Ce s-a întâmplat de Zilele Bucureştiului

Pe principiul dacă tot am scris o chestie umflată cu ce va fi, să scriu o chestie umflată cu ce a fost.

• Nu am fost la Muzeul de istorie, ca să văd “8 –  o cifră magică în istoria Slovaciei”.
• Au fost relativ mârlani, în sensul că în program zice circuit muzeal 08:00-03:00, dar unii înţeleg că au avut un program mult mai scurt, iar gratuitatea începea ceva mai pe seară.
• Nu ştiu dacă expoziţia privind cine a fost Antipa şi ce a făcut el pentru Bucureşti, cu tot cu scrisori şi acte nemaivăzute până acum, consta în decretul regal şi statuia lui Antipa care erau la intrare, fiindcă altceva de genul ăsta n-am văzut.
• La geologie au pietre. Unele sunt roz, unele au formă de jambon, iar câteva arată suficient de abracadabrant ca să-mi cadă faţa. Plus scheme cu plăcile tectonice, petrol brut într-o urnă şi tradiţionala şi adorabila redare grafică a efectelor cutremurelor în funcţie de gradul lor pe scara Mercalli, cu un desen negru pe care scrie “The end” pentru 12 grade. Cu ocazia asta, am aflat că în Transilvania a trăit cândva un dinozaur umflat, greoi şi ierbivor, care mânca doar frunze şi chestii moi, dar avea o platoşă mai solzoasă, aşa. Şi am văzut scheme cu tipuri de soluri, care în continuare rămân imposibil de înţeles pentru omenire. Nu mai încercaţi, doar o să vă distrugeţi viaţa.
• Antipa e uriaş. Gigantic, mastodontic, obositor. Bine că din când în când sunt locuri în care să te aşezi, să-ţi laşi capul şi să dormi două ore înainte de a continua. Imitaţia de peşteră pe care o are înăuntru-i mi s-a părut o chestie relativ tare pe lângă scorţozitatea clasică de muzeu “Na, uită-te în vitrina asta”.
• La muzeul literaturii au chestia din care a băut ţuică Sadoveanu sau cineva. Bine, ei spun că e chestia din care a băut ceai, că aşa se zice acum. Radiera ăluia, ochelarii ăluilalt, câteva copii în care să vezi ce scris de mână oribil aveau ăia (pe câteva le pot descifra însă), ceasul nuştiucui, de care am şi eu acasă, ba chiar mă uit la el în secunda asta. Un vas de pixuri care par cumpărate ieri. O maşină de spălat străveche şi o pianină sau ce era, pentru decor. Au un perete drăguţ cu colaje din reviste de avangardă, dar nici un exponat real. Cică n-au mai avut spaţiu. În schimb, au loc de lada de zestre a lui Sadoveanu, unde probabil că-şi ţinea el ciorapii murdari. Ce m-a contrariat e că au şi un volum de Păunescu pe undeva, iar pe peretele cu poze din perioada modernă, ultramodernă şi postmodernă pare-mi-se că şi-a făcut loc şi Tăriceanu. Mi-e dor de casa memorială a lui Arghezi, poate doar pentru că ultima oară eram în a patra şi nu mai ţin minte nimic.
• La muzeul municipiului Bucureşti, au câteva picturi nu prea înrudite cu Bucureştiul, hărţi şi poze vechi (băi, arăta bine..oraşul ăsta ar arăta decent în alb-negru sau sepia, păcat că vedem color). Articole într-o română de-aia veche şi neinteligibilă, biroul lui Pache or something şi aparate de aer condiţionat închise. Pe undeva de înţeles, pe altundeva…era o groază de lume şi mă coceam. Indicatoare rutiere de demult şi, ca să încheiem într-o notă dubioasă, medalii emise de primărie pentru câini. (Dap. Nu glumesc.)
• Acum îmi citesc propria avanpremieră şi văd circ în parc la Unirii. Şi de-abia acum înţeleg ce era cortul ăla.
• Când am ajuns pe la Piaţa Constituţiei, nu mai aveau păpuşi uriaşe sau nimic, dar pe Parlament se proiecta un mesaj cu daţi SMS la 1888.
• Artificiile au fost faine, asta trebuie să recunosc. Nimic de cârcotit aici. Decât că am scos şi eu mobilul să fac o poză (oricum ieşea proastă) şi fix atunci s-au oprit.
• Teatrul dadaist a fost…tare. S-au citit bucăţi de manifest şi câteva poezici de Tristan Tzara (câteva s-ar putea să fi fost improvizate pe loc, dar mă îndoiesc), totul ambalat într-o mică nebunie. Au aruncat cu ziare în noi, după ce le-au ciopârţit întru poezificare conform reţetei, ne-au huiduit, ne-au luat de gât “Măăăă, tu ştii mă, ce înseamnă dada?”, a fost magnific. Toată treaba s-a întâmplat în stradă, în faţa muzeului.
• Iluminare arhitecturală. Am văzut lumini roz, nu mai ştiu pe ce. Teatrul Naţional era albastru la trecerea pe lângă dânsul, iar pe clădirea arhitecturii era proiectată o animaţie cam pacmanică, însoţită de ceva aflat la limita între sunete şi muzică (ceva cam pacmanic). Mi s-a părut nimerită reacţia maşinilor din jur, cărora le sunau alarmele într-un mare fel.
• Am văzut şi pozele cu Dâmboviţa de la metrou. Într-adevăr, în fotografii chiar arată bine.
• Duminică a jucat Sportul.
• Neînrudit: pe lângă Romană, într-o curte sunt o mie şi unul de ghivece cu cactuşi de vânzare, în toate formele posibile şi imposibile. Cred că nu m-ar deranja să am tot ce e pe-acolo. Pe de altă parte, pe ei i-ar deranja. Or fi obişnuiţi cu deşertul, dar le-ar fi greu să-mi supravieţuiască.
• Parcă s-a terminat cam repede. Pe la 2, între Unirii şi Parlament era pustior şi n-aveai unde să bei o bere.
• Duminică, am fost la teatru la Metropolis, Imnul, să văd ce ştiu micuţii. Micuţii ştiu, mi-a plăcut, dar evenimentul care m-a marcat şi peste care e mai greu să trec a fost faptul că a căzut o babă peste mine. Stăteam pe scări, pentru că am venit prea târziu ca să mai prindem un scaun, şi deodată am simţit câteva zeci de kilograme în spate. O secundă mai târziu eram pe jos, jumate înăuntru, jumate afară, iar lângă mine aterizase o distinsă doamnă care s-a scuzat pentru că e întuneric şi nu m-a văzut. Mă gândesc că unii oameni ar trebui să nu mai iasă din casă, pentru binele tuturor. Alternativ, vreau o puşcă.

În concluzie, tot vreau la Ionesco la Odeon. Voie bună!

22 septembrie 2008 | Categories: extrem de diverse | Tags: bucuresti, dada, muzee, teatru | 4 Comentarii »