Adâncindu-te prea mult pe un drum, le pierzi pe celelalte
Astăzi, adică ieri (veșnicul sindrom “azi e mâine”), am avut ocazia să-l văd pe Mircea Cărtărescu, cu ocazia unui eveniment drăguț. Ca orice eveniment drăguț și periodic pe care îl descopăr, va lua o pauză și va reveni în septembrie. Eh, bun și atât.
Cărtărescu și-a anunțat de la început intenția de a amuza publicul mai curând decât a-l duce pe culmile profunde ale artei, cu precizarea că e un obiectiv mai modest dar mai realizabil. Mai departe, lucrurile au curs natural, ca o seară de vară cu un tip de gașcă care mai și scrie chestii bune. A citit o povestioară din tinerețile lui, despre iluziile de tânăr poet și dezamăgirile crunte suferite de stomacul lui când a fost chemat să recite câte ceva la Bacău, prin ’84. Pe parcurs se face observația că pe bună dreptate a trăit Bacovia în Bacău, iar un alt oraș nici că-i putea forma acea personalitate la fel de bine.
A urmat un mic segment de întrebări, de la chestiile clasice până la Savatie Baștovoi, despre care Cărtărescu a avut câteva cuvinte frumoase (se simțea un iz de întrebări cu pașapoarte biometrice în aer, din fericire doar mi se părea). Am reținut chestia din titlu, atât pentru că am probabil un talent pentru a reține frazele care par mai clișeistice, chiar dacă omul o avea și diamante mai bune pe-acolo, cât și pentru că nu mi se pare așa clișeistică pe cât pare. Cred că e o idee destul de bună dezvoltarea unui mic “câte nimic din fiecare”, în care știi câte ceva din domenii multe, fără a te adânci neapărat în ceva foarte particular. Pentru că mersul pe 7 cărări simultan dezvoltă pluriperspectivismul și capacitatea de analiză și viziunea omului în general. Trăiască cele 7 cărări!
Acum că s-a terminat și fraza kilometrică în care părăsesc total chestia de care vorbeam și o dau pe păreri proprii (dar hei, e un blog, și încă cu titlul ăsta), să recapitulăm: a fost o seară plăcută în compania unei personalități plăcute, dăștepte și fără aere. Și s-ar putea să-i fi pus piedică din greșeală lui fi-su (scuze!). “Povestitorii de la șosea” pare o chestie de urmărit și în lunile ce vin. Noapte bună!
Mircea Cărtărescu – Steluţe în genele ei
Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea înzăpezit la Sf. Dumitru
şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.
Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult…
da, dragii moşului, erau…
erau steluţe în genele ei.
Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături
tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau… hai, toţi în cor:
erau steluţe în genele ei.
Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
şi erau steluţe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înfiinţate
mergeau toate pe patru roate
şi erau steluţe în genele ei.
Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi…
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
aşa că nu mai ştiu ce spunea.
Ea ma ţinea de mână şi tramvaiul patru trecea
şi ningea şi erau… da… da, dragii moşului…
Eu eram copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
şi erau steluţe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în “Poeme de-amor”, precum ştii
dar lăsaţi-o baltă, copii:
erau steluţe în genele ei.
CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-uţe
În ge…eeneee…leeeee… nele eeeeeeeeei!
Aici poemul ar trebui să se încheie
dar nu înainte de-a vă da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fată de peste blocuri şi mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanţă.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt steluţe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei.
Aşa, ca să ştiţi, dragii moşului.
