Dacă v-a plăcut, încercați  și varianta 360° + interviu.

Voie bună!

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 5,700 times in 2011. If it were a NYC subway train, it would take about 5 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

De data asta n-am mai prestat ca voluntar, pentru că prea prestam la servici, unde mai pui că prestam și niște nani la facultate, ca mare masterand ce sunt. Deci am revenit la starea mea naturală de spectator. Iată ce am văzut.

Shane Acker: From school to Hollywood

Shane Acker a făcut arhitectura. E un om foarte preocupat de detaliu, de grafică, de geometrie. Eu sunt mai mult cu efectul emoțional, explorarea unei lumi, alte alea, deci poate că prezentarea a fost un pic mai tehnică decât mi-aș fi dorit. E tehnică subsumată poveștii, sunt detalii care conturează personalitatea fiecărui personaj, sunt chestii interesante pentru oamenii de prejudecăți egale și de sens opus cu ale mele. Scurtmetrajul 9: lume ușor apocaliptică, ființe cu numere în loc de nume, un monstru, stafii. Mai târziu, a umblat cu el (nu direct, mai întâi trebuie să-ți găsești un manager care îți găsește un agent care îți găsește o casă de producție) și a găsit un producător (Tim Burton, poate ați auzit de el) interesat să facă un lung metraj. Aici a venit partea cu “to Hollywood”. Mai departe, omul ne-a explicat cum a gândit extinderea la un film întreg, creând toate personajele de la 1 la 9 («în scurt metraj apar doar 4 și 9), după niște idei de la Platon citire. Și ne-a arătat puțin procesul, cum se ajunge de la desenele făcute cu mânuța lui la grafica finală, aranjată de niște animatori, care, citez, chiar știu să deseneze.

Balkanimation

Ceva mai târziu în aceeași seară, a fost momentul animației balcanice. Povestiri drăguțici, povestiri gânditoare, povestiri ororitoare. Destul de bine. Să remarcăm una, alta.

Sebastian Cosor din România a încercat să facă una scurtă pe tema fricii de moarte, pornind de la Munch. Efectul dramatic urmărit s-a prăpădit de tot, sala izbucnind în râs, dar omul tot a câștigat (eu aș zice, cam pe pile, dar trecem peste).

O poveste amuzantă din Croația despre un om care își îngroapă iepurele și un câine care vede în asta ocazia unui prânz regesc. Un Hansel și Gretel macabru din Macedonia. “Farul”, o animație bulgărească în care zeci de păsări mor, atrase de lumina unui far. Dar, stingând farul, nu reușești să îndrepți răul…doar muți tragedia în altă parte. “Kiyamet”, one-man-showul bosniacului Ivan Ramadan, singurul om de pe generic, despre toate lumile care se pot regăsi într-o minte.

Un minus pentru “Criza grecească pe înţelesul tuturor”, care nu numai că nu a fost amuzant, dar nu a fost nici pe înțelesul tuturor, repetând aceleași cuvinte ca la știri în același accent alarmist de la știri.

Lectură Joan Gratz

Bine, nu prea știu de ce ai numi “lectură” o chestie la care se proiectează creațiile unei tanti printre cuvinte de-ale sale despre sine, dar se pare că ai numi-o.

Și îmi place și tehnica, dar totul e să fie o tehnică mindblowing. La doamna Gratz, altfel deja o bătrânică respectabilă, fiecare cadru este un tablouaș făcut din plastilină pe un șevalet. Pentru a obține următorul cadru, se modifică cel actual într-un mod corespunzător. E o evoluție, e organic, e migălos, e uau. Tanti are în palmares filme educative despre închisori, opere abstracte, reclame și animații obișnuite. S-au vorbit lucruri tehnice (cât e de luminoasă camera, cât e de caldă, ca să se vadă cadrele, să nu se facă prea lichidă plastilina, ce rol are , mai nou, digitalul în tot procesul și altele) și s-au proiectat câteva din filmele ei. O seară plăcută.

Anifest

Festivalul invitat de anul ăsta vine din Cehia cu o selecție formată integral din animație locală (pare că a lor o duce mai bine ca a noastră). Aș remarca “Bloody Merry Christmas”, în care bradul de Crăciun încearcă, inevitabil, să te ucidă. Având în vedere că acum doi ani am avut un brad care s-a aruncat la pământ după vreo trei zile, nu mi se pare implauzibil. Și “Piratul”, o povestioară amuzantă în care piratul pescuiește cu cârligul din mâna lui și alte alea.

Cartoon d’or

Aici e vorba de scurt metraje nominalizate la premiul european de animație. Chestii bune, unul și unul. Aș vrea să mă concentrez pe două titluri, care probabil au fost cele mai comentate anul ăsta si care merită văzute cu siguranță.

Să începem cu “The external world” al lui David O’Reilly. O lume care nu e ca a noastră, cu reguli, glumițe, drame și absurdități proprii. Un loc WTF-y. Un copil învață să cânte la pian. Prima reacție, cea din timpul proiecției, este să râd, de să n-o recunoaștem. Până la urmă, cărui om nu i se pare amuzantă faza cu Mario? După ce se termină, îți pui întrebări, ca “Ce naibii am văzut și e genial sau stupid?”. Și te întrebi ce a vrut să ne spună autorul. Poate faza cu Mario e o lecție despre cum nu trebuie să te aștepți la infinit la lucruri gratis. Atunci ce e faza cu bumerangul care se întoarce și te decapitează? Absurdă, tristă, macabră și al naibii de amuzantă. Ca viața.

Oamenii insistă mult în interpretările lor pe ideea de nihilism, de oameni fără sens care încearcă lucruri aleatoare contra unei lumi crude și fără sens. E just, mai ales prin prisma textului final. Lumea lor nu există, cum nu există nici a noastră. Există un vid care se rotește lent în care ne creăm iluzia unei ordini. Bun, dar nu ne luăm un pic și de tema mea preferată, relația între artă și lume? Un personaj care spune “It’s just animation. It has no real effect on people’s lives” primește un păstrăv peste față. Iar finalul vine să conclieze, să ne sugereze că the external world is our world, că lumea din ecran nu e niciodată o alternativă, doar o altă fațetă. Eventual una care ne masează spaimele, ca sitcomul cu familia veselă în care mama își dorește în gând să moară. Asta sau poate am o obsesie.

Apoi, o altă vedetă a festivalului e “The Gruffalo“, o povestire britanică pentru copii, în versuri, unde găsim, printre altele, vocea lui Robbie Coltrane. Un șoricel se plimbă prin pădure și scapă de fiecare dată de prădători spunându-le că trebuie să se întâlnească cu un gruffalo, prădător misterios care are toate atributele de care le e lor frică. Gruffalo-ul se dovedește adevărat, incredibil de drăguț (scuzați-mă, ăsta e un comentariu legat de grafică și nu de personalitate) și flămând de șoricei, dar ăla mic o scoate la capăt cu inteligență.

Finalul

La sfârșit, să listăm câștigătorii:

Trofeul Anim’est – Memoria Trupului / Body Memory (r. Ülo Pikkov, Estonia, 2011)

Cel mai bun Film de Scurt Metraj – Lumea exterioară / The External World (r. David O’Reilly, Germania, 2010)

Menţiunea Specială a Juriului pentru un Film de Scurt Metraj – Millhaven (r. Bartek Kulas, Polonia, 2010)

Și ăsta mi-a plăcut aproximativ enorm.

Cel mai bun Film Studenţesc – Alb, nu alb / White no White (r. Samo – Anna Bergmann, Germania, 2011)

Menţiunea Specială a Juriului pentru un Film Studenţesc -Ishihara (r. Yoav Brill, Israel, 2010)

Cel mai bun Film Românesc – Ţipătul / The Scream (r. Sebastian Cosor, România, 2011)

Cel mai bun Film din secţiunea Balkanimation – Ţipătul / The Scream (r. Sebastian Cosor, România, 2011)

Cel mai Bun Videoclip – „I Say Fever” – Ramona Falls (r. Stefan Nadelmann, SUA, 2010)

Cel mai bun Clip Publicitar – Vitra – Kuubo (r. Adrian Flückiger, Elveţia, 2010)

Premiul Publicului – Flamingo Pride (r. Tomer Eshed, Germania, 2011)

Cel mai Bun Film din secțiunea Minimest – Gruffallo (r. Jakob Schuh, Max Lang, Marea Britanie, 2009)

Prin urmare

Voie bună!

E un stadion foarte frumos. E mare, tribunele-s aproape de teren, se vede bine din cele mai improbabile unghiuri. Acustica e acustică de acustică, dacă îmi permiteți această reală serie de metafore. E o parte din marele proiect numit “Să vină civilizația și în România”, dar e umbrit, inevitabil, de România. Până la el te mușcă maidanezii (bun, într-o zi de meci, nu, dar ia încercați o plimbare spre peluza nord după-amiaza), de la el nu prea te aduc autobuzele, iar metroul l-ai putea prinde dacă te teleportezi, gazonul e jalnic, iar toate obiectele pe care le ai asupra ta sunt prea contondente ca să intri cu ele. Astea se pot repara; există o fundație, o formă, o funcționalitate, mai căutăm o țară în care s-o îmbrăcăm.

Era să uit: costă cât șapte Cluj Arena, după ce la un moment dat prețul s-a dublat brusc. Tipic.

*

 Mai întâi, a fost inaugurarea, în meciul cu Franța. Desigur, pe biletele tuturor scria România-Argentina, 10 august, orele 21:45. Desigur, din gazon sărea brazdă după brazdă. Mie nu mi-a fost asta atât de evident de pe stadion, dar eu sunt mai chior. În schimb, am avut unul din cele mai proaste locuri din stadion (peluză, pe colț, sus) și mi se pare un loc excelent. Ba chiar poți vedea mai bine cum sunt aranjați băieții în teren. Meciul prost, nul, scorțos, mai mult cu faze fixe și cu tras de timp în minutul 90 la un 0-0 care ne exclude din cursa calificării (!). Firește că oamenii au fluierat pe final, dar per ansamblu a fost o atmosferă frumoasă, punctată pe alocuri de ghiorlănescul “Pe ei, pe mama lor”, dar și de mexicanul val.

*

 Între timp, gazonul s-a schimbat, dar nu destul de repede ca să poată să joace Gigi cu Schalke acolo. În mod cu totul previzibil, tot nu s-a spânzurat. Și a venit Liga Campionilor. E altceva, e o altă atmosferă, să știi că mergi un picuț pe jos ca să ajungi la întâlnirea cu unele din cele mai mari echipe ale Europei. Oțelul-Benfica, cu 7000 de spectatori și niște tribune dezolant de goale, dar o ocazie excelentă să ne dăm seama cât de bine se aude. Ai fi putut crede că e plin de gălățeni furibunzi, când colo ei erau strânși în sectorul din mijloc al unei peluze. În peluza mea se găseau și vreo 15 portughezi. Fiecare anunț al crainicului se făcea și în portugheză. La pauză am văzut rezumate din meciurile jucate la acea oră. Finețuri, dar de mare efect. Oțelul a urmat un pattern total dezamăgitor, cu care pare că se simte comod: mai întâi, o apărare solidă, așezată, apoi ieșiri timide, câteva șuturi de la distanță, un pic mai ofensiv, una-două ocazii mari și … nimic. Un gol picat înainte de pauză ca o bombă, apoi aceeași evoluție în repriza a doua. Și cu Manchester avea să fie asemănător.

*

Dacă la București ar fi un salon de inventică, marele premiu ar trebui să fie împărțit de primărie și clubul Rapid, care au inventat închirierea a jumătate din stadion la jumătate din preț, deși diverse costuri fixe, în special consumul de electricitate cât al restului sectorului, rămân aceleași. Pentru mine a ieșit bine, pentru că am putut vedea un meci din partea de jos a peluzei la preț de partea de sus. Rapidiștii sunt pasionali, frumoși când cântă imnul, senzaționali la coregrafii și cântat, dar atunci când adversarul dă gol se întorc spre peluza oaspeților cu cei mai goi, cei mai criminali, cei mai urâți ochi pe care i-am văzut în viața mea. E o sete de sânge în aer demnă de lumea a 14-a, iar unii o iau la fugă spre sectorul ăla (what the…) Iar cu PSV au avut ceva goluri de îndurat. Am văzut primul gol românesc de pe stadionul ăsta, al lui Alexa, dar în cele din urmă rapidiștii nu au rezistat fizic la tactica de tip autobază pe care a gândit-o Lucescu cel mic. Egalarea a venit repede și fix înainte de pauză, iar festivalul defensiv din repriza a doua s-a încheiat, firește, cu o clacare și două goluri. 1-3.

*

A mai trecut ceva timp, o pauză pentru naționale în care să ne facem de râs definitiv cu Belarus, tot aici (n-am ajuns, nu eram în oraș, dar am trăit umilința la TV), și a venit meciul Oțelul – Manchester. Mai înainte, s-a întâmplat ceva rar în istoria sistemelor economice în care prețul este stabilit de cerere și ofertă: în urma cererii mici, Oțelul a redus prețul biletelor cu până la 50%! Inclusiv retroactiv pentru cei care au luat pachete de bilete, deci în final am plătit 60 de lei pentru trei meciuri europene. Era mai scump să mă duc la Tribuna I în Regie la trei meciuri. Cu toate astea, stadionul tot nu s-a umplut, ceea ce e puțin trist, dar ar putea avea de-a face cu faptul că cei de la Oțelul sunt niște tolomaci care se apără bine tot meciul, își ratează faza de poartă când apare, apoi comit penaltyuri prostești pentru henț. O echipă cu suflet, cu talent, dar care la fiecare meci e mai fraieră ca la cel dinainte. 0-2 s-a terminat, Rooney i-a executat cu două penaltyuri pe final.

*

Stadionul ăsta e un loc unde mergi cu plăcere indiferent cât de proastă e echipa pe care urmează s-o vezi, indiferent că va fi un nou 0-0 anost, pentru că știe să trezească un oarece entuziasm în tine. Din păcate, ajungi acolo și vezi echipele noastre neaoșe, care mai, mai că stau să-ți strivească entuziasmul. Mai arunci o privire, mai vezi un Nani, mai iei un hot dog, mai mergi la toaletă. Te minunezi ca la felul 14 la toate aceste mici bucăți de normalitate, dar e bine măcar că au venit și ele o dată.

Hai pe stadion. Noapte bună!

Youtube, Ridley Scott, Kevin Macdonald și câțiva alți oameni au vrut să știe ce faci pe 24 iulie 2010. Să te filmezi, să răspunzi la trei întrebări simple, să le trimiți rezultatul.

Care e povestea ta? Ce ai în buzunare? De ce ți-e frică?

Eu eram într-o zi somnoroasă de după Cupa Mondială, acel gen de zi în care căldura îți moleșește toate gândurile de mărire, planurile despre câte o să înveți și cum o să te schimbi. Am citit dintr-o carte de sisteme de operare, am răsfoit televizorul. Povestea mea sunt eu, e greu de explicitat. În buzunare tind să nu am nimic prin casă, în toiul verii, decât poate o batistă. Mi-e frică de un pomelnic pe care l-am mai înșirat pe aici. Câini, gândaci, maturizare. Ceva tipic, ceva banal.Voi v-oți fi descurcat mai bine?

Nu trebuie să te descurci bine. Nu trebuie să fie despre ceva magic, trebuie să fie despre ce înseamnă viața de zi cu zi pe Pământ. Cu suferințe și bune și rele, delicii și drumul oamenilor prin viață. Pus puțin pe pause, luat un instantaneu. Și pentru asta e bună orice zi.

Și v-ați descurcat. Deși un aer de egoism, de “hei, oameni din viitor, uitați-vă la mine, sunt într-un film” pândește din fiecare colț. Uneori pare că va înhăța filmul, dar mereu evadăm la limită. Povestea merge mai departe. Alt loc, alt om. Aceeași zi.

După ce s-a preumblat ceva timp prin cinemauri și festivaluri, “Life in a Day” se întoarce la el acasă, pe Youtube:

Una peste alta, mi-a plăcut. Da, ghiorlani cu Lamborghini, da, narcisism, da, banalitate. Ele sunt parte din viața secolului 21. Ele sunt autentice, smulse dintre noi și puse într-un peisaj mai mare. O imagine foarte bună a ce înseamnă să trăiești pe bucata asta de stâncă, cu toată lentoarea unei zile obișnuite și micile miracole care apar brusc în ea. Dincolo de axele clasice viață-moarte, noapte-zi, bogăție-mizerie-hoție, iubire-ură, am văzut oameni interesanți și chestii interesante.

Coreeanul de pe bicicletă. Girafa care naște. Copilul care lustruiește pantofi. Micii hamburgeri uriași. Parada din Duisburg. Fata care apare pentru două minute doar ca să ne spună că îi place un cuvânt subtil, subtil, finuț dintr-o limbă moartă de mult. Fotograful din Afganistan. Tatăl care leșină, tatăl care și-a ignorat toată ziua familia ca să apară în “Life in a Day”.

E o barcă mare și suntem toți pasageri într-însa. Să ne bucurăm de ea cât putem.

Voie bună!

Sezonul ăsta am fost mai des pe Stadionul Național decât în Regie, atât de puțină mentalitate ultra am. E aproape, e acea mică bucată de Europă și civilizație după care tânjeam, e mare, e frumos și de obicei vin echipe ceva mai bune decât poți vedea pe stadionul mic dintre cămine.

Totul își pierde șarmul dacă te lași să devii destul de bătrân și morocănos. Regia și-a pierdut ultimele bucăți de șarm sezonul trecut. Încet, imaginea stadionului dintre căsuțe, pe străzi liniștite, se schimbă pe măsură ce deschizi ochii și privești în jur. Manelele care răsună la lăsarea serii. Haitele de maidanezi. Casa aia care stă să cadă, unde locuiesc 11 puradei. Cel care ți-a furat telefonul, venind la tine, dornic de dialog și coabitare. Subiect de discuție: ce telefon mai ai.

E o țigănie cruntă. Iar un club cu adevărat mare s-ar preocupa de toată experiența din ziua meciului. Ar rezolva-o măcar cu câinii. Pentru că trebuie ca omul să vină cu plăcere la meci.

Nu avem cluburi cu adevărat mari. Avem niște negustori, niște ageamii care scriu pe ei “director marketing”, “președinte club” etc. Umbla vorba în târg că Șiman s-a împrumutat de la bișnițarii de pe străzile astea ca să-și pună termopan la vestiare.

Echipa nu mă ajută nici ea. E greu să te prefaci că o oră de desene animate cehești, de pildă, ar putea vreodată să fie un spectacol mai slab decât ce fac indivizii de pe teren. De unde vorba: nu ne pot ei plăti atât de prost pe cât putem noi munci.

*

Așadar, după o pauză de 4 luni, timp în care m-am plictisit regal la televizor în meciurile cu Ceahlăul și Dinamo, m-am dus în Regie, tiptil și fără telefon în buzunar, să mă uit cum ne chinuim cu Sibiul. Publicul de la tribuna 1 e minunat, studenți, tineri, tinere, bunici, accente groase ardelenești care îl încurajează pe Farika la un scaun de cei care îi aplaudă sprinturile lui Lazăr.

El a fost marele câștig, nu vorbim de Costin, care a făcut antrenamentul de vară cu echipa pentru a pleca la PAOK-ul lui Boloni (măcar i-o fi cerut Șiman o chirie, un abonament, ceva?), ci de Valentin Lazăr, un jucător promițător de bandă dreaptă venit de la echipa a doua. Omul a sprintat cu îndârjire și a arătat atitudinea demnă de niște vremuri apuse, în care șarmul nu fusese pierdut.

Sibiul a condus de două ori, o dată cu o lovitură liberă prelungită cu capul în poartă, apoi cu o lovitură de cap din doi metri după o fază de somnolență ofensivă marca Sportul. În ambele situații, am văzut o dorință de revenire, niște sprinturi ale lui Lazăr, niște șuturi curajoase și goluri egalizatoare din partea lui Chețan și Lazăr, care s-a încăpățânat să urmărească o minge până a fost scăpată de portar. Dar s-a dovedit că jucătorii nu prea au forță fizică, se consumă repede și fac pasul înapoi. Și uite așa istoria va mai reține o ratare uriașă sibiană cu poarta goală într-un meci pe care, totuși, timid, l-am dominat.

*

Înainte să jucăm cu Steaua, Gigi Becali a spus că dacă nu câștigă meciul ăsta se dâ-bâ-bâng-dâng-dâng-spânzură. Încă aștept cu interes.

Ce să zic? Ai noștri s-au mobilizat, au simțit că ăsta e meciul la care o să-i vadă Mourinho și Steven Spielberg să-i transfere, și am avut o apărare oarecum sigură și un atac cu răbufniri. Senzația la sfârșit a fost că mai puteam să jucăm câteva zeci bune de ani și steliștii n-ar fi fost în stare să lovească mingea într-un mod care să ne convingă că ei sunt fotbaliști profesioniști. Poate că nici ai noștri din atac n-ar fi dat gol și ar fi făcut un somnic mic în colțul careului, epuizați fiind.

Ați văzut că cineva a prins un somnic mare în Dâmbovița?

Altfel, atmosfera a fost puțin prea plină de steliști pentru gustul meu. Tribune care exultă de câte ori cineva în roșu (cu câteva dungi albastre) atinge mingea, apoi, când e clar că ăia din teren  habar n-au ce fac, reacțiile se inversează cu 180 de grade, dar sunt la fel de caricaturale.

Lângă noi, în peluză, erau câțiva steliști a căror caterincă includea glume despre cum o să ne bată ei după meci. Jandarmii erau la semințe. Stewarzii se făceau că plouă. Gardul care avea menirea de a separa galeria Sportului de restul peluzei separa, de fapt, toată peluza de un sector mai pe colț în care n-a vrut să stea nimeni (și ar fi fost un pic jignitor ca galeria Sportului să fie trimisă acolo). Domnul Cristian Gheorghe își scria, probabil, următorul comunicat de presă despre cum noi plătim atât de mult pe bilete pentru a se crea condiții și confort.

Inevitabil, Gigi Becali nu mai tace din gură.

*

Iar duminica asta, după o nouă pauză, mergeam la meciul cu U Cluj cu oareșce speranțe. Eu nu cred că ei au o față europeană ultra-mega-evidentă, doar pompează un baștan bani în ei, pentru că s-a plictisit de Dinamo. Ar putea foarte bine să se plictisească și să treacă la cursele de cai, iar echipa ar cădea imediat înapoi în C. Bun, mai e și interesul profund electoral al autorităților locale, care va mai încetini puțin căderea spre C.

Bun, dacă ne uităm la scor, poate că ar trebui să-mi dau două peste gură, dar hai mă, oricine ne poate bate la scorul ăsta, mai ales dacă suntem fără atacanți, adică fără Curelea, suspendat. S-a terminat 2-4, Maxim deschizând și închizând scorul din faze fixe, mai întâi o lovitură liberă foarte frumoasă, iar în finalul meciului, un penalty.

Între, am văzut un roșu pentru Chețan, care a arătat ca o intrare de galben pe stadion, dar pe reluările TV e întrucâtva portocalie (un crampon sus, urât, dar fără reavoință). Asta a provocat o oarece cădere, lipsa de reacții în atac și forma fizică ușor superioară a adversarului sunt de vină pentru restul. În a doua repriză, l-am văzut pe teren ca vârf pe Truță, care a reușit să atingă mingea în minutul 89. Viitorul sună groaznic.

Oamenii de la tribuna 2, la fel, simpatici, grupul de clujeni stând lângă grupul de bucureșteni, fiecare îndrugând lucruri egale și de sens opus către arbitru în legea sa. Cetățeni, cum zic peiorativ băieții cu mentalitate. Îmi plac cetățenii. Nu aruncă scaune din iubire pentru culori.

Cea mai proastă meserie este la jandarmerie. Ca atare, înainte am fost rugat să-mi golesc buzunarele, ca să poată să mă percheziționeze cu buzunarele goale (WTF?). Total previzibil. Se întâmplă o nasoală la Ploiești și toate meciurile cu grad de risc minuscul sunt cuprinse de paranoia.

Stând la o mică coadă la intrare, am auzit ce-și șopteau duios forțele de ordine prin stații. Ei își șopteau așa:

Ăăă, deci, aveți grijă, să nu se mai ridice spectatorii cu gesturi din astea, cu hai băieții, că, ăăă, parcă nu este în ordine

Ceva mai încolo, un subordonat încerca să-i explice șefului lui că cei din Cluj au un mic steag și ar vrea să-l pună pe gard.

-Deci ideea e că e mic steagul, e foarte mic…

-Pune-l mă pe gard să-l văd!

De ce să folosim bunul simț când putem fi birocratici? Poate era un steag contondent și xenofob. De asemeni, “stewardul” de lângă mine tot amenința oamenii din tribună că dacă-și scot semințele din buzunar și încep să consume, îi dă afară din stadion.

Toți acești oameni sunt, teoretic, acolo ca să ne apere și să creeze condiții bune. Ei nu fac asta. Fac lucruri opuse. Ei sună exact ca parodiile milițienilor din orice emisiune de umor. Și ideile, dar cu totul remarcabilă e asemănarea din tonul vocii. Pentru că asta sunt. Niște oameni cărora li s-a dat legal dreptul să fie stăpâni peste o tarla, peste o bucățică de țară și să facă tot ce vor în ea. Și atunci fac.

Sportul merge relativ bine, în sensul că nu suntem ultimii dintre cei de la retrogradare, ci primii. Dar sunt niște blocaje psihice aici, nu putem câștiga acasă nici când dominăm, mai sunt niște salarii neplătite și ceva incompetență. Mult negru, cu pete de alb. Și un pic de șarm. Știți ce șarmantă e intrarea de la tribuna 2, pe scări săpate într-un deal verde? Cu panoramele străduțelor din jur pe care le ai din înaltul tribunei. Cu tabela acționată manual, de care sunt sigur că ar strânge mai mulți spectatori decât meciurile dacă ar fi bine pusă în valoare.

Haide Sportul!

După o scormoneală prin biblioteca familiei, am descoperit că ai mei au strâns de-a lungul anilor zeci de dubluri și câteva tripluri.

Cărțile trebuie să circule, deci le dau cui le vrea. Detalii și lista volumelor pe pagina asta.

Voie bună!

Se pare că oricât de mare aș face o partiție de Windows mă voi întâlni, mai devreme sau mai târziu, cu balonașul acela care-mi spune că e plină. Și o golesc o dată, de două ori, după care mai trec niște săptămâni și se umple iar și mă avertizează în fiecare clipă, iar eu nu înțeleg unde s-a dus spațiul ăla și mă văd înecându-mă în nisipuri mișcătoare.

BleachBit este un program care face curat pe disc, dincolo de cache-ul browserului și mergând până la cache-ul lui Adobe Reader (ce bip bip bip face el cu un cache?) și multe altele, printre care și foldere ezoterice ale sistemului. Și până acum a reușit să nu-mi șteargă kernel32.dll! (cum e, între timp i se zice kernel64.dll?)

Vedeți că are și versiune de Linux, dar nu știu cum s-o face că acolo nu mi se umplu partițiile. A curățat vreo 5 giga, ceea ce vă dorim și dumneavoastră. Noapte bună!

Între timp, sunt licențiat în informatică. Cred că în ăștia trei ani m-am apropiat poate mai mult de partea teoretic-meditativă a lumii, deși nu de tot (și încă am reținerile mele, de pildă, mi se pare că deși scopul fizicii teoretice nu e să facă aspiratoare, scopul pentru care încercăm să înțelegem lumea “pur și simplu” e și (dacă nu “doar”) să o înțelegem, să ne integrăm în ea, să avem locul nostru și să știm ce putem face să ne simțim mai bine … ceea ce o dată și o dată include și aspiratoare). De asemeni, mi se pare că de departe cel mai dur examen, practic singurul examen cât de cât strict pe care l-am dat, a fost Bacul. Care și-ăla era trivial pentru cei interesați să copieze. Nu în ultimul rând, ca să terminăm cu flame-urile, mi se pare că nu există absolut nici un moment în care să ți se spună “nu, ne pare rău, tu nu primești o diplomă”, oricât de varză ai fi. A, sigur, la un moment dat ajungi la 35 de restanțe și începi să ai nevoie să plătești ca să rămâi în facultate și te plictisești.

Dar nu-mi pare rău. Am fost în compania unor oameni mișto care m-au apropiat de compania unor idei mișto, undeva la granița între filozofie, budincomanie și programare. Plus câteva integrale. Și cred că o să mai stau 2 ani pe-acolo, în buna tradiție a copiilor care nu mai vor să crească, poate, poate, s-or lipi ideile alea mișto de mine și oi avea și unele originale.

Am căzut de pe bicicletă, de multiple ori. Am fost sferto-amenințat de tipul care mi-a furat telefonul, pe stadionul pe care mi s-a furat telefonul, pipăindu-mi buzunarul în care îmi țin telefonul. Încă mă gândesc dacă mai are sens să revin pe acel stadion și la această echipă care dă dureri de cap, dar până la urmă, cum o să mă abțin? Probabil că voi fi atras ca de un magnet, chiar dacă-n liga noastră minunată rezultatele nu se decid pe teren, spectatorii sunt niște cetățeni de mâna a doua, iar investitorii nu investesc… Am fost un pic la mare, am mai văzut un meci de tenis, am ajuns pe Google+ (mulțumiri lui moș vene), am codat două chestii. Zile lejere, de vară.

Ce urmează?

Aș minți dacă aș spune că știu. Sper în continuare, cu toată naivitatea din mine, că dacă în continuare scriu despre ce simt, umblu cu oamenii care-mi plac și mă feresc de ăia nașpeți, citesc lucruri interesante, scriu cod când se impune și teoreme pe jumătate reușite când mă inspiră altele, mai reușite, o să ajung acolo unde nu prea știu că vreau să ajung, dar unde o să-mi placă. Încă nu m-am prins cum se fac chestiile alea cărora li se spune “bani” și pe care le are toată lumea, dar e mai puțin timorantă ideea că trebuie să fiu responsabil și productiv (totuși, nu proactiv și sinergistic). Ar putea fi distractiv.

Cred că, orice ar urma, ar trebui, în primul rând, să fie distractiv. Și, fie criza cât de rea, sunt excelent poziționat pentru asta.

Voie bună!