Dalai Lama, Tienanmen, Falun Gong şi BOCOG

China e un loc unde poţi fi condamnat cu împuşcarea pe stadion, dacă ieşi în stradă să protestezi împotriva guvernului s-ar putea să fii împuşcat, dacă te plângi pe un blog de regim poţi ajunge în închisoare, iar orice mişcare cu mai mult de trei membri şi care nu promovează explicit politica partidului ar putea fi interzisă. Ca la noi, dar mai pe faţă, ar spune cei mai cinici.
Şi atunci nu-i nici o supriză că unele organizaţii, persoane, guverne au mai ridicat o sprânceană sau două când au aflat că Jocurile Olimpice merg la Beijing. E drept, se poate ca valul de compasiune pentru Tibet a guvernelor occidentale să fie cauzat de faptul că s-a descoperit că pe-acolo ar fi nişte ditamai zăcămintele de cupru, zinc şi plumb.
La care CIO a băgat placa cu „tocmai, va fi o fereastră prin care China şi lumea se vor putea privi şi înţelege mai bine and then some and then some more”. Sarkozy afirma în prima zi că el a venit pentru că dacă stătea acasă n-ar fi existat un dialog şi a avut o întrevedere cu preşedintele chinez în care a ridicat aceste probleme. Ăhăm. Şi s-a schimbat ceva? În atitudinea Chinei, ceva, ceva, măcar o măslină? Nada, rien, nimic. Dar vă puteţi imagina dialogul?
Sarkozy: Pune şi mie nişte tărie, ceva, că doar nu mai am nici o conferinţă de presă după. Şi ce mai faceţi? Am auzit că aţi împuşcat nişte tibetani la graniţă când încercau să fugă.
Chinezu’: Da, cădeau ca popicele. A fost o tragere pe cinste. Apropo, vă invit mâine la proba de tir, avem şanse mari..
Sarkozy: Da, bine…legat de tibetani…noi…noi nu aprobăm asemenea…practici..
Chinezu’: Dar vedeţi, e o tradiţie la noi împuşcarea tibetanilor la graniţă, e parte din cultura noastră..Vă mai torn un pahar? Sunt sigur că în zilele următoare o să aveţi ocazia să descoperiţi şi alte obiceiuri şi laturi fermecătoare ale Chinei.
De fapt, ce dialog poţi avea pe tema asta?
Dar, au spus apărătorii Beijingului, presa din toată lumea o să dea năvală şi o să poată descoperi China cu adevărat şi o să înţeleagă locul ăsta minunat. Ăhăm. Câte reportaje din afara stadionului aţi văzut? De-astea cu oameni normali, pe străzi sau pe la ei acasă. Bănuiesc că nu prea multe. Avantajul la o competiţie cu jdemii de sporturi şi participanţi din mai multe ţări decât există e că poţi să le ţii pe tembeliziuni ocupate cu ce se întâmplă în spaţiile de concurs, fără să mai aibă timpul sau interesul de a relata cum arată viaţa în afara lor.
S-ar putea, totuşi, să fi văzut două, trei, poate cinci reportaje mai preocupate de cum trăiesc chinejii. Dar aţi văzut vreun reporter care să pună o întrebare cu adevărat incomodă? Ceva despre politică, autonomia Tibetului, poluare, cenzură, orice? Cred că nimeni nu şi-ar fi riscat barba. Sau şi dacă şi-ar fi riscat-o, ar fi avut parte de un răspuns zâmbăreţ şi mustind a satisfacţie vizavi de bravii conducători. Dacă un străin ar mai avea cum să scape, chinezii cu siguranţă n-ar risca.
Şi uite aşa Jocurile de la Beijing s-au transformat în cea mai mare operaţiune de ascundere a gunoiului sub preş din istorie. Reprezentativă în acest sens mi se pare şi atitudinea vizavi de poluare. S-au luat măsuri disperate, cu efect pe termen scurt, foarte scurt, ultrascurt şi prea scurt ca să fie măsurat: înjumătăţirea numărului de maşini pe stradă şi închiderea fabricilor din zonă, la care se aduagă faptul că în primele zile ne-au luat la mişto spunându-ne că smogul e de fapt ceaţă. Iar după încheierea Jocurilor maşinile, fabricile şi nivelul de poluare sub orice critică s-au întors. Vin străinezii, ne punem hainele de gală, scoatem covorul roşu, iar după ce pleacă ne întoarcem la jegul nostru. Mă gândesc că Pierre de Coubertin dă ture prin mormânt.
Voie bună!

Să-l spânzurăm pe Tadici

Evgeni Trefilov este antrenorul naţionalei de handbal a Rusiei. Un nene mare, chel, morocănos şi dur. Ceva gen singurul om de care îi e frică lui Chuck Norris. A câştigat cu Rusia Campionatul Mondial în 2005, în faţa României, şi în 2007. Se ştie că le munceşte pe jucătoare şi le târâie prin noroi de le sar capacele, dar lumea se mulţumeşte cu faptul că el câştigă trofee. O dată, o jucătoare din naţională a primit o ofertă de la echipa de club unde antrenează Trefilov. A refuzat, spunând că îi ajung cele câteva luni pe an când trebuie să-l suporte la antrenamentele Rusiei.
Dar să revenim pe plaiurile noastre. Gheorghe Tadici este, sau mai bine spus, a fost antrenorul naţionalei de handbal a României. În timpul mandatului lui, am obţinut cele mai bune rezultate din ultima vreme: un loc 2 la campionatul mondial în 2005, urmat de un loc 4 în 2007, dar apoi o dezamăgire în poate cel mai important moment, la Olimpiadă. Visam la o medalie, am terminat pe şapte. Tadici e şi el un Trefilov mai mic, de la chelie şi burtică până la nevoia de a boscorodi straşnic pe oricine îl contrazice, certuri cu arbitrii, certuri cu antrenorii adverşi. Şi din când în când mai scapă în presă câte o povestire cu o palmă dată la antrenamente.
Luminiţa Huţupan-Dinu este cel mai bun portar de handbal fete din lume. A jucat mult timp la cel mai înalt nivel şi e multiplă câştigătoare a Ligii Campionilor. Pe final de carieră, a venit, ca şi multe alte jucătoare din naţională, la Oltchim Râmnicu Vâlcea, unde antrenor era Tadici. De nenumărate ori şi-a dezgropat echipa prin paradele ei fantastice. Şi dă nişte goluri din poartă în poartă geniale. E unul dintre oamenii pe care îi respect cel mai mult, pentru că mi se pare exemplul perfect de persoană care începe de jos şi ajunge departe doar prin propriile ei forţe.
Acum, Luminiţa se simte dezamăgită. Ar fi vrut să se retragă mai devreme, să facă un copil şi să se dedice familiei. A mai continuat câţiva ani, pentru că îşi dorea să aibă şi o medalie olimpică. A suportat antrenamentele epuizante fizic şi psihic ale lui Tadici, cu apostrofări, înjurături şi câte o palmă ocazională. A suportat „şedinţele tehnice” de după fiecare meci pierdut, prilej de critici peste critici şi rereexaminări ale casetei pentru ca nici o jucătoare să nu scape neboscorodită. Şi cu ce s-a ales? Cu nimic.
A suportat toate astea, deşi au distrus-o din punct de vedere psihic. Şi are un singur lucru de reproşat: că antrenorii nu ştiau ce să facă la înfrângere. Că acele interminabile şedinţe în care se analiza vinovăţia fiecăruia o demoralizau, iar nimeni nu mai încerca să-i redea încrederea pentru meciul următor. Şi celelalte jucătoare au declaraţii similare.
Şi am ieşit pe şapte şi presa avea nevoie să găsească un vinovat. Repede, că altfel nu se mai vinde ziarul. Având în vedere aceste declaraţii, soluţia era simplă: Tadici e de vină, mă. Hai să-l spânzurăm! Nu am de gând să mă apuc să-i apăr metodele, şi vă rog să mă trageţi de mânecă dacă mă îndrept spre asta, dar nu vreau nici să mă lansez într-un alt val de acuzaţii ipocrite.
Tadici a avut nişte rezultate foarte, foarte mari. Nu-i de colea să fii vicecampion mondial şi nici locul patru nu arată prea rău. Nici Oltchim nu mai trecuse de mult prin Champions League. Cred că e primul antrenor care a reuşit să-l aducă pe preşedinte într-o sală de handbal după ’89 şi singurul care i-a adus pe preşedinte şi pe prim-ministru împreună, într-o perioadă când nici nu-şi vorbeau. Preşedintele şi premierul şi-au făcut poze şi au plecat, iar handbalul românesc tot n-are o sală mai acătării. Dar ăsta e un subiect pentru altădată.
Poate că şi altul ar fi putut să aibă rezultatele astea. Într-adevăr, a avut un lot foarte valoros. Dar nu ştiu dacă asta contează. Contează că a avut rezultatele astea şi noi n-am avut o problemă. Eram fericiţi, eram mândri, uite domne, noi avem antrenor! Faptul că-şi mai pălmuieşte jucătoarele mai scăpase prin presă. Faptul că uneori mai ia câte o decizie dubioasă la selecţie se vedea cu ochiul liber. Tot cu ochiul liber se vedea halul în care se boscorodeşte cu Mariana Târcă, antrenoarea adversarilor de la Rulmentul, şi cu arbitrii. La un meci de campionat a intrat în teren în timp ce se juca pentru a se certa cu arbitrul. Şi asta n-a deranjat pe nimeni. Cât timp aveam rezultate, Tadici era bun.
După care au urmat Mondialele din Franţa, unde am terminat în afara podiumului şi am ratat o calificare directă la Beijing. Oltchim a ieşit cam repede din Champions League. Era o sămânţă de scandal în aer, dar i s-a dat credit până la Olimpiadă. Unde, iarăşi rateu. Şi ne-am pus pe desfiinţat. Dezvăluiri senzaţionale ale jucătoarelor naţionalei! Brusc, marele antrenor Gheorghe Tadici se transformase într-un căpcăun care înghiţea copii. Avem principii doar când ne merge rău. În rest, dacă-s rezultate bune, scopul scuză mijloacele.
Deci cine e vinovat pentru ratarea de la Jocurile Olimpice? Sigur, Tadici are o vină însemnată. Dar eu cred că de vină sunt Cristian Gaţu, Luminiţa Huţupan, eu şi tu. Pentru că am acceptat un mitocan cât timp promitea performanţe. Pentru că am fi fost dispuşi să ne dăm la schimb demnitatea pentru o medalie olimpică. Şi de-asta nu o merităm.
Între timp, Trefilov a luat argintul şi e bine mersi la naţională. Vă daţi seama ce scandal iese la primul lui rateu?
Voie bună!

Beijing 2008: recapitulare

(Cam târziu, dar să presupunem că e mai bine ca niciodată)
România a terminat Jocurile Olimpice de la Beijing pe locul 17, cu un total de opt medalii. Nu ştiu, mie unul îmi plac numerele astea, le joc şi la loto, deci nu mă pot pronunţa. Totuşi, se vede din avion că am scăzut. Nu se mai putea ca la infinit să avem rezultate mult peste condiţiile noastre. Înţeleg că sunt vreo două bazine de înot ca lumea în ţară, sala de la Lia Manolia unde se antrenau atleţii a cam explodat la un moment dat, campioana olimpică la maraton se antrenează şi trăieşte în state, iar cu toate astea pare că vor mai trece câteva ediţii ale Jocurilor după care canotoarele să ameninţe cu retragerea ca guvernul să se înduplece să facă o pistă pentru antrenament. Până atunci, la Snagov, pe lac, lângă bărcile cu motor ale baştanilor. În condiţiile astea, am putea şi să scădem mai mult.
Şi hai să ne luăm la rând rezultatele.
Alina Dumitru ne-a luat prin suprindere în prima zi cu o medalie de aur, la judo, 48 de kilograme, după o finală câştigată repejor. Alina a venit să ne arate, încă o dată, că habar n-avem să ne apreciem valorile. Aţi auzit de ea înainte de Beijing 2008? Ştiaţi că are cinci medalii de aur la campionatele europene? Vă e clar ce-i aia un ippon? Ştiaţi că preşedintele Federaţiei Mondiale de Judo e un orădean? În cazul subsemnatului, răspunsul la toate întrebările de mai sus e „nu”.
Echipa feminină de gimnastică a câştigat bronzul, terminând în faţa Rusiei. Un rezultat bun, având în vedere scăderea gimnasticii româneşti din ultima vreme.
Apoi Mihai Covaliu a câştigat bronzul la sabie. Una din dezamăgiri, având în vedere că Mihai se aştepta mai curând la aur.
Ana Maria Brânză a câştigat argintul la floretă, după o finală pierdută cu nemţoaica Britta Heidemann.
Sandra Izbaşa a luat aurul la sol, specialitatea ei.
Ziua de 17 august a fost cea mai bună, chiar dacă pronosticurile erau mai optimiste. Se aştepta un aur de la canotaj, la proba de 8+1, dar tensiunea ne-a ajuns din urmă şi cursa a fost câştigată de Statele Unite. România a pierdut şi argintul la mustaţă, luat de Olanda.
Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu au câştigat proba de canotaj, 2 rame fără cârmaci. Andrunache a ajuns la al cincilea aur olimpic, iar Susanu la al patrulea. Iar cele două spun că vor concura şi la Londra dacă se construieşte o pistă de dimensiuni olimpice pe care să se antreneze lotul naţional. Parcă asta spunea şi Elisabeta Lipă. Poate, poate, acum o merge?
Iar Constantina Diţă Tomescu a câştigat, în acea dimineaţă, proba de maraton feminină. La 38 de ani, a fost cea mai în vârstă atletă campioană olimpică, în cea mai lungă probă a atletismului feminin. S-a desprins undeva puţin după jumătatea cursei şi a continuat singură până la sfârşit.
Deci Michael Phelps a luat tot atâtea medalii cât România. Hai să fim veseli, pentru că se prea poate ca la Londra să fie mai rău. Voie bună!

Şi se sfârşi şi Olimpiada

De fapt, corect ar fi “se sfârşiră şi Jocurile Olimpice”, pentru că Olimpiada e perioada de patru ani dintre două ediţii ale Jocurilor Olimpice. Şi nici măcar nu mi-a dat nimeni peste nas pentru asta.

Deci, se termină. Iarăşi o tonă de chinezi dansând, toboşărind, primind flori în numele voluntarilor (care au fost şi mai o tonă, un milion de inşi frate?)

Mister Jacques Rogge nu s-o fi săturat şi el să zică acelaşi discurs din doi în doi ani peste tot? Aş vrea să văd o dată un preşedinte CIO care începe cu ”Da, mâncarea a fost OK, and you have beautiful women, dar vedeţi că faţă de anul trecut arena de la tir cu arcul a fost groaznică. Şi vedeţi că ăia ştiau mai bine să-şi cotonogească protestatarii.” De fapt, aş da măcar mărunţişul pe care-l mai am în buzunar ca să văd că un oficial CIO spune ceva concret.

Ca la ceremonia de deschidere, dar pe dos, ni s-a vorbit de valori fundamentale şi pace şi prietenie între popoare, după care au venit nişte oameni milităroşi, au dat jos steagul olimpic şi l-au înlăturat, totul cu gesturi foarte milităroase. Contradicţie, anyone?

Singurul moment mai interesant (sigur, pe lângă artificiiiiiii) a fost cel dedicat Londrei, care a avut un mic număr artistic din care n-am înţeles nimic, că aşa-s astea olimpice. Beckham şi mingea de fotbal nu prea au nici o legătură cu evenimentul (nici una cu alta, de altfel), dar deh, probabil era de aşteptat să apară. Ce mi-a plăcut la engleji a fost că ei au fost mai sinceri şi normali în simboluri. Beijing a venit cu dragoni şi artificii şi scrieri antice şi arte marţiale şi mii de oameni bătând simultan în tobe şi alte manifestări grandomane care în viaţa reală…nu există. Londra ne-a propus un double decker şi o trecere de pietoni (de-astea avem până şi noi!) cu nişte oameni cu umbrele (iote! şi de-astea avem!) pe dânsa, un poliţist şi o minge de fotbal, care a primit un rol disproporţionat de mare în toată afacerea. În acelaşi spirit, propun ca la Londra sloganul să fie “Fish and chips”, că m-am săturat de unităţi în diversitate.

Voie bună!

Sportul Studenţesc – Cetate(a) Suceava 2-0

E dimineaţă. Razele calde ale soarelui mă încălzesc, de afară se aud păsărele ciripind, eu mă întorc de colo colo în pat, având pe faţă un zâmbet inexplicabil, şi încerc, ca adeseori pe la orele astea, să mă culc la loc, spunându-mi că am dormit puţin şi probabil în curând o să sune ceasul, deci trebuie să profit de timpul pe care îl mai am. Da’ chiar, cât o fi ceasul? Mă întorc pe partea cealaltă şi mă uit la fostul meu ceas de mână, actualmente uşor dezmembrat. Mă uit la ceas şi el se uită la mine şi-mi spune sec 10:46. Ce, ce, ce, ce? Mă uit şi la mobil, cel care avea responsabilitatea să mă trezească în această mirifică dimineaţă, care îmi spune şi el, pe acelaşi ton, 10:46. Ouch.

După câteva secunde de ”WTF dude?” şi o perioadă mai lungă în care înjur ceasul, pe mine şi pe dobitocul care a pus meciurile din B la 11, încerc să salvez ce se mai poate. Jumate de oră mai încolo sunt la metrou, unde murmur încontinuu “Haide! Haide!” şi mă auto-înjur pentru că mi-a luat jumate de oră să mă târâi din casă. Îmi îndes căştile în urechi. Mic dialog intern: “-Am ceva nervos pe-aici? -Nu cred -Atunci, dă-i shuffle şi Dumnezeu cu mila”, după care drăcovenia începe să-mi servească piese liniştito-ambientale. Mai bine, pentru că ăsta a fost un meci cu care se potriveşte starea de floricele pe câmpii.

Grozăveşti, mereu fermecător

Grozăveşti, mereu fermecător

Zece minute de la Grozăveşti la stadion. Nu-i chiar de record mondial, dar s-ar putea să fie un personal best. Ajung la pauză şi înţeleg că-i 1-0 pentru noi, după o repriză solidă, dar nici ei nu-s desculţi. Centrare Curelea, cap Ferfelea din plonjon, plus încă o ocazie la care un fundaş de-al lor a scos mingea de pe linie. Ambele pe final, deci trebuia să mă mai grăbesc puţin şi le prindeam. În rest, să vă povestească repriza a doua cine a văzut-o.

După pauză au venit câteva atacuri şi ocazii mai mărunţele de-o parte şi de alta, dar ei s-au potolit repede. Noi, câteva centrări periculoase la care, dacă punea cineva caul, mingea era în poartă. Varga în vervă, aleargă, centrează, se zbate, tot tacâmul. La un moment dat e aproape de accidentare după ce respinge o minge din foarfecă în apărare, dar îşi revine. Cazan, peste forma cu care ne-a obişnuit. Apărarea solidă, plasament bun, multă încredere. Patriche scoate tot, iar când nu scoate nici el, nici vreun coleg din defensivă, îl avem pe Samoilă, care e portar. În sfârşit.

Stângă intră în locul lui Posto şi arată ca un jucător mai.. nu ştiu, echilibrat decât sezonul trecut. În sensul că în continuare e foarte bătăios şi poate uşor individualist, dar pare că ştie să-şi conserve mai bine energia. Sau poate e doar faptul că azi chiar i-a ieşit, nu ştiu, dar în orice caz e de bine. Într-o fază trece de trei fundaşi adverşi, după care trage însă slab, drept pe direcţia portarului. Mai trec câteva minute şi iarăşi întoarce doi apărători, dar din nou şutul dezamăgeşte. Însă e un progres evident.

Şi aici vine cel mai nesimţit moment pe care mi-a fost dat să-l văd pe un stadion. Bine, sunt proaspăt, deci poate o să văd şi mai rele, dar mă îndoiesc. Aut pentru Sportul, undeva la 20 de metri de poarta Sucevei. Jucătorul de la Suceava nu-i dă mingea celui de la noi, care ia alta de la băiatul de mingi şi bate. Între timp, ăsta de la Suceava vine cu mingea în mână şi o lasă în teren. Arbitrul nu vede că-s două mingi (sau se face) şi atacul continuă. Mi se pare că cineva a vrut să dea mingea afară, dar nesimţitul de la Suceava a fost mai rapid şi a şutat-o spre locul unde se mutase acţiunea, cu tot cu adevărata minge. Arbitrul se face în continuare că nu vede, faza se termină cu un şut care vâjâie pe lângă vinclu, iar suceveanul nostru vesel primeşte galben. Pentru momente ca ăsta ar trebui introdusă pedeapsa capitală în fotbal.

Mai departe meciul a cam degenerat într-o serie de hârjoneli, lovituri libere, vaiete, galbene, simulări jenibile, faulturi fără minge, bătăi şi negri, şi de-o parte, şi de alta, dar parcă tot ei au fost mai mârlani. L-am reşinut pe numărul 7 de la Suceava, un domn cu gura mare care a bătut o lovitură liberă fix în braţele portarului nostru. Hei, are precizie, nu-i puţin.

Jucator luat cu targa

Jucator luat cu targa

Pe final, în timp ce galeria îl salută pe Lungu, Ferfelea trage un şut pe colţul lung de pe la marginea careului şi e 2-0.

Primul meci al Sportului Studenţesc ca student, I guess. Sau, mai exact, prima repriză secundă a unui meci al Sportului Studenţesc în calitatea de student, presupunând că aia e o calitate. Îmi pare rău pentru că am dormit ca porcu şi am venit doar la pauză, dar o să mă revanşez eu cumva. Deşi nu ştiu cum.

Un început bun, dar hai să nu ne îmbătăm cu apă rece iarăşi. Echipa se încheagă, are multă încredere, dar mai e mult până departe, iar adversarul a venit din C.

După meci, am trecut şi pe la 23 august, având în vedere că azi e azi şi mâine nu-i. Parcul Naţional se simte bine, răcoros şi umbros, dar parcă tot are nevoie de un nume decent. Patinoarul..e OK, e-n picioare. Despre stadion vă pot spune ce v-a spus şi primăria: o să fie construit în locul turnului de paraşutişti, care încă e în picioare. De după gardul care marchează fosta intrare se vede un mare munte de pământ, ceea ce în interpretarea mea optimistă înseamnă că se mişcă ceva. Terenurile de atletism arată bine. La Copaci era închis, iar piaţa volantă zbura, puiule, zbura.

Mi se pare că de pe Basarabia cel mai bine arată spitalele. Urmează terasele (deşi nu-s cine ştie, dar asta spune mai mult despre Basarabia decât despre ele), iar chestiile sportive sunt pe la coadă.

La un moment dat, după ce am cotit-o pe Grigorescu, am dat de un domn uşor întunecat şi burtos, care a venit spre mine şi m-a întrebat duios: “Mă, ce muzică asculţi, mă? Hă?” Am trecut mai departe, spunând în gând ceva gen “Doamne, ştiu că ţi-am cerut multe, şi n-am făcut nimic ca să le merit, dar de data asta aş aprecia dacă nu mă trezesc cu vreun cuţit sau alt obiect contondent în spate”.

Două imagini au încheiat această fantastică epopee: aurolacul cartierului gonind un maidanez, şi o nuntă la care nuntaşii se puseseră pe dănţuit în mijlocul străzii. Îmi iubesc cartierul.

Nuntă în stradă

Nuntă în stradă

Apropo, de ce s-ar chema Cetate Suceava, că toate-s articulate?
Şi mai apropo, data trecută când am jucat cu Suceava, în poartă era un negru. Acest post istoric, portarul Sucevei, ajunsese să fie ocupat de un camerunez, ceea ce mi se părea o mărturie tulburătoare despre pericolele globalizării. Acum nu mai e cazul. De ce scriu asta? Nu ştiu.

Alte impresii de la meci aici şi aici. Video aici.
Haide Sportul!

Tristan Tzara – chanson dada

I

la chanson d’un dadaïste
qui avait dada au coeur
fatiguait trop son moteur
qui avait dada au coeur

l’ascenseur portait un roi
lourd fragile autonome
il coupa son grand bras droit
l’envoya au pape à rome

c’est pourquoi
l’ascenseur
n’avait plus dada au coeur

mangez du chocolat
lavez votre cerveau
dada
dada
buvez de l’eau

II

la chanson d’un dadaïste
qui n’était ni gai ni triste
et aimait une bicycliste
qui n’était ni gaie ni triste
mais l’époux le jour de l’an
savait tout et dans une crise
envoya au vatican
leurs deux corps en trois valises

ni amant
ni cycliste
n’étaient plus ni gais ni tristes

mangez de bons cerveaux
lavez votre soldat
dada
dada
buvez de l’eau

III

la chanson d’un bicycliste
qui était dada de coeur
qui était donc dadaïste
comme tous les dadas de coeur

un serpent portait des gants
il ferma vite la soupape
mit des gants en peau d’serpent
et vient embrasser le pape

c’est touchant
ventre en fleur
n’avait plus dada au coeur

buvez du lait d’oiseaux
lavez vos chocolats
dada
dada
mangez du veau

Două nedumeriri

Am şi eu două întrebări, vizavi de obiceiul nobil şi stămoşesc de a fi răutăcios/critic cu lumea, fără de care nu aş putea trăi.

În primul rând, dacă zici ceva de non-bine despre cineva când nu-i acolo, se cheamă că-l vorbeşti de rău, că eşti bârfitor, ce mai, eşti un porc. Dacă i-o zici în faţă, se cheamă că nu mai ai nici o ruşine şi că eşti porc pe faţă. Păi şi atunci cum mai ai voie? Mai mult, deşi la prima vedere aşa ar fi, astea sunt singurele două variante sau zac într-o falsă dilemă? De exemplu, dacă scriu aici “Mihai e un tip de treabă şi zice chestii decente, dar mi-e teamă ca în ritmul ăsta să nu se transforme într-un om care se uită pierdut prin tine, priveşte cu grijă în jur ca să nu fie agenţi ai Mossadului, iar apoi îţi spune că în 2012 o să vină o cometă, o invazie extraterestră şi un atac al clonelor lui Elvis, şi o să murim cu toţii, deşi discuţia are loc în 2016″ (salut, nepoate, sper că mai citeşti pe-aici), asta în care dintre cele două categorii de mai sus intră?

Şi a doua. Am dreptul să mă iau de ăia care poartă ochelari de soare noaptea, în cazul în care port şapcă noaptea? Că dacă nu, va fi un sacrificiu greu de făcut, dar sunt dispus să nu mai port şapcă atunci când e întuneric afară. Totul ca să pot să-i critic pe umflaţii ăia.

Voie bună!