu ocazia asta RATB-ul mai vine cu o linie specială, care să-l plimbe pe bucureştean pe la muzeele ce vor fi deschise şi cu intrarea liberă în ziua de sâmbătă. De altfel, din toată chestia turul muzeelor îmi sună cel mai tentant. Muzeul de Istorie pare să fie singurul care pomeneşte de zilele astea şi pe site-ul propriu: sâmbătă, 10-22, duminică, 10-18. Putem vizita expoziţia “«8», o cifră magică în istoria Slovaciei”, dar totuşi…
- Legat de punctul precedent, la Antipa e o expoziţie despre cine a fost Antipa şi ce a făcut el pentru Bucureşti, cu tot cu scrisori şi acte nemaivăzute până acum. Cam…nu ştiu..grmf.
- Prin centrul vechi o să se plimbe nişte unii cu trăsuri. De fapt, ei o să se plimbe cu bestialitate prin tot centrul, de dimineaţă până seara, toată ziua de sâmbătă şi jumate din ziua de duminică. Plus unii care se plimbă în costume de epocă şi bătaie cu flori, frate!
- De altfel, prin centrul vechi pare că va fi una, dacă nu chiar două scene, pe unde se cântă. În mare fanfare, tarafuri şi lăutari, chestii interesănticele aşa. Costel Busuioc, în faţă la BNR, sâmbătă la 20, dar să trecem peste asta. Teatrul de comedie şi teatrul Masca, sâmbătă la 12:30, în centrul vechi undeva. Alţi notabili ar fi Fanfara 10 Prăjini şi Nelu Ploieşteanu. Mărgineanu, sâmbătă la 20:45 şi duminică la 12:30. Şi o fanfară care o să cânte taman pe străzi.
- Circ sâmbătă şi duminică dimineaţă prin parc la Unirii. În acelaşi loc, varii spectacole de la minorităţile conlocuitoare.
- De-ăia pe picioroange, păpuşi uriaşe şi … vezi mai sus defilând toată ziua bunăziua între Unirii şi Piaţa Constituţiei.
- Vezi mai sus şi şi mai sus pe scenă în Piaţa Constituţiei (normal, că doar acolo ajung la capătul defilării). Taraful din Clejani, la 13:15, sâmbătă. La 20:30, Ţăndărică şi încă doi armâni de-ai săi.
- Bryan Adams în Parcul Izvor, sâmbătă la 21:45. După miezul nopţii, artificii. Dimineaţa, teatru pentru copii.
- În Cişmigiu cântă nişte unii care nu-mi spun nimic.
- Arcul de Triumf e deschis.
- Concurs de şah, taică, pe lângă Universitate.
- Moment în care în program dau de partea cu Muzeul Literaturii. Sâmbătă, 14:00-15:00: Spectacol teatru dadaist Prima aventură celestă a domnului Antipirină. Vreau, vreau, vreau, vreau!
- Ionesco la Oden, sâmbătă la 19, Cinci piese scurte
- În acelaşi timp, Sunt un orb cu Mălăele la Teatrul de Comedie.
- Iluminare arhitecturală. Adică şi anul ăsta aleg nişte clădiri la nimereală şi pun lumini roz pe ele. Câh. Grmf. Bleh. Scârţ. Cu această ocazie aflu că există Biserica Răzvan. Eh, nu era cazul să mă veneraţi chiar aşa..
- Ceva concerte în 23 august. Vineri la 18, o seară de folk (spicuind: Baniciu, Şeicaru, Vintilă, Tatiana Stepa, Mircea Bodolan). Sâmbătă la 17, o zi de rock (spicuind: Compact. Restul nu-mi spun nimic, nu ştiu dacă ar trebui să mă jeneze asta). Lista completă de muzicanţi aici.
- Pe chestia asta o să avem şi ceva întreruperi de trafic, detalii aici, nu ziceţi că n-aţi fost avertizaţi.
- În staţia de metrou Piaţa Victoriei 1 o să se inaugureze sâmbătă o mică expoziţie, 20 de fotografii cu şi despre Dâmboviţa. Am văzut, întâmplător, ultima chestie de genul ăsta, care era la Dristor 1. Dacă aveţi drum pe-acolo, poate vă opriţi o ţâră, că doar în cinci minute puteţi parcurge toată expoziţia. O să vedeţi că nu-s numai locuri împuţite în oraşul ăsta (sau măcar că există şi locuri împuţite, dar fermecătoare în felul lor)
- Duminică la 13 joacă Sportul. Asta n-are legătură, dar nu mă puteam abţine.
Programul complet se găseşte pe site-ul Primăriei. Eu am dat prima oară de dânsul aici. Voie bună!
Duble standarde
La oameni se cheamă avort. La găini se cheamă omletă.
(George Carlin)
Când iranienii pregătesc bombe atomice, sunt periculoşi şi li se aruncă în cap sancţiuni economice. Când americanii şi ruşii o fac, se cheamă că e un mare act patriotic şi o fac doar ca să se apere.
Când americanii au bombardat obiective civile în Serbia, lumea nu prea s-a sinchisit. Când ruşii au făcut-o în Georgia, au început să fie acuzaţi că vor refacerea URSS şi alţi bazbuzuci.
Când rusnacii au vrut să-şi pună rachetele aproape de Statele Unite, americanii s-au ofuscat şi s-a lăsat cu scandal. Acum, când americanii fac acelaşi lucru, plus că vor să-şi extindă blocul militar până la graniţa Rusiei (a se vedea eventuala intrare a Ucrainei în NATO, plus Georgia), tot Putin e ăla rău că se arată un pic suspicios..
Când un italian omoară un italian, e un fapt oarecare. Când un român o face, se lasă cu amprentări şi alte populisme.
Când un bărbat scrie o carte bună, lumea o citeşte o evaluează şi se mai gândeşte ce distincţii merită. Când o femeie scrie o carte bună, ia Nobelul. A se înlocui literatura cu orice alt domeniu. A se adăuga la femei şi negrii şi homosexualii. Plus locurile speciale pentru rromi din şcoală… dacă sunt la fel ca ceilalţi, n-au nevoie de tratament special. Punct.
Îmi place treaba asta cu interzicerea simbolurilor religioase în şcoli. Sunt unii neni care cred că li se încalcă libertatea de a nu crede dacă nu li se încalcă tuturor celorlalţi libertatea de a-şi afirma credinţa. Ăhăm.
Şi, bineînţeles, oamenii sunt mai mult decât dispuşi să se certe pentru că ei cred în aceeaşi Biblie, aceeaşi figură a lui Iisus, până şi aceleaşi ritualuri de bază, doar că mănâncă alt tip de pâinică la împărtăşanie. Cum se poate, doar pâinica noastră e cea sfântă şi adevărată!
Şi oamenii sunt dispuşi să se omoare pentru că ceilalţi cred în alt tip invizibil cu barbă albă şi care a creat lumea şi care are aceleaşi însuşiri, DAR credinţa lor nu recunoaşte că ăla-i fii-su. Ăhăm.
Înrudit cu asta, dacă faci o caricatură cu Iisus, eşti trendy. Dacă faci una cu Mahomed, eşti mort.
Când proiectezi nuştiu ce bazbuzuc tehnologic, eşti un mare inginer/inventator/intelectual şi trebuie să fii apreciat ca una din minţile mari ale timpului tău. Când îţi sufleci mânecile şi construieşti chestia aia, eşti doar un muncitor împuţit pe care-l cheamă Argentin şi bea Burger şi pe care n-o să-l ţină minte nimeni.
Când îl faci imbecil pe unul, eşti lovit în meclă/dat în judecată pentru calomnie. Când îl faci imbecil pe un ministru, eşti preşedintele.
Când echipa ta joacă în B vreme de zece ani şi tu rămâi pe-aproape, dacă echipa se cheamă Rapid, eşti un suporter adevărat. Dacă se cheamă Sportul, FC Bihor sau mai ştiu eu cine, eşti un loser. Hai că asta a fost neinspirată, deci mă pot opri.
Cu alte cuvinte, lumea noastră e plină de contradicţii, duble standarde, triple standarde, cvadruplu tulupuri cu un tzukahara întins. Aş dori şi eu puţină consecvenţă. Voie bună!
Să-l spânzurăm pe Tadici
Evgeni Trefilov este antrenorul naţionalei de handbal a Rusiei. Un nene mare, chel, morocănos şi dur. Ceva gen singurul om de care îi e frică lui Chuck Norris. A câştigat cu Rusia Campionatul Mondial în 2005, în faţa României, şi în 2007. Se ştie că le munceşte pe jucătoare şi le târâie prin noroi de le sar capacele, dar lumea se mulţumeşte cu faptul că el câştigă trofee. O dată, o jucătoare din naţională a primit o ofertă de la echipa de club unde antrenează Trefilov. A refuzat, spunând că îi ajung cele câteva luni pe an când trebuie să-l suporte la antrenamentele Rusiei.
Dar să revenim pe plaiurile noastre. Gheorghe Tadici este, sau mai bine spus, a fost antrenorul naţionalei de handbal a României. În timpul mandatului lui, am obţinut cele mai bune rezultate din ultima vreme: un loc 2 la campionatul mondial în 2005, urmat de un loc 4 în 2007, dar apoi o dezamăgire în poate cel mai important moment, la Olimpiadă. Visam la o medalie, am terminat pe şapte. Tadici e şi el un Trefilov mai mic, de la chelie şi burtică până la nevoia de a boscorodi straşnic pe oricine îl contrazice, certuri cu arbitrii, certuri cu antrenorii adverşi. Şi din când în când mai scapă în presă câte o povestire cu o palmă dată la antrenamente.
Luminiţa Huţupan-Dinu este cel mai bun portar de handbal fete din lume. A jucat mult timp la cel mai înalt nivel şi e multiplă câştigătoare a Ligii Campionilor. Pe final de carieră, a venit, ca şi multe alte jucătoare din naţională, la Oltchim Râmnicu Vâlcea, unde antrenor era Tadici. De nenumărate ori şi-a dezgropat echipa prin paradele ei fantastice. Şi dă nişte goluri din poartă în poartă geniale. E unul dintre oamenii pe care îi respect cel mai mult, pentru că mi se pare exemplul perfect de persoană care începe de jos şi ajunge departe doar prin propriile ei forţe.
Acum, Luminiţa se simte dezamăgită. Ar fi vrut să se retragă mai devreme, să facă un copil şi să se dedice familiei. A mai continuat câţiva ani, pentru că îşi dorea să aibă şi o medalie olimpică. A suportat antrenamentele epuizante fizic şi psihic ale lui Tadici, cu apostrofări, înjurături şi câte o palmă ocazională. A suportat “şedinţele tehnice” de după fiecare meci pierdut, prilej de critici peste critici şi rereexaminări ale casetei pentru ca nici o jucătoare să nu scape neboscorodită. Şi cu ce s-a ales? Cu nimic.
A suportat toate astea, deşi au distrus-o din punct de vedere psihic. Şi are un singur lucru de reproşat: că antrenorii nu ştiau ce să facă la înfrângere. Că acele interminabile şedinţe în care se analiza vinovăţia fiecăruia o demoralizau, iar nimeni nu mai încerca să-i redea încrederea pentru meciul următor. Şi celelalte jucătoare au declaraţii similare.
Şi am ieşit pe şapte şi presa avea nevoie să găsească un vinovat. Repede, că altfel nu se mai vinde ziarul. Având în vedere aceste declaraţii, soluţia era simplă: Tadici e de vină, mă. Hai să-l spânzurăm! Nu am de gând să mă apuc să-i apăr metodele, şi vă rog să mă trageţi de mânecă dacă mă îndrept spre asta, dar nu vreau nici să mă lansez într-un alt val de acuzaţii ipocrite.
Tadici a avut nişte rezultate foarte, foarte mari. Nu-i de colea să fii vicecampion mondial şi nici locul patru nu arată prea rău. Nici Oltchim nu mai trecuse de mult prin Champions League. Cred că e primul antrenor care a reuşit să-l aducă pe preşedinte într-o sală de handbal după ’89 şi singurul care i-a adus pe preşedinte şi pe prim-ministru împreună, într-o perioadă când nici nu-şi vorbeau. Preşedintele şi premierul şi-au făcut poze şi au plecat, iar handbalul românesc tot n-are o sală mai acătării. Dar ăsta e un subiect pentru altădată.
Poate că şi altul ar fi putut să aibă rezultatele astea. Într-adevăr, a avut un lot foarte valoros. Dar nu ştiu dacă asta contează. Contează că a avut rezultatele astea şi noi n-am avut o problemă. Eram fericiţi, eram mândri, uite domne, noi avem antrenor! Faptul că-şi mai pălmuieşte jucătoarele mai scăpase prin presă. Faptul că uneori mai ia câte o decizie dubioasă la selecţie se vedea cu ochiul liber. Tot cu ochiul liber se vedea halul în care se boscorodeşte cu Mariana Târcă, antrenoarea adversarilor de la Rulmentul, şi cu arbitrii. La un meci de campionat a intrat în teren în timp ce se juca pentru a se certa cu arbitrul. Şi asta n-a deranjat pe nimeni. Cât timp aveam rezultate, Tadici era bun.
După care au urmat Mondialele din Franţa, unde am terminat în afara podiumului şi am ratat o calificare directă la Beijing. Oltchim a ieşit cam repede din Champions League. Era o sămânţă de scandal în aer, dar i s-a dat credit până la Olimpiadă. Unde, iarăşi rateu. Şi ne-am pus pe desfiinţat. Dezvăluiri senzaţionale ale jucătoarelor naţionalei! Brusc, marele antrenor Gheorghe Tadici se transformase într-un căpcăun care înghiţea copii. Avem principii doar când ne merge rău. În rest, dacă-s rezultate bune, scopul scuză mijloacele.
Deci cine e vinovat pentru ratarea de la Jocurile Olimpice? Sigur, Tadici are o vină însemnată. Dar eu cred că de vină sunt Cristian Gaţu, Luminiţa Huţupan, eu şi tu. Pentru că am acceptat un mitocan cât timp promitea performanţe. Pentru că am fi fost dispuşi să ne dăm la schimb demnitatea pentru o medalie olimpică. Şi de-asta nu o merităm.
Între timp, Trefilov a luat argintul şi e bine mersi la naţională. Vă daţi seama ce scandal iese la primul lui rateu?
Voie bună!
Cine-i imbecilul?
În ultimele zile, s-au întâmplat foarte multe lucruri importante în presă şi foarte puţine în realitate. Un columbian, un urs şi un marinar au reprezentat materialul de care-a tooot tras mass-media o săptămână.
Un urs a mâncat un om în Braşov. Naşpa. Aş fi fost dispus să accept o ştire cu conţinutul ăsta şi atât. Sau, dacă vor tam-tam, o analiză mai serioasă a motivelor pentru care urşii s-au apucat să coboare în oraş şi să mănânce urşi (deşi, really, ar trebui să se găsească ceva mai bun să umple spaţiul ăla de emisie) Eventual un interviu cu un expert, care să spună “Naşpa”, după care să înceapă să ne explice procesul fiziologic care îl determină pe urs să te considere o friptură suculentă (deşi nu cred în teorii reci nici să mă-mpuşti, pare că acum ar fi mers). Ei, nu, nu, nu. Ursul a fost personificat, umanizat, transformat într-o bestie care mănâncă copiii şi violează babele, bravii vânători au plecat în căutarea ursului ucigaş, brusc un animal care a luat-o razna devenise Pasaris 2. Spre seară, breaking news, unde suntem anunţaţi pe tonul specific că vânătorii au reuşit să ucidă fiara în urmă cu câteva minute, stimaţi telespectatori.
Apropo de urs. La Steaua a venit un nene, Toja, columbian care joacă în campionatul american, ca şi Zotincă. Cum, n-aţi auzit de Zotincă? Exact! Toja a făcut cam 1-1.5 milioane de dolari, şi probabil nu-i rău pentru banii ăştia. Ştie să dea în minge. Eventual în aşa fel încât să treacă de adversar. A fumat iarbă. Are păr, dar n-are şapcă, deci e jumate din mine. Şi, uite-aşa, cum se terminaseră ştirile şi era cald, s-au hotărât să-l prezinte pe Toja ca pe Mesia din Ghencea. Atenţie, transmitem în direct sosirea lui Toja! [puţin mai încolo] Atenţie, sosirea lui Toja s-a amânat, o s-o transmitem în direct la 14:30, până atunci uite 3 tipi într-un studio care vorbesc la nesfârşit despre Steaua, în timp ce pe ecran curge un clip de 3 minute cu Toja de pe Youtube, repetat şi el ad infinitum.
Şi Băsescu l-a făcut pe un ministru imbecil. Doar că erau doi miniştri în sală şi nu e clar la cine se referea, ceea ce a făcut jurnalele de ştiri să se întrebe jucăuş cine-i imbecilul, ca titlu la nişte reportaje în care un narator se întreabă pe un ton jucăuş.. cine-i imbecilul. Ăia se îneacă în Moldova, noi ţop, ţop, cu imbecilul. C-aşa e în politică. Şi-n presă. Şi.. şi..
Nici măcar n-au darul scenaritei. Cu o investiţie puţin mai mare şi ceva mai multă imaginaţie, pot combina toate aceste măsline expirate de ştiri, eventual până la punctul în care să generezi un al treilea război mondial, care înseamnă maai multă audienţă (chiar, cât credeţi că mai durează până la primul război organizat de CNN pentru că le scădea audienţa? Sau am avut deja parte?)
Să luăm un exemplu. Steaua pleacă în cantonament în China. Se perfectează transferul lui Toja, care anunţă că ia un avion şi vine direct la cantonamentul Stelei din China. În acelaşi timp, un urs de la grădina zoologică din Braşov e trimis spre China. Ursul scapă de sub control şi este pierdut în pădurile de lângă Shanghai (spuneţi-mi că sunt păduri lângă Shanghai), la 30 kilometri de tabăra de antrenament a Stelei.
Toja ajunge în cantonament şi se antrenează cu băjeţii. Ţine pe picior mai multe ca Golanski şi ascultă Black Sabbath la maxim când dă Rădoi drumul la manele. Într-o zi, când jucătorii primesc liber să facă ce le poftesc muşchii, Toja pleacă la plimbare prin pădure. Sub ochii pădurarilor chinezi, este mâncat de urs la ora opt şi opt minute, pe 8.8.2008, cam între a şaptea şi a opta secundă, exact în acelaşi timp cu începutul ceremoniei de deschidere a Olimpiadei. Simultan, apar vreo patru inşi care spun că au găsit o nouă interpretare a Bibliei, care spune că de fapt 888 este numărul Satanei şi că pot găsi dovezi în codul de bare şi în arhitectura Stadionului Olimpic. Trei dintre ei sunt invitaţi la OTV a doua zi, în timp ce al patrulea e invitat la ştiri la Pro TV şi prezentat drept autenticul.
Jiji renunţă la Steaua şi se dedică unei vieţi tihnite de afaceri imobiliare, departe de atacurile Satanei, în timp ce Beijingul dă o lege prin care cere amprentarea tuturor urşilor români, pentru siguranţă. UE, NATO şi APACA se opun. Băsescu ţine o conferinţă de presă în care îi critică în termeni duri pe oficialii chinezi. CNN, Al Jazzeera şi News TV Făurei titrează simultan “Cine-i imbecilul?” China nu stă la discuţii şi declară război împotriva României.
George Bush stă în fotoliu şi se gândeşte la al treilea război mondial. Ar fi bun pentru economie şi i-ar aduce multe voturi lui McCain. Să vedem…faza cu amprentarea, 888, declaraţiile lui Băsh..Base..cum îi zicea? Hmm… am trei pretexte. Sunt slăbane, dar le înghit ăştia. Hai să-i prăjim.
Sigur, ai avea nevoie, poate, de complicitatea lui Bush, Becali, Băsescu şi cui conduce China. Poate şi a lui Toja. Dar dă-i încolo, că toţi vor doar să-şi vadă mutra pe TV, o să fie de acord! Şi în plus, Bush, Becali, Băsescu, Toja, Steaua, Olimpiadă, Satana, Rădoi, China, imbecili, manele, război => audienţă. Nu contează dacă e interesant, nu contează dacă e relevant, nu contează dacă e moral, nu contează dacă e prezentat obiectiv/lucid. Se amestecă cele de mai sus, se adaugă puţină apă şi, buf, audienţă!
Şi în condiţiile astea, trebuie să mă întreb, în tonul titlului, cine-i imbecilul care înghite asemenea pseudoştiri?
Noapte bună!
Ce s-a întâmplat în timpul Bacului
În timpul Bacului au avut loc următoarele chestii:
- Bacul, dar să trecem la lucruri mai importante
- Am mâncat Bonibon, fraaateeee! Asta trebuie să fie realizarea anului, din moment ce nu mai văzusem Bonibon de muuultăăă vreme. Dacă găsesc şi sucuri de-alea triunghiulare şi Tropicana (sau erau una şi aceeaşi?) nu-mi mai trebuie facultate, nici nimic, se cheamă că mi-am împlinit toate visele, la revedere.
- S-a terminat cu româna, for ever and ever. Phew. Acum pot să citesc liniştit.
- A murit George Carlin. Tip amuzant şi care te pune pe gânduri, îmi pare rău că l-am descoperit cu adevărat abia acum. Uite o bucată despre dezastre naturale:
- Un profesor s-a trezit că jumate din lucrările pe care le-a primit sunt la fel. Ori un acces brusc de ipocrizie, ori primul profesor corect din România. Sau dacă e să luăm o perspectivă mai naivă, poate e primul care s-a hotărât să vorbească despre cum stă treaba de fapt, dar normal că n-o să ajungă prea departe. Cică a cerut să-i dea lucrările ca să..(chiar, ca să ce?), şi bineînţeles nu le-a primit. Oricum, ei vor să copiezi şi tu vrei să copiezi, pur şi simplu aşa e construit totul. Introducerea spontaneităţii în învăţământul românesc ar fi un şoc total. Şi nici dom’profesor, adeptul viziunii “poezia spune asta pentru că EU zic că spune asta iar ce spui tu nu contează”, nu şi-o doreşte.
- La Pro TV au dat o ştire despre un copil de 13 ani care şi-a decapitat mama. Alea de pe OTV erau mai realiste.
- Mass-media a urmărit cu disperare cazul fetiţei de 10 ani care a rămas gravidă, fără pic de respect pentru o viaţă şi aşa distrusă.
- Senatorii au dat o lege cum că 50% din ştiri să fie pozitive şi 50% negative, fără a anexa sistemul filozofic care să definească ce e bun şi ce e rău. Probabil au pornit de la ideea foarte nobilă de a ne scuti de ştiri ca cele de mai sus şi au ajuns…la mama naibii. Nu merge. Nu cred că va merge cu legi şi nu ştiu cum va merge altfel, în condiţiile în care majoritatea ţării pune semnul egal între informaţie şi babe violate+ştiri despre Paris Hilton. Iar cei care dau ştiri ca cele de mai sus s-au lansat în atacuri virulente împotriva legii, probabil loviţi de acelaşi val de ipocrizie ca dom’profesor. Puţin echilibru, băieţi? Nişte informaţii relevante, ceva, mai daţi şi voi cândva? Că eu încă aştept să văd o ştire la ştiri.
- S-a terminat Euro, care a cam trecut pe lângă mine fără să văd prea mult, deci următoarea frază va fi un munte de generalizări pripite, dar corecte în spirit. Sunt OK cu victoria Spaniei, stilistic şi pentru spiritul jucăuş-artistic-de-alea, iar cei care au ţinut cu nemţii sunt rugaţi să-şi ia tancul şi să invadeze o ţară mică sau ce mai inspiră jocul ălora. There, asta ar fi trebuit să-mi pună în cap o treime de ţară.
- Sportul a jucat primul amical, cu Rapid. Am avut 2-0 la pauză, au bătut 3-2. Am jucat în albastru. Naşpa. Echipamentul de rezervă negru a fost printre primele chestii care mi-au plăcut la echipa asta. În continuare jucăm în albastru. Naşpa.
- S-a aproape dus şi Wimbledonul. Aceeaşi veche finală, Federer-Nadal, şi o mai veche aceeaşi veche finală, între surorile Williams. Deci nimic nou sub soare.
- S-au stabilit orele la care se joacă partidele din primele două etape, iar liga în continuare îi faultează dur pe cei de la Antenă. Trăim în România, şi asta ocupă tot timpul, spaţiul şi energia. Sunt meciuri care încep la jumătatea celei de-a doua reprize din alte meciuri, e FUBAR. Un fel de grilă italiană trecută prin blender şi aruncată din lift de la etajul zece, că tot făcu Mitică analogia. Între timp, ăia anunţă că sunt în negocieri cu 7 comentatori dar nu s-au înţeles cu nimeni, iar eu mă întreb dacă măcar mişcarea asta o să mai ducă lumea pe stadioane.
Şi cam asta e. Ca să vedeţi că s-au mai întâmplat şi lucruri interesante în timpul Bacului.
Un raţionament simplu
Românul care a furat întreaga flotă a ajuns preşedinte
şi politicienii italienii spun, mai mult sau mai puţin pe faţă, că românii sunt o ţară de hoţi
————————————-
Politicienii italienii au dreptate
Sigur, e un raţionament absolut eronat, dar cred că e de înţeles cum el poate să nu pară chiar aşa nerezonabil.
Din aceeaşi familie: ar trebui să ne întrebăm mai des cum am putea să-l explicăm pe Vanghelie unui extraterestru…sau unui neamţ.
Voie bună!
Mă duc şi eu să caut un coş de gunoi. Dacă ies din Bucureşti, te sun.
De curând, aveam nevoie să arunc ceva la gunoi în Crângaşi. De-a lungul întregii străzi, nici un coş, deşi locul nu era chiar în junglă, case de-o parte, blocuri de alta, iluminat public, canalizare, o stradă obişnuită. Doar că nu avansase tehnologia aşa tare încât să aibă pe stâlpi şi acele obiecte de plastic verzi sau galbene sau albastre sau cum mai sunt, în care să-şi arunce şi omul şerveţelul. Până la urmă, l-am aruncat într-un şanţ care era pe cale să fie asfaltat, după ce am cerut indicaţii până la cel mai apropiat coş de gunoi. Dacă aş fi trecut de Grant şi ajuns în faţa stadionului Giuleşti, se putea spune că am ajuns în alt cartier ca să arunc ceva la gunoi?
Asta apropo de problemele de infrastructură ale Bucureştiului, pasaje supra şi subterane, culoare unice RATB şi autostrăzi suspendate construite de extratereştri. E nevoie şi de astea, şi nevoie urgentă, dar în multe locuri există probleme mult mai simple şi reale. A promis cineva coşuri de gunoi?
Voie bună!
Nesimţire, cenzură şi structuri euroatlantice
Adică nimic nou sub soare. Eu ştiam că ne preţuim partenerii occidentali până la punctul în care le scriem scrisori de dragoste, dar nu mă aşteptam ca pupincurismul să se îndrepte la fel de vârtos spre est. Adică om sta noi cam incomod între cele două puteri, dar puţină demnitate se poate?
Despre ce e vorba de data asta: Anna Politkovskaia, jurnalistă rusă, a scris o carte despre corupţia din jurul regimului lui Putin. Şi a primit răsplata pe care o primeşte pe acolo orice voce care ar putea fi periculoasă: un glonţ în cap.
Cartea supravieţuieşte şi se bucură de ceva succes internaţional, iar de curând a apărut varianta română. Care avea şi ea o reclamă printr-o staţie de metrou. Iar descrierea cărţii a fost ştearsă de pe afiş. Să nu cumva să se supere cineva.
Jenant. Atât.
Descrierea suna aşa:
Încă de la intraraea lui pe scena publică internaţională, Vladimir Putin s-a prezentat drept un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte relaţiile cu Occidentul.
Spre deosebire de multi alti jurnalisti, Politkovskaia n-a avut niciodata incredere in imaginea de presa a lui Putin. Politkovskaia demonteaza reprezentarea idealizata a fostului presedinte rus, atat ca om, cat si ca brand, printr-o dezvaluire devastatoare a politicii sale: afacerile mafiei, coruptia militara si judiciara, asediul terorist asupra unui teatru moscovit, tragedia de la o scoala din Beslan. Poate ca o consecinţă a radicalismului său vehement, ziarista supranumită “conştiinţa morală pierdută a Rusiei” a fost împuşcată pe 7 octombrie 2007.
Poze înainte şi după se găsesc pe blogul lui Victor Jalba, cel care a realizat afişul.
Via terorista.ro.
OTAN
O să închidă câteva bulevarde mari, o să demonteze coşuri de gunoi, o să interzică ieşitul în balcon pe-acolo. O să facă trecerea dintr-o jumătate în alta a oraşului mai grea ca expediţia până la Polul Nord.
Vor turna asfalt, vor vopsi tot ce se poate, vor mătura locuri pe care nici un om nu le-a mai măturat până acum. Vor scoate de la naftalină cele mai roşii covoare şi vor închiria cele mai luxoase hoteluri. Şi dacă nu sunt suficient de luxoase, vor construi unele care sunt. Poate vor aduce şi nişte aer de pe o insulă tropicală, că doar nu pot să-l respire pe ăsta împuţit, pe care-l respirăm şi noi, sărăntocii.
Cum a rămas, închid şi aeroporturile? Oricum, s-ar putea să-ţi aterizeze un elicopter în ciorbă. Slabe şanse, dar e legal, deci ai fost avertizat. Şi să nu cumva să te arăţi revoltat de faptul că ai un elicopter în ciorbă, pentru că vei fi împuşcat. Din motive de securitate. Şi dacă vrei să ajungi la buticul din colţ poate o să constaţi că n-ai voie şi că poţi ajunge doar cu metroul.
Ah, şi era să uit, din când în când e posibil ca un soldat de-al lor să ne omoare câte un artist, în timp ce conduce cu viteză, fiind beat. Şi să nu fie pedepsit. Iar noi să nu ne supărăm prea tare, că ce naiba, sunt partenerii noştri, ne sunt alături de pe vremea lui Burebista, să ne stricăm relaţiile?
În fine. Aproape de 1 aprilie (măcar au avut umorul de a-şi alege bine momentul), un oraş întreg, cu câteva milioane de locuitori, va fi dus din starea sa naturală, aceea de a se târî cu greu, la paralizie totală. Şi asta pentru ca 20-30-100 de oameni să-şi poată mânca în linişte caviarul. Câteva sute de metri mai încolo, un om normal, care vrea să ajungă acasă după o zi obositoare, va înjura în continuare tramvaiul care de jumătate de oră nu mai vine. Iar înalţii demnitari euroatlantici nu vor avea idee de existenţa lui. Probabil nici invers.
Şi după astea câteva zile, românul de rând o să se trezească, o să se întrebe dacă a fost cutremur sau ceva, şi o să se culce înapoi. Pe cealaltă ureche.
La naiba. E mult prea multă slugărnicie în lumea asta.
Voie bună, dacă mai puteţi. Şi daţi-mi şi mie, că simt că mi s-a cam terminat.
