Sportul Studenţesc – FC Săcele 2-0

Un meci relaxat, aşa, de Paşte. De prea multe cuvinte nici nu e nevoie. Goluri Ferfelea şi Postolache, în prima repriză, după care jocul, plăcut dar inexistent până atunci, s-a moleşit şi mai mult. În jur de 100 de spectatori, şi cred că e o estimare generoasă. Deh, oră de vopsit ouă. Da’ lasă, că noi suntem puţini şi frumoşi, măăă! Ovidiu e bun de crainic, cel puţin mai bun ca moşul ăla sadovenian, şi e un excelent urlător la goluri, dar şi el s-a moleşit în repriza a doua (recunosc, ultima frază a fost pour les conaisseurs).

Joc de vacanţă, vreme de vacanţă, atmosferă de vacanţă în teren şi în peluză. I-am bătut pe cei mai slabi din serie fără să tremurăm (prea tare). Drăguţ, dar inconcludent.

Urmează o deplasare la Bacău sâmbătă şi acasă cu Modelu, miercurea următoare. Să aveţi un Paşte fericit! Haide Sportul!

Anunțuri

Progresul Bucureşti – Sportul Studenţesc 3-0

O cronică sumară şi alandala, că nu mă simt în stare de mai mult.

Uneori oamenii din tribună pot vedea şi exprima lucrurile într-un mod mult mai clar şi simplu, iar când spun “oamenii din tribună” nu mă refer la mine. Prin urmare, o să mă limitez la vorba cuiva, care observa că Sportul n-a avut nici un şut. Cam asta-i buba. Am reţinut doar un şut al lui Sandu de la sfârşit, spectaculos nu pentru că ar fi fost vreun pericol pentru poartă, dar pentru că era să iasă în aut(de margine!)

Progresul a atacat mai mult încă de la început şi, una peste alta, a fost echipa care şi-a dorit mai mult să construiască ceva. Şi în cele din urmă le-a ieşit. Corner, cap Oprsal, mingea sare din pământ, loveşte şi transversala, şi intră. Era deja repriza a doua. Prima a fost fâsâită. Şi a doua.

Ultimele două goluri au venit mai spre sfârşit, când apărarea noastră deja se dezintegra în mod vizibil. Apropo, Popescu a părut şi mai inexact ca de obicei. Poate într-una din zilele astea o să-l văd prinzând o minge în loc s-o respingă fix în faţă.

Pe de altă parte, tot respectul pentru faza penalty-ului, când a scos foarte bine. Şi cu asta v-am zis că Nationalul (nu pot renunţa la numele ăsta) a avut un penalty, care mi se pare că n-a prea fost. Şi noi mai avusesem în prima repriză o fază la care mi se pare că a prea fost, dar nu ni s-a dat. Şi nu înţeleg de ce i-a dat Deaconu roşu lui Patriche. Probabil mi-a scăpat ceva. Oricum, valoarea lui se vede din faptul că e trimis numai la meciuri de-astea de când cu bricheta.

Cam atât. Au mai rămas trei puncte în faţa Progresului şi mă ia tremuratul. Sâmbătă, în Regie, cu FC Săcele. Doamne ajută.

Promit că o să mai scriu şi despre altceva decât meciuri, şi asta curând. Dar asta de partea cealaltă a unui munte, sau mă rog, deluşor, de variante. Voie bună.

Şi ca o încheiere tot respectul pentru cei trei oameni care au rămas alături de Sportul până la sfârşit, după ce galeria, şi-aşa de buzunar, se dezintegrase treptat. Deşi nu pot fi de acord cu scandarea “Suntem mândri de voi”, nu la lipsa cruntă de voinţă pe care am văzut-o azi în joc. Punct.

Haide Sportul!

Sportul Studenţesc – Intergaz Bucureşti 3-0

Asta pe principiul “De ce să povesteşti despre meci târziu, când poţi povesti foarte târziu?”

Sportul a câştigat acasă pentru prima oară în retur, sub ochii a o mână de oameni, ba chiar o mânuţă subţirică, printre care şi jucătorii Progresului Bucureşti, veniţi să ne studieze înaintea meciului direct de miercuri or something.

Am ajuns la meci un pic cam târziu şi am ratat primul gol, al lui Curelea, pentru că în timpul ăsta mă scurgeam printre scări, încercând să-mi aleg un loc în Tribuna a II-a (e greu când e toată goală) şi eram cu spatele la teren. Un jucător de la Progresul a spus “Băi, 1-0″, m-am întors, şi Curelea începea să sărbătorească. Era minutul 10.

Între timp a mai venit o ratare a lui Postolache, o foarfecă la care mingea a trecut peste, după care în minutul 25 era deja 2-0. Varga urcă, driblează câţiva oameni, şi centrează pe jos, bine,(Varga a fost în vervă meciul ăsta. Poate acum îl ţine mai mult), iar un fundaş de la Intergaz degajează, doar că, oops, fix în poartă. Nu eşti cu adevărat conştient de dimensiunea şi valoarea existenţei tale până când nu vezi, pe viu, un autogol marcat de Bucă.

Am făcut 2-0 repede, ceea ce i-a liniştit pe cei de la Inrergaz şi ne-a permis să ne vedem de joc. Probabil de-asta am rămas cu impresia că echipa s-a mişcat mult mai bine decât ultima dată, că jocul de pase funcţiona şi pe deasupra mingea mai şi ajungea aproape de poartă. Nu rămâneţi cu impresia că a fost o repriză fantastică sau că au fost cine ştie ce faze de poartă, dar eu ştiu..plăcuţişel…ish

Pauza şi cam primele 10 minute din repriza a doua le-am dedicat punctului II de la varianta 16 de la matematică, ceea ce spune, totuşi, destule despre nivelul general al jocului. De la noi aş mai nota câteva faze fixe, respectiv incursiuni ale lui Varga pe stânga, nimic prea notabil ca să fi rămas înfipt în memorie. La ei a existat o fază mai acătării, la o lovitură liberă bâlbâită în mod oribil de Popescu, care a respins în faţă cam ca un voleist, după care a urmat un şut puţin peste. Cred că era prima repriză. Oricum, numai de o ezitare a portarului nu aveam nevoie, tocmai într-un meci pe care îl controlam, dar din fericire nu s-a întâmplat nimic.

După o repriză plăcută dar “nenotabilă”, pe sfârşit am primit un penalty, transformat de Varga.3-0, a doua victorie consecutivă, 7 goluri în două meciuri, cifre cu care nu ne mai întâlnisem de mult, dar împotriva unor echipe slaaaabe.

Ce mă îngrijorează e că Sportul pare în continuare să trăiască din individualităţi. Fără Varga şi Curelea, ne ia tremuratul. Scoate-l şi pe Postolache şi ne mănâncă C-ul. Stângă, care a intrat puţin pe sfârşit, a fost atât de şters încât am avut nevoie de câteva minute ca să-l observ pe teren. Şi credeam că măcar e atât de înalt că n-are cum să-ţi scape.

Următorul meci, mâine, în Cotroceni. Să vedem ce-o mai urma.

Haide Sportul!

Miracol

Era o dimineaţă zâmbăreaţă de sâmbătă, şi eu încercam să mă concentrez înspre variantele care trebuiau să fie gata peste câteva ore şi despre care ştiam că, inevitabil, nu vor fi gata.

Dimineţile de sâmbătă erau zâmbăreţe în general, dar de data asta aveam motive suplimentare. Pentru prima dată în mult timp, mi se oferea o speranţă, poate doar un os aruncat, poate doar un castel de cărţi care stă să se spulbere, dar aveam nevoie de un răspuns într-o direcţie sau alta, de un semn. Dar indiciile îmi permiteau să sper.

După aşteptarea chinuitoare din timpul variantei şapte, am auzit în sfârşit vocea pe care o aşteptam de atâta vreme, spunând ceea ce aveam nevoie să aud de atâta vreme. Nu mai credeam. Era ca un miracol.

Ghici ce spunea. Încearcă cineva? Pe pariu că n-o să reuşiţi?

Spunea aşa: „Scor final, Dunărea Giurgiu – Sportul Studenţesc 2-4”. Da, da, da. Sportul a CÂŞTIGAT un meci. E ceva ce se întâmplă o dată în viaţă. Dau de băut.

Haide Sportul!

Sportul Studenţesc – Forex Braşov 0-0

Meci slab. Mingea s-a ţinut destul de departe de porţi, jocul destul de fragmentat, pentru că nimeni nu se înţelege cu nimeni la pase şi multe intervenţii ale tărgii, parte meritat, majoritatea pentru că tot e miercuri după-amiază şi vor şi băjeţii să mai ia o pauză, să mai bea puţină apă. Spre tragere de timp grosolană pe sfârşit.

Deşi mai devreme mă plângeam că e fragmentat, aş spune că jocul nostru s-a legat ceva mai bine ca la ultimul meci de acasă, cu o circulaţie mai decentă a mingii (şi oamenilor) Pe de altă parte, pasele în plopi tot n-au dispărut, iar atacanţii trebuie să se fi simţit foarte, foarte singuri în condiţiile în care n-au zburat prea multe mingi spre ei.

La ocazii aş nota o fază la care doi oameni de-ai noştri (parcă unul din ei era Postolache) au scăpat singuri spre poartă şi au reuşit să se încurce reciproc, plus un şut din vreo 25 de metri, puţin peste, şi un voleu din întoarcere, din mijlocul careului, spectaculos dar peste. Iertaţi-mă, nu prea am memoria numelor/oamenilor/înţelegeţi ideea. Spre sfârşit a intrat Stângă în locul lui Postolache şi n-a făcut absolut nimic. O fi el băiat de treabă, dar în 2008 nu ne-a ajutat mai deloc.

Forexul n-a prea mişcat, iar la sfârşit portarul lor trăgea cu disperare de un 0-0.

De la noi n-aş remarca pe nimeni, şi de la ei nici atât. Îmi retrag orice cuvânt bun despre Florin Sandu, care a fost absolut la pământ. Nici lui Ferfelea nu i-a ieşit mai nimic.

Când o să câştige Sportul un meci, dau de băut.

Uite şi voleul de care vorbeam mai devreme

Haide Sportul!

Nesimţire, cenzură şi structuri euroatlantice

Adică nimic nou sub soare. Eu ştiam că ne preţuim partenerii occidentali până la punctul în care le scriem scrisori de dragoste, dar nu mă aşteptam ca pupincurismul să se îndrepte la fel de vârtos spre est. Adică om sta noi cam incomod între cele două puteri, dar puţină demnitate se poate?

Despre ce e vorba de data asta: Anna Politkovskaia, jurnalistă rusă, a scris o carte despre corupţia din jurul regimului lui Putin. Şi a primit răsplata pe care o primeşte pe acolo orice voce care ar putea fi periculoasă: un glonţ în cap.

Cartea supravieţuieşte şi se bucură de ceva succes internaţional, iar de curând a apărut varianta română. Care avea şi ea o reclamă printr-o staţie de metrou. Iar descrierea cărţii a fost ştearsă de pe afiş. Să nu cumva să se supere cineva.

Jenant. Atât.

Descrierea suna aşa:

Încă de la intraraea lui pe scena publică internaţională, Vladimir Putin s-a prezentat drept un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte relaţiile cu Occidentul.

Spre deosebire de multi alti jurnalisti, Politkovskaia n-a avut niciodata incredere in imaginea de presa a lui Putin. Politkovskaia demonteaza reprezentarea idealizata a fostului presedinte rus, atat ca om, cat si ca brand, printr-o dezvaluire devastatoare a politicii sale: afacerile mafiei, coruptia militara si judiciara, asediul terorist asupra unui teatru moscovit, tragedia de la o scoala din Beslan. Poate ca o consecinţă a radicalismului său vehement, ziarista supranumită “conştiinţa morală pierdută a Rusiei” a fost împuşcată pe 7 octombrie 2007.

Poze înainte şi după se găsesc pe blogul lui Victor Jalba, cel care a realizat afişul.

Via terorista.ro.

NATO, N-a to…

Sunetul dulce al casei. Take that, NATO!

(eu, miercuri, coborând din troleu în sunet de sirene, claxoane şi manele)

[trilu-audio]http://www.trilulilu.ro/moty2008/96c4885fd80892[/trilu-audio]

Mitocani din toate ţările, mândriţi-vă!

Fiului meu Martin, care la cinci ani m-a anunţat că Brazilia şi Arsenal joacă în acelaşi campionat. În mod fundamental, avea dreptate


(dedicaţia de la începutul ”Manifestului fotbalist”)

Şi încă de la respectiva dedicaţie, am căzut pe spate, într-un triplu salt mortal, aterizând în şpagat, cu un zâmbet larg pe faţă, şi zicând: ”DA! Asta e!”. Fotbalul e un joc simplu, de-al nostru şi pentru noi, iar dacă asta îl face un joc de mitocani, asta e. Gazonul e locul unde mentalitatea muncitorului de la uzină se întâlneşte cu cea a mâncătorului de caviar dotat cu planuri de dezvoltare durabilă, unde artistul care îşi schiţează opera cu o pensulă subţire şi omul simplu care dă cu târnăcopul în piatră până iese ceva pot sta faţă în faţă. Şi niciodată nu ştii cine câştigă. Fotbalul ne atrage pentru multitudinea de perspective asupra jocului, de metode prin care echipele caută să-şi apropie victoria. Şi inevitabil ne regăsim în unele din aceste atitudini, pe care le regăsim, mai departe, în viaţă. Şi de-asta e frumos. Şi cred că am spus acelaşi lucru în suficiente fraze ca să mă opresc.

În special partea a II-a a cărţii se preocupă de aspectul ăsta, de acel farmec simplu şi inexplicabil al jocului care te face să loveşti pentru prima oară într-o minge. În rolul de exemplu principal, meciul Australia-Samoa Americană, din preliminariile CM 2002:

Însă măcar atâta lucru ştim: primele 10 minute ale partidei au trecut fără gol şi asta înseamnă, pur şi simplu, că primele 10 minute ale partidei Australia-Samoa Americană au fost cel mai uluitor lucru care s-a întâmplat în fotbal şi în sport de mulţi ani încoace. Pentru 10 minute, martorii oculari au putut vedea cum au arătat la vremea lor primele 10 minute de fotbal, primele 10 minute de joc, primele 10 minute de armonie umană prin joc.

După încă multe pagini căutând să surprindă inexplicabilul din fotbal, urmate de povestiri despre fotbalişti celebri şi destinele lor, partea de “farmecul vieţii” se rupe destul de abrupt pentru a ne duce într-o felie groasă de “fascinaţia puterii”. Începând din capitolul 4, care ne duce drept în mlaştina fotbalului românesc, suntem purtaţi printre grătarele lui Mircea Sandu, deşerturi din Asia Centrală, Consilii ale CIO şi organisme antidoping, într-un sumar dureros de lung al corupţiei care a pus stăpânire peste sportul mondial. Lucrurile populare atrag bani, iar banii atrag grupurile de interese. Şi începe lupta pentru ciolan. Mai spicuim un pic:

Gimnastica e până la urmă o formă de reducere a fiinţei vii la programul unui automat. Sportul e cu totul altceva, sportul educă şi învaţă oamenii tineri câte ceva despre lucrurile mari ale vieţii – solidaritate, speranţă, bucurie.

Nu trebuie să fim virtuoşi. Nici de eroism şi de idei dureroase nu mai e nevoie. Nu. Tot ce ni se cere – deşi nu ni se cere la slujbă sau în scriptură – e să fim pragmatici. Adică să ne vedem de treabă şi să acceptăm.

Tot de aici am aflat că în China, gazdă a Jocurilor Olimpice, stat care ne vorbeşte despre deschiderea faţă de lume şi progresele în privinţa drepturilor omului, se împuşcă oameni pe stadion, cu public. No comment.

În fine, ar fi multe de spus, dar n-o să mă apuc să repovestesc cartea, mai ales că e vorba de o serie de articole scrise de-a lungul anilor. Dar Traian Ungureanu analizează într-un mod absolut fermecător, care pe mine unul m-a ţinut lipit de carte, intersecţiile între fotbal şi sport în general, şi politic, cultural, social etc. Pentru că, deşi e un simplu joc, ne afectează pe toţi, mai mult decât pare. Şi ca un ultim indiciu, am terminat cele 300 de pagini în 4 zile, deşi de obicei sunt mormolocul mormolocilor când vine vorba de citit (un timp mai obişnuit pentru ceva de mărimea asta ar fi 3 săptămâni). Deci tipul chiar le are.

T.R.U. scrie şi în Gazetă şi articolele lui pot fi găsite aici.
Voie bună!

Traian Ungureanu, Manifestul fotbalist, editura Humanitas, 2004