Să-l spânzurăm pe Tadici
Evgeni Trefilov este antrenorul naţionalei de handbal a Rusiei. Un nene mare, chel, morocănos şi dur. Ceva gen singurul om de care îi e frică lui Chuck Norris. A câştigat cu Rusia Campionatul Mondial în 2005, în faţa României, şi în 2007. Se ştie că le munceşte pe jucătoare şi le târâie prin noroi de le sar capacele, dar lumea se mulţumeşte cu faptul că el câştigă trofee. O dată, o jucătoare din naţională a primit o ofertă de la echipa de club unde antrenează Trefilov. A refuzat, spunând că îi ajung cele câteva luni pe an când trebuie să-l suporte la antrenamentele Rusiei.
Dar să revenim pe plaiurile noastre. Gheorghe Tadici este, sau mai bine spus, a fost antrenorul naţionalei de handbal a României. În timpul mandatului lui, am obţinut cele mai bune rezultate din ultima vreme: un loc 2 la campionatul mondial în 2005, urmat de un loc 4 în 2007, dar apoi o dezamăgire în poate cel mai important moment, la Olimpiadă. Visam la o medalie, am terminat pe şapte. Tadici e şi el un Trefilov mai mic, de la chelie şi burtică până la nevoia de a boscorodi straşnic pe oricine îl contrazice, certuri cu arbitrii, certuri cu antrenorii adverşi. Şi din când în când mai scapă în presă câte o povestire cu o palmă dată la antrenamente.
Luminiţa Huţupan-Dinu este cel mai bun portar de handbal fete din lume. A jucat mult timp la cel mai înalt nivel şi e multiplă câştigătoare a Ligii Campionilor. Pe final de carieră, a venit, ca şi multe alte jucătoare din naţională, la Oltchim Râmnicu Vâlcea, unde antrenor era Tadici. De nenumărate ori şi-a dezgropat echipa prin paradele ei fantastice. Şi dă nişte goluri din poartă în poartă geniale. E unul dintre oamenii pe care îi respect cel mai mult, pentru că mi se pare exemplul perfect de persoană care începe de jos şi ajunge departe doar prin propriile ei forţe.
Acum, Luminiţa se simte dezamăgită. Ar fi vrut să se retragă mai devreme, să facă un copil şi să se dedice familiei. A mai continuat câţiva ani, pentru că îşi dorea să aibă şi o medalie olimpică. A suportat antrenamentele epuizante fizic şi psihic ale lui Tadici, cu apostrofări, înjurături şi câte o palmă ocazională. A suportat “şedinţele tehnice” de după fiecare meci pierdut, prilej de critici peste critici şi rereexaminări ale casetei pentru ca nici o jucătoare să nu scape neboscorodită. Şi cu ce s-a ales? Cu nimic.
A suportat toate astea, deşi au distrus-o din punct de vedere psihic. Şi are un singur lucru de reproşat: că antrenorii nu ştiau ce să facă la înfrângere. Că acele interminabile şedinţe în care se analiza vinovăţia fiecăruia o demoralizau, iar nimeni nu mai încerca să-i redea încrederea pentru meciul următor. Şi celelalte jucătoare au declaraţii similare.
Şi am ieşit pe şapte şi presa avea nevoie să găsească un vinovat. Repede, că altfel nu se mai vinde ziarul. Având în vedere aceste declaraţii, soluţia era simplă: Tadici e de vină, mă. Hai să-l spânzurăm! Nu am de gând să mă apuc să-i apăr metodele, şi vă rog să mă trageţi de mânecă dacă mă îndrept spre asta, dar nu vreau nici să mă lansez într-un alt val de acuzaţii ipocrite.
Tadici a avut nişte rezultate foarte, foarte mari. Nu-i de colea să fii vicecampion mondial şi nici locul patru nu arată prea rău. Nici Oltchim nu mai trecuse de mult prin Champions League. Cred că e primul antrenor care a reuşit să-l aducă pe preşedinte într-o sală de handbal după ’89 şi singurul care i-a adus pe preşedinte şi pe prim-ministru împreună, într-o perioadă când nici nu-şi vorbeau. Preşedintele şi premierul şi-au făcut poze şi au plecat, iar handbalul românesc tot n-are o sală mai acătării. Dar ăsta e un subiect pentru altădată.
Poate că şi altul ar fi putut să aibă rezultatele astea. Într-adevăr, a avut un lot foarte valoros. Dar nu ştiu dacă asta contează. Contează că a avut rezultatele astea şi noi n-am avut o problemă. Eram fericiţi, eram mândri, uite domne, noi avem antrenor! Faptul că-şi mai pălmuieşte jucătoarele mai scăpase prin presă. Faptul că uneori mai ia câte o decizie dubioasă la selecţie se vedea cu ochiul liber. Tot cu ochiul liber se vedea halul în care se boscorodeşte cu Mariana Târcă, antrenoarea adversarilor de la Rulmentul, şi cu arbitrii. La un meci de campionat a intrat în teren în timp ce se juca pentru a se certa cu arbitrul. Şi asta n-a deranjat pe nimeni. Cât timp aveam rezultate, Tadici era bun.
După care au urmat Mondialele din Franţa, unde am terminat în afara podiumului şi am ratat o calificare directă la Beijing. Oltchim a ieşit cam repede din Champions League. Era o sămânţă de scandal în aer, dar i s-a dat credit până la Olimpiadă. Unde, iarăşi rateu. Şi ne-am pus pe desfiinţat. Dezvăluiri senzaţionale ale jucătoarelor naţionalei! Brusc, marele antrenor Gheorghe Tadici se transformase într-un căpcăun care înghiţea copii. Avem principii doar când ne merge rău. În rest, dacă-s rezultate bune, scopul scuză mijloacele.
Deci cine e vinovat pentru ratarea de la Jocurile Olimpice? Sigur, Tadici are o vină însemnată. Dar eu cred că de vină sunt Cristian Gaţu, Luminiţa Huţupan, eu şi tu. Pentru că am acceptat un mitocan cât timp promitea performanţe. Pentru că am fi fost dispuşi să ne dăm la schimb demnitatea pentru o medalie olimpică. Şi de-asta nu o merităm.
Între timp, Trefilov a luat argintul şi e bine mersi la naţională. Vă daţi seama ce scandal iese la primul lui rateu?
Voie bună!
Beijing 2008: rezumatul zilei 5
A fost o zi productivă pentru românaşi, deşi n-am apucat să văd în direct momentele cele mai importante ale zilei, pentru că dormeam, ca tot omul. Am mai prins bucăţi pe la reluări.
La gimnastică a fost concursul pe echipe feminin. România a luat bronzul, terminând în faţa Rusiei, ceea ce cred că nu-i taman rău având în vedere că şi acolo suntem în scădere. Nu mai are nici un farmec cu sistemul ăsta de punctaj, care mă ameţeşte cumplit. Ce-i aia, bre, 14.560 puncte? Eu vreau o notă între 1 şi 10! E posibil ca schimbarea să nu fie chiar nouă, dar nu prea urmăresc şi acum m-a izbit.
În acelaşi timp, echipa de handbal bătea Franţa cu 34-26. Cuvinte frumoase de la adversare, joc convingător, scor care mă face puţin să cad pe spate. În ritmul ăsta, naţionala are mari şanse la medalii, dar pentru asta ar trebui să ne ferim de un eventual sfert cu Rusia (nu ştiu ce tre’ să facem pentru asta, că n-am prea studiat). Mai jucăm vineri cu Angola şi duminică în cel mai greu meci din grupă, cu Norvegia.
Ana Maria Brânză a câştigat argintul la floretă, a patra medalie olimpică a scrimei româneşti şi a doua la ediţia asta. Finala a fost pierdută cu 15-11 în faţa nemţoaicei Britta Heidemann.
Între timp, la înot cad recordurile pe capete. S-au văzut recorduri olimpice doborâte încă din calificări. Se obţin timpi atât de buni încât la un moment dat Ioan Gherghel a terminat pe locul 20 în calificări, deşi a stabilit un record naţional. Un nene din Coreea de Sud a făcut noul record al Asiei, dar asta nu l-a oprit de la a termina la o lungime în spatele lui Michael Phelps. Apropo de Phelps, azi a stabilit un nou record: 11 medalii olimpice de aur, mai mult decât oricine altcineva din istorie. A cincea medalie de la Beijing şi al cincilea record mondial, cu ştafeta de 4x200m, record mai bun cu aproape patru secunde decât fostul. De la noi, Camelia Potec a ieşit pe locul 5 la 200m, o altă cursă de record mondial, câştigată de Federica Pellegrini din Italia.
Echipa feminină de ping-pong a câştigat cu 3-0 meciul cu Germania, primul din grupe. Urmează partide cu Hong Kong şi Polonia. Se califică primele două din grupă.
Iar în ştiri pe scurt, TVR1 a selectat aşa bine ce transmite încât au reuşit să nimerească un blat în turneul de fotbal: Italia-Camerun 0-0. Echipele au pasat mingea în mod anemic de colo-colo toată repriza a doua, după care s-au calificat împreună. Talk about Olympic spirit.
Voie bună!
Beijing 2008: Recapitularea primei zile
Proba de tir feminin a fost, ca de obicei, prima la care s-au dat medalii. A câştigat Katerina Emmons din Cehia.
Ceva mai încolo, naţionala de handbal a României a avut primul joc din grupe, împotriva Kazahstanului. Începutul a fost destul de scârţâit, la pauză aveam trei goluri avans şi începeam să-mi fac griji. Scuza era pregătită: cazacele câştigaseră cică un amical cu Ungaria, deci nu erau chiar desculţe. În repriza a doua am băgat viteză şi s-a terminat 31-19.
Samuel Sanchez din Spania a câştigat cursa de ciclism, după un final la sprint. Diestul de surprinzător.
Au început să cadă şi recordurile olimpice. E vorba de recordul la înot 400m mixt, doborât de Michael Phelps încă din calificări.
Şi ştirea zilei pentru români: avem primul aur, câştigat de Alina Dumitru la judo. Nu prea mă pricep la tehnicalităţi, dar tot aud cuvântul “ippon” de ceva ani şi la un moment dat mă apucasem şi să studiez care-i faza. În fine, nu vă voi îneca cu ignoranţa mea. Cică finala a fost câştigată destul de lejer, după o semifinală în care a bătut-o în sfârşit pe her nemesis, Ryoko Tani.
O dată cu chestia asta, a apărut un nou contrast ameţitor în sportul românesc, după Cristi Chivu-orice reporter: Alina Dumitru-Mihai Mironică. Alina Dumitru: calmă, senină, destinsă, afişând o bucurie simplă. Mihai Mironică: senzaţional, fabulos, lăudăros, războinic. Nu ştiu alţii cum or fi, dar pentru mine chipul Alinei Dumitru în timpul ceremoniei de premiere a vorbit cât un milion de cuvinte.
Voie bună!
