Victoria Brănești – Sportul Studențesc 1-1
Din fericire, pe autobuzul de Chiajna scrie mare “PRIMĂRIA CHIAJNA” și e galben cu verde. O fi o strategie de branding sau poate brainwashing a primarului, care alege aceeași culoare pentru toate pet projecturile lui (vezi FC Concordia). Din păcate, prețul nu era trecut pe nicăieri, ceea ce găsesc întrucâtva dubios. Un leu jumate, mai puțin decât o să vrea RATB-ul după ce-mi va cere cu 40% mai mult pe fondul bla bla și pentru ca stimați călători etc etc.
Cică Brăneștiul s-a mutat aici pentru un teren mai bun. Cică a fost e-xe-cra-bil. Mie îmi place, cât de cât. Că-i cochet și modern, că intri în peluză pe o foarte simplă ușă și nu prin cine știe ce improvizații. Nici măcar prin turnicheți, dar am senzația că asta e ceva temporar. Pentru că e un stadion modern, în spirit britanic, cu tribune apropiate de gazon și acoperit integral. Aș fi zis și “puține garduri” dar am stat totuși după un gard de înălțimea peluzei. Pe mine m-ar tenta și finala europeanului U-19 de la vară, tot la Chiajna, ce ziceți?
Apropo, are și un buldozer într-un colț. Dotări de dotări! Vedeți că cișmeaua e proastă. Iar la intrare e un magazin care ne vinde cozonacii Concordia sau așa ceva (mă grăbeam, nu știu, OK?). Gata, destulă descriere, destule chestii.
Cum a fost jocul? El a fost slab, cam ca de liga a doua, dar chiar nițel mai fără ambiț. Brăneștoizii au apărut ușor dominatori prin faptul că au intervenit prompt în apărare, adesea către cel mai apropiat os, de câte ori încolțea vreo șansă de-a noastră. Iar ca strategie s-au remarcat prin rostogolirea artistică a portarului Stoicescu, după ce Tibi Bălan i-a dat acestuia un bobârnac. De asemeni, mai remarcăm din prima repriză faza în care o degajare din apărarea noastră a lovit geamul sălii Concordia (despre care înțeleg că și-aia e bună, primarul ăsta și-o fi asigurat realegerea pe 20 de ani?)
La pauză, m-am chinuit cu cișmeaua, iar copiii din localitate au primit lecții de tobă de la inimoasa noastră galerie (sau așa ceva). Viitorul era îmbâcsit, dar aveam senzația că mingea ar putea să intre și ea o dată și o dată după ce le mai obosesc crucișătoarele.
Au mai obosit, am mai avut ocazia să spun de câteva ori “n-a intrat acum, dar intră”, mai ales la o ocazie frumoasă a lui Nae, finalizată pe scurt și pe lângă. Da’ de unde? Băteam câmpii (poate nu e așa surprinzător). Dimpotrivă, a intrat dincolo, atunci când brăneștoidul Bogdan Oprea, aflat undeva pe la 25 de metri, a făcut singurul lucru pe care-l învață ei la antrenamente: a ridicat capul și a bubuit una spre poartă, iar cu largul concurs al brazdei de pe stadionul comunal și al mânuțelor alunecoase ale lui Viciu, a deschis scorul. După care ai noștri cam erau cu capul în pământ și mă temeam de o dezintegrare, dar s-a jucat la fel de molatic niște minute, până la o lovitură liberă.
Centrarea lui Ghinga s-a dus în gura porții, de unde Viorel Ferfelea, dând deja mai multe goluri în două meciuri decât în ultimele luni de fotbal, a reluat frumușel în plasă. După 1-1 au mai fost răbufniri timide și nenotabile.
Cred că viața ne-a dat pui, dar nu am făcut șaorma. Și tocmai de-asta o să picăm și o să avem probleme și cu baremul: echipa se mobilizează mai bine, e mai concentrată. Dar asta nu-i împiedică să fie fraieri. Brăneștiul a avut un joc închis și a făcut suficienți pași înapoi ca să scoatem ceva din asta, mai ales că îi cunoaștem. Noi ne-am coborât la nivelul ăla. Și spre nivelul ăla mergem repede.
Haide Sportul!
Chiajna
Mai mult cerul, că asta prezenta interes în comună. Cronică de meci, în curând
Gara din Sinaia, acum cu chestii proaspat vopsite
Cam naspet verdele
Apropo, m-am tuns
În caz că mai era cineva îngrijorat de problemă și n-a fost anunțat personal (oameni aleatori din liceu, mă uit la voi) și mai citește pe aici (mulțimea vidă, te am în vizor) … well, e în titlu, am revenit după cinci ani la frizeria din cartier, mai înțelept și mai rafinat și poate chiar mai păros. La început am crezut că sunt aplaudat la scenă deschisă și lacrimile frizerițelor curg pentru revenirea mea. Apoi am văzut că Laurette Atindehou și tatăl ei aveau o reîntâlnire emoționantă după 149 de ani, în direct la Pro TV.
Sportul Studențesc – Gaz Metan Mediaș 0-1
Opriți subminarea economiei naționale!
(o galerie tânără, dinamică și intelectuală)
Urarea din motto face referire la faptul că pe piepturile vânjoase ale medieșenilor tronează sigla Transgaz, firmă care e a mea. Și a ta. Și a lui. Dar pe noi nu ne-a întrebat nimeni dacă ne place, unde mai pui că profitul nu se întoarce la mine, sau măcar la Boc, să facă o autostradă. El e, inevitabil, al bravilor investitori care de-abia țin echipa.
Altfel, mi se pare o echipă relativ curată, relativ talentată, relativ devreme acasă și, la ora asta, relativ în Europa League. Care a făcut un meci prost rău, dar nici ai noștri nu s-au lăsat.
Mai întâi, să mă scuz că n-am zis nimic de la începutul returului. Am văzut meciul cu Dinamo din pat, tușind, răgușit ca proful de fizică (cine știe cunoaște) și energizat suplimentar de vestea că prețul biletelor tocmai se dublase. Din fericire, n-a fost ceva permanent, a fost super ofertă limitată. Impresia mea a fost aia trivială, că am făcut o primă repriză decentă urmată de-o cădere. Și că e un scor corect deși la cât de cenușii au fost ăștialalți mergea și 0-0. Apoi n-am jucat nimic la Bistrița. În ambele meciuri s-au putut găsi faze grosolan bulite de arbitri, ceea ce de la o vreme mi se pare doar un semn că ăștia-s arbitrii pe care îi merităm.
Așa, să trecem la Sportul – Gaz Metan. Meciul a coincis cu venirea primăverii, ura. Totuși, în Regie nici zăpada nu se topește:
Prima repriză a surprins o echipă a Sportului într-o oarecare vervă. Surprinsă, aceasta s-a rușinat, s-a ascuns repede și a dispărut de tot cu timpul. Dar până atunci Curelea a apucat să facă o fază de singur cu portarul și, surpriză, a tras în el. Au mai fost încercări, Maxim a fost jucat mai mult și din ce-mi dau seama încerca să fie un fel de playmaker, cu diferența că playmakerii mai și dau drumul la mingi, el se lungea aiurea. De partea cealaltă, niște contraatacuri. Meci aproape amical, duminical, fără stres, fâs și miză. Nu regie. Doar dezinteres. La capitolul “forță simbolică deosebită”, pe marginea terenului nu erau nici reclame, ceva ce nu-mi amintesc să fi văzut la un meci de A în sezonul ăsta.
În repriza a doua, jocul a înclinat mai mult către medieșeni, pe fondul faptului că gazdele au fost niște mămăligi. Simplul fapt de a înclina altfel n-a reușit să facă meciul interesant, deci hai să sărim direct la penalty-uri.
Eu cred (și aici peluza ar fi fost în stare să mă sfârtece) că al lor a relativ fost. La standardele care se practică. Adică Patriche a intrat să-l secere pe ăla. În careu. Ceea ce pur și simplu nu se face. Știți, ca să nu-i dai șansa să cadă și să obțină penalty etc. etc. Mai ales că era o fază cețoasă, cu toate șansele de a se fâsâi. Al doilea mare semnal de alarmă e că l-a și nimerit. Asta plus o cădere teatrală și o rană simulată fac rețeta clasică a unui 11 metri românesc. Pe care Eric îl transformă.
Apropo, a revenit Eric! După un popas scurt prin Ucraina și unul mai lung, după toate aparențele, pe Dealul Negru, degustând mici. În afară de faptul că a câștigat meciul aproape accidental, n-a făcut mare lucru, ipostază în care îl vom și reda aici:
Mai apoi, unșpe metriul nostru. Al lor a fost, da? Atunci și al nostru. După care, după cum probabil știți, Ferfelea și-a așezat mingea, și-a luat avânt și a executat ca Anelka. Adică indolent. Slab. Nesimțit. Pasă la portar. După care a ieșit și a pornit un lung conflict verbal între peluză și jucători, finalizat cu Cristian Irimia invitându-ne la sfârșitul meciului să intrăm noi pe teren. Acum, eu obișnuiam să joc în poartă și în apărare, dar ăștia sunt chiar decenți față de atac. Aș intra în atac. De unde-mi iau tricoul și ghetele?
Iată un rezumat:
De asemeni, pagina de rezumate e acum la zi, deci puteți vedea toată desfășurarea suferinței, sunt chestii noi în blogroll, Zdob și Zdub merg la Eurovision, a fost ziua Irlandei, Laszlo Borbely a purtat o cocardă și eu cred că cel mai talentat român este un câine. Dar despre toate astea, altă dată.
Mâine, la Cluj, o umilință sau poate o dezamăgire la limită. Haide Sportul!
Monitorul care scoate pui
Oricât ar încerca să-l explice și să-l raționalizeze, mie tot mi se pare o construcție absolut urmuziană, ca o pâlnie legată de o girafă cu rotor și corabie. Văzut la Gaudeamus.
Astea sunt adrese IP?
Între Piața Unirii 1 și Piața Unirii 2, sunt niște afișaje LED care ne spun în cât timp sosesc metrourile în stația spre care mergem, ca să putem alerga ca bezmeticii citind “PIPERA 1 MINUT”. Doar că ocazional ne spun cu totul altceva. Eu le-am prins de două ori.
Amețitiadiada
John Barth, Rătăcit în casa oglinzilor,editura Nemira, colecția Babel, 2007 (publicată inițial în 1968)
Are două părți înainte dar și o parte înapoi, cu toate astea (și da, e mai curând cu toate astea, decât în pofida) mă cam derutează-amețește-buimăcește. Are momente bune, dar parcă n-aș înțelege aici prin “momente” povestiri întregi. Mai curând replici, bucăți, paragrafe, paranteze. E un volum de proză scurtă, apropo, scris întrucâtva postmodern. Citez integral prima poveste:
POVESTE ÎN RAMĂ
Taie pe linia punctată.
Îndoaie colțul o dată și fixează
AB de ab și CD de cd.
Avem povestiri în ramă, autori care își imaginează că ei sunt doar personaje în scrierile altora (dar se auto-plictisesc și contemplă tensiunea între ceea ce cred și faptul că de fapt lor le place realismul și citesc Hemingway), naratori care se întreabă dacă celelalte personaje sunt reale sau doar alte voci ale lor, ajungând la formulări precum “îmi spun că i-am zis lui Telemah că i-am suspinat Elenei”. Un fel de spargere distopică a celui de-al patrulea zid, cum s-ar zice. Cine sunt eu? Exist? Există povestea? S-a întâmplat? Contează? Cine? Ce? Snnaffluugh. Sfwwr. <<?!>. Sunt texte în spiritul ăsta. E și unul în care mai multe personaje dialoghează vorbind în limbi.
Dar începe oareșcum clasic. Continuă cu o mini-poveste a unei mini-maturizări, din mai multe bucăți (povești separate, întrerupte de unele cu alte teme, precum viața sexuală a siamezilor și efectul ei asupra psihicului siamezului mai mut și mai mizer). Apoi avem părțile de dezintegrare incoerentă sub incertitudinea auctorială (sau ceva, ideea că niciodată nu prea știm cine sunt vocile pe aici, dacă sunt, dacă creatorul de geniu nu e un schizofrenic singur într-o cameră sau în ce măsură distincția asta are ceva valoric într-ânsa. Sau în ce măsură disctincțiile sau valoricul etc. șamd.). După care urmează două texte mai de întindere, pe care le-aș mai remarca, dar trișez: am citit și “Himera“, tot de Barth (o să scriu de ea în curând, să sperăm). Și mi-a plăcut mai mult, probabil și pentru că nu e atât de ostentativă în a mă masacra cu mesajul său.
Aici văd germenii a câteva texte de acolo. Și tematic, și structural, și pentru că la un moment dat un personaj se întreabă, pasager, “care e cheia și care e comoara”, idee care va fi fost dezvoltată mai tare dincolo. “Menelaida”, poveste în ramă în ramă în ramă în ra… Despre războiul troian și toți eroii lui. Elena era urâtă, dar moartă după tipul ăla (o să las așa, “tipul ăla”, să se vadă cât am înțeles din legendele Olimpului) ca un personaj de telenovelă mai disperat. Asta într-una dintre rame. Sau două. Poate ar trebui să revăd, cu pixul în mână și schițând diagrame. Sau poate nu, poate asta e ideea, că narațiunea devine conștientă de propria sa structură și se … dezintegrează, într-un melanj ciudat de stări, personaje și situații … dar care are o viață de-a lui. Separat de personaje și narator(i)(oare?). Sau poate aberez. Well, ăsta ar fi mesajul, dar doar alături de acela că și eroii de legendă râgâiau și mulți erau bădărani superficiali violatori.
Și o Anonimiadă, scrisă de bărbatu-su lui Merope, naufragiat pe o insulă, care devine o mașinărie care transformă vinul în ficțiune. Și sfârșește convingându-se că viața lui a existat doar ca ficțiune, că n-a fost nici o Merope de fapt, dar el a creat o poveste atât de frumoasă și i-a dat drumul pe ape (OK, deci e și niște simbolistică mai clasică p-aici pe undeva).
Iar pentru final, șapte note ale autorului, care încearcă să ne lămurească totuși. Sau măcar să ne inducă în eroare. Cică prima poveste nu este, în ciuda numeroșilor critici care au zis așa, despre pești. Mie mi se părea clar că-i despre spermatozoizi. O … să mă opresc aici, cu acest aspect, și așa e un spoiler cam urât pentru cine o să vrea să citească povestea (dar n-o să vreți asta, nu?).
De asemenea, cică cele 14 nuvele trebuie privite toate ca o serie și “ideea principală este una lipsită de pretenții și anume aceea de a transforma cât mai multe aspecte ale ficțiunii – structura, perspectiva narativă, modalitatea de prezentare, în unele cazuri procesul de compoziție și/sau recitare precum și lectura sau audiția – în embleme extrem de relevante pentru temă”.
De asemenea, cică al treilea glossolalist din “Glossolalia” este cel menționat de Pavel în a paisprezecea strofă a primei sale epistole către corinteni. Iar personajul secundar din “Biografie” ești tu.
Deci, sunt niște idei, dar sunt mai curând redate teribilist decât ca o chestie închegată. Un volum mai slăbuț. N-o să-ți placă. Oricum nu ți-ar fi plăcut, că nu-ți plăceau “niște idei”-le. Iată un fragment:
Noapte bună!
Sylvia Plath – “Letter to a Purist”
That grandiose colossus who
Stood astride
The envious assaults of sea
(Essaying, wave by wave,
Tide by tide,
To undo him, perpetually),
Has nothing on you,
O my love,
O my great idiot, who
With one foot
Caught (as it were) in the muck-trap
Of skin and bone,
Dithers with the other way out
In preposterous provinces of the madcap
Cloud-cuckoo,
Agawp at the impeccable moon.
S-a mai terminat o sesiune
Sa bem. Sau sa ne culcam.
Fernando Pessoa – “There’s no one who loves me”
There’s no one who loves me.
Hold on, yes there is;
But it’s hard to feel certain
About what you don’t believe in.
It isn’t out of disbelief
That I don’t believe, for I know
I’m well liked. It’s my nature
Not to believe, and not to change.
There’s no one who loves me.
For this poem to exist
I have no choice
But to suffer this grief.
How sad not to be loved!
My poor, forlorn heart!
Et cetera, and that’s the end
Of this poem I thought up.
What I feel is another matter…
Oroarea noastră cea de toate zilele
Discleimăr: Eu nu scriu postul ăsta neinteresat. Îl scriu pentru un cupon de 30 de lei, ceea ce pot face și blogării din public care doresc. Desigur, ca întotdeauna cu chestiile astea, există riscul să nu mai fiu deloc credibil sau interesant pentru că scriu pentru pomană. Așa că m-am gândit un pic, dar am ajuns la concluzia că e OK. Pentru că e un serviciu pe care chiar l-aș recomanda. Și poate că din când în când veți mai citi pe-aici despre servicii pe care le-aș recomanda, chiar dacă nu e neinteresat. Rar. Asta e a doua oară, după concursul cu Nemira. Aceasta este promisiunea mea și dacă credeți ca e un sellout prea mare e momentul să protestați.
Întâlnirile mele cu ceea ce s-ar numi thriller sau mistery sau suspans sau policier (de fapt, nu știu ce vrea să însemne policier. Dar hei, s-ar putea numi!) au fost foarte puține și întrucâtva sceptice. În primul rând, renașterea modernă a genului (-ilor?) se datorează codului lui Da Vinci. Despre care am auzit multe: de la unii, că este o capodoperă care relevă modul în care funcționează lumea (o concluzie mereu îngijorătoare), iar de la alții, că Dan Brown spune pe o copertă pe undeva că chestiile X, Y și Ț sunt factual adevărate (și nu-s), că e doar o teorie a conspirației foarte veche lungită pe prea multe pagini sau (de la mama) că filmul e lung și ciudat și cu unii care îi caută pe alții să-i omoare. În concluzie, nu sună ca o chestie cu care să-mi bat capul. Cum nu sună nici multe alte clone, care au apărut ca ciupercile după ploaie și ne povestesc că teorema a înviat și l-a ucis pe Van Gogh dar un matematician din Singapore trebuie să investigheze. Dar poate că mă înșel. Și totuși, de unde succesul? Nu reușesc să-mi construiesc o teorie foarte vastă, dincolo de faptul că a devenit foarte trendy să ți se spună că ești mințit. Dar neapărat în conspirații milenare. Am mai spus-o, mi-ar face plăcere să citesc o chestie care face o sinteză a teoriilor conspirației populare. Care le aduce împreună într-o imagine unită, mai creativă, mai înaltă și mai deschisă către noi înțelesuri și concluzii decât pot bloggerii paranoici ai zilelor noastre. Și despre care autorul și cititorii să fie foarte, foarte conștienți că este doar ficțiune cap-coadă. Și să scrie în litere mari pe copertă, ca să se lămurească și restul oamenilor
Mai apoi, am citit o chestie cu mafioți în programul de protecție a martorilor, explozii și chestii. Fără mare valoare literară (băi, nimeni nu era un simbol pentru nimic și personajele erau niște liste ambulante de trăsături. Bărbat, fost mafiot, nevricos. Femeie, sensibilă, caritabilă, căsătorită cu fost mafiot.), dar care își duce cu decență și o oarecare doză de ingeniozitate povestea la final. Dar o carte doar medie în ansamblu (totuși, nu era o celebritate a genului. Voi mai scrie de ea curând, sper). La câte împușcături erau la final, mergea mai bine ca film, unde mai pui că acțiunea cam arăta ca un film cu pumni și tipi răi.
Apoi mai sunt cărțile polițiste propriu-zise. Ca Agatha Cristhie. Din care, well, n-am citit nimic. Decât părerea negativă a lui Camil Petrescu, care spunea că trebuie să fii idiot să nu întrevezi finalul după prima pagină și, în general, să ți se pară misterios. Eu mă gândesc că măcar clasicii genului or fi găsit rețeta către puzzle-uri subtile și multă tensiune psihologică, care cred că în general există. Și cred că ăsta e un plus pe care literatura îl poate avea față de un film cu împușcături, psihologicul, privirea pumnilor și pistoalelor (OK, OK, aici nu e vorba chiar de pumni și pistoale) dinspre interiorul cuiva. Altfel filmul e mai rapid și mai simplu pentru toată lumea. Dar trebuie să mai verific. Poate sunt doar idiot.
Dacă tot eram la cărțile polițiste, trebuie să spun că titlurile Rodicăi Ojog-Brașoveanu sunt splendide, de zici că a fost copiată de persoane și mărci celebre, precum The Simpsons sau Elena Cârstea sau emisiunile de la BITV. De asemeni, necunoscuta din congelator.
Și ar mai fi “Twilight“, dar pe bune acum, sunt om serios, ce-aș putea spune despre vampiri care sclipesc?
Dincolo de acest negativism, ce aș citit totuși din gen? Stephen King, cu siguranță. Eu mă lupt de ceva vreme cu Misery. E splendid în combinația dintre problema relației autor-cititor și problema unei lame de topor care se îndreaptă spre tine. Este un diamant și este tot ceea ce ai putea cere de la un astfel de literatură. Mult psihologic, dar și multă violență brută, directă, calculată sau total aleatoare. Un mod de defulare, dar și un mod de a te face să te gândești la anumite lucruri, dar mai ales un mod de a te face să trăiești lucruri pe care altfel nu le-ai trăi. Și Shining ar trebui să fie bun. O spun ca un privitor încântat al filmului.
Și “Traficantul de arme” a tipului din House. Că-i a tipului din House. Deși probabil că ar fi mai înțelept să mă orientez către scrierile scenaristului lui House. Am și răsfoit puțin începutul. Îi rupea mâna unui tip. Și făcea, succint, direct și sec, o analiză a metodelor de rupere a mâinii unui tip. Adică dacă e mai bine repede sau încet. Era promițător. Defulare, cum am zis, dar și bine scris. Foarte promițător. Dacă tot eram la violență fizică (dar în afara promoției), mai menționez “Playlist” de Mihnea Blidariu, pe care am deschis-o la nimereală … pentru a găsi un cuțit în ceafa lui Ștefan Bănică jr. și pe Andreea îngrijorată pe-acolo prin cameră. Magnific. Mă opresc aici, înainte de a vă declanșa alerta psihologică.
Ah, și ceva de China Mieville, poate, că tot aud chestii despre el. Am citit un interviu cu el ieri. Reproduc crezul artistic: “The monsters are the main thing that I love about the fantastic. And unfortunately, you can’t really sell books of monsters to publishers. They insist on stories linking them.”
După cum ați observat deja, Elefant.ro are o reducere subțirică la mijloc (ce mișto era dacă numărul tradițional pentru ghinion era 50, nu?) la 666 de cărți care intră în genul ăsta, valabilă până la sfârșitul lunii. Cine este elefant.ro? Elefant.ro este o librărie online, de care eu am aflat la sfârșitul anului trecut, cu ocazia unei promoții. Nu era deloc subțirică, era “ia-ți o carte și noi îți dăm alta gratis”. Cu o listă enormă din care să-ți poți alege cartea gratuită.
Mie îmi plac promoțiile. Pentru că ele mă ajută să plătesc mai puțin pe chestii și să-mi rămână mai mulți bani. Și asta este bine. De asemeni, îmi plac comercianții care îmi oferă des reduceri. Mai ales că mi se pare că la noi comercianții au acea atitudine cum că eu trebuie să le fiu foarte recunoscător pentru că îmi dau ocazia să le bag bani în buzunar si dacă te mai și plângi de preț iei o scatoalcă peste bot. Mie totul mi se pare scump. În primul rând, pentru că e, și în al doilea rând pentru că nu am așa mulți bani și atunci exagerez (dar neapărat în ordinea asta). Acest se dedică oamenilor din lume care cred că reducerile sunt pomeni pentru sărăntoci. Fără voi acest paragraf (sau clubul Bamboo, de altfel) ar fi fost imposibil. Eu cred că consumatorul rațional, visul umed al economiștilor de pretutindeni, ar trebui să fie obsedat de reduceri. Pentru că îi maximizează raportul între utilitatea marginală și cost.
Dincolo de reduceri, cei de la Elefant au un blog activ, un canal de Youtube care promite bunătăți periodice, cum ar fi videoclipuri de la Gaudeamus, un număr foarte mare de cărți în stoc, livrare gratuită (momentan) și rapidă (24 de ore oficial, la mine au fost vreo 36 în jurul Crăciunului) și un serviciu prin care poți să le ceri să-ți găsească o carte care nu apare în stoc. Și Kindle nițel mai ieftin ca la emag. E un proiect mișto, de care cred că vom mai auzi.
Voie bună!
Din filozofia lui Carmen Șerban
|
Am o superputere. Ce fac cu ea?
Se pare că am fost atât de cuminte încât Youtube mă lasă să pun filmulețe mai lungi de 15 minute. Eu mă îndoiesc că am fost chiar atât de cuminte, dar bine că s-au păcălit. Dar…ce să fac eu cu asta? Cum mă ajută asta? Eu am filmulețe de 15 secunde în medie!
Iată, atât de schepsis cât și de test cât și de recomandare, un documentar despre Arduino, o trusă mică și ieftină cu care oamenii își pot face propriile chestii electro-computerești (și apoi pot să le vândă altora care să descarce agățătoare de pe internet și să le tipărească! It is that cool!).
Altfel, aștept (nu cu prea multă nerăbdare) sugestii. Cu ocazia asta vreau să mă anunț încântat și de faptul că Youtube mi-a oferit o variantă experimentală de primă pagină (nu știu cât de mulți sau puțini oameni sunt în testul ăsta) și, șoc și groază, acum pot suporta să mă uit la prima pagină Youtube. E chiar mișto: chestiile noi ale mele și oamenilor urmăriți, totul sortat după cele mai recente chestii, și nimic altceva care să stea în drum.
Voie bună!
8 bit music
Undeva la granița între “less is more” și “chestii simple, distractive și nostalgice, așa”. Nu știu, eu n-am avut Nintendo-uri vechi (mă gândesc că toată generația mea le-a cam ratat, deși mai știu oameni care au avut console aproximative, doar cred că ceva mai recente și mai no name), dar tot mi se pare mișto faza.
52 de postări în 2011
La anul voi face o oarecare tentativă de a scrie pe aici măcar o dată în fiecare săptămână. Anunț sponsorizat de WordPress.
