Nichita Stănescu – Cântec

Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Ar fi trebuit să fii un cerc subţire,
dar n-ai fost, n-ai fost aşa.
Ar fi trebuit să fiu un romb subţire,
dar n-am fost, n-am fost aşa.

Iarbă, pietre, arbori, păsări
voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva.
Mă privesc, m-aud, m-adulmec
şi îmi pare că visez.

Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.

Anunțuri

Sportul Studenţesc – Concordia Chiajna 0-1

Mda…ăăă..cum să spun eu asta..

Ne-au .. bătut. Am fost total incapabili. Big time.

Cică înainte de meci marele Şiman l-ar fi scos din lot pe Postolache, pentru că nu vroia să îşi prelungească contractul până la sfârşitul lumii. Mi se pare că se potriveşte ce spunea .. toată lumea, la meciul cu Dinamo 2, după eliminarea lui Posto: „Băăă, idiotul ăsta ne-a dat afară cel mai bun om!” Când o să dispară de la noi, românaşii, cretinitatea asta cu nu prelungeşti contractul, te trimit la Ulan Bator?

Nicola a fost căpitan. Proastă alegere. Am reţinut vreo două pase pentru nimeni şi în general multă indecizie la construcţie, mult prea multă pentru un lider. În repriza a doua a fost extrem de fad, ca mai toată lumea.

Uite, ăsta a fost un şut pe poartă de-al nostru, cică au mai fost şi altele, nu multe, dar să mor eu de-mi mai amintesc vreunul:

Golul oaspeţilor a venit după ce Diniţă a scăpat pe contraatac singur cu Niculescu şi a tras în vinclu.

Repriza a doua, ştearsă, ştearsă, mai ştearsă ca prima. Câteva cornere, şuturi, chiar una sau două faze de singur cu portarul pentru Chiajna. Niculescu a scos însă şi, cu excepţia unei perioade când se apucase să joace volei, aş spune că el chiar a jucat bine.  Din păcate, n-a avut cu cine… Lovituri libere periculoase pentru oaspeţi, exemple mai jos:

şi încă una, mai ceva ca astea, când mingea a trecut la o palmă de bara din stânga.

La noi, un fundaş a reuşit să rateze din vreo şase metri, având în faţă o jumătate de poartă goală, după un corner. Nimic nou, deci. Şi în rest, multe faze de handbal cu mingea purtată de pe un flanc pe altul, fără ca nimeni să-şi asume răspunderea unui şut sau chiar a unei pase în faţă. Greu…

Cea mai interesantă fază a meciului a fost … Ovidiu în costum, o imagine unică pe care numai partidele de miercurea o pot oferi. Din păcate, am doar o poză din spate, pentru că n-am fost pe fază la şedinţa foto de la început, iar deja la pauză nu mi se mai părea amuzant.

Aşa da, aşa nu

Aşa da, aşa nu

Fotbalistic vorbind, nu, meciul n-a prea avut faze interesante.

0-1 la final, după un meci care emană neputinţă. Lui Niculescu nu-i venea să se mai ridice de pe gazon, dar colegii lui nu prea dădeau urme de remuşcări sau păreri de rău. Aşa cum nu mă aştept ca nici antrenorul sau Şiman să considere că e ceva în neregulă. Şi, încet, încet, continuăm s-o luăm la vale…

Niculescu la pământ

Niculescu la pământ

Suntem la patru puncte deasupra liniei, care se apropie şi se apropie… Iar răsuflarea ei în ceafa noastră n-ar fi o problemă dacă am juca ceva fotbal, dar aşa..

Haide Sportul!

S-a terminat aratul, dar a dispărut Spicul

Scriu asta cam ultra-arhi-incredibil-de-inimaginabil-de-târziu, dar deh, lene mare. Miercurea trecută, cum aveam chef de plimbare şi nici un plan, plus că victoria cu Steaua din ziua de dinainte mi-era proaspătă în minte, am făcut o vizită pe la stadion, în Regie. Poarta era deschisă, dar n-am vrut să-l iau ca pe un semn că e ziua mea norocoasă şi să joc la loto. Pe drum, am mai şi trecut de un…puştan, aşa care m-a văzut cu tricoul şi m-a întrebat dacă ţin cu Sportul şi mi-a zis că el joacă la Sportul. It feels good. Feels like home.

Vestea bună: terenurile de antrenament par în formă maximă. Şi ultimelor fâşii de noroi care mai rămăseseră le-a luat locul iarba, iar acum în complexul din Regie sunt vreo 3-4 terenuri cu iarbă, la care se adaugă cele două sintetice. O bază de antrenament decentă şi ne aliniem şi noi, încet, încet, cu universul. Gazonul arată .. tentant, neted, momentan pare mult peste cel de pe terenul principal, da-i normal, că doar e proaspăt.

Sfârşit de arături în Regie

Sfârşit de arături în Regie

Am mai văzut şi doi neni care se ocupau de o poartă cu o lampă de sudură. Mi-am zis că nu vreau să ştiu şi oricum a intrat în acţiune reflexul prin care încerc să nu mă apropii prea mult de gazon de teama să nu iasă unul cu o mitralieră şi să mă întrebe ce caut acolo. Da’ de unde? Singurul om care m-a băgat în seamă mi-a explicat cum ies spre Crângaşi. Totuşi, paranoia rămâne. Altfel, aceleaşi chestii cu care m-am obişnuit de la ultima asemenea vizită: rufe studenţeşti la uscat pe sfori studenţeşti peste iarba studenţească, statui, câţiva inşi prin zona vestiarelor care vorbeau de meciul de deunăzi, dar nu m-am apropiat mai tare, vezi partea despre paranoia.

Vestea proastă: fabrica de pâine Spicul…nu mai este printre noi. Bine, a mai rămas cam un sfert din clădirea iniţială, dar nu-i mai dau mult. Păcat, s-au dus şi vremurile când veneam dinspre Grozăveşti spre meci şi deodată se năpustea asupra mea un miros de pâine proaspătă care mă făcea să cred că am ajuns în paradis. Acum, zona e dominată de moloz, praf, betoane şi rahat de câine.

Demolarea este opera celor de la demolaricontrolate.ro, ceea ce mi se pare un pic peste vreaucarnet.ro sau vreautermopane.ro. Îşi spală puţin din păcate prin faptul că au o galerie foto cu buldozere intrând în clădiri. Par să aibă o oarece experienţă cu demolarea fabricilor de pâine. Ce naiba, lumea nu mai mănâncă în zilele noastre?

Imaginea de mai jos e de după meciul cu Ştiinţa Bacău, când m-am întrebat de ce e o gaură în clădire dar am fost prea murat ca să mă gândesc la asta prea mult.

Gaură în fabrica de pâine

Gaură în fabrica de pâine

Iar acum locul arată ca un mare şantier.

Şantier

Şantier

Haide Sportul! Voie bună!

Sportul Studenţesc – Ceahlăul Piatra Neamţ 0-0

Pe scurt: Samoilă e Superman, ei sunt ţărani, Bogaciu e un sclav (deşi având în vedere pădurea de cumetrii care duce de la Piatra la casa fotbalului, orice arbitru ar fi fost un sclav) şi parcă, parcă se vede o diferenţă în atitudine după meciul cu Steaua.

Trezit târziu, mâncat târziu, bărbierit târziu, spălat târziu, plecat târziu. Şoc şi groază: am ajuns înainte de începutul meciului. Nu cu mult, dar intenţia contează. Stadionul parcă ceva mai plin ca în restul sezonului, parţial pentru că jucăm cu singura echipă din serie care e sigură că va promova, chiar dacă va trebui modificat clasamentul pentru asta. Şi parţial se simte efectul meciului cu Steaua. Lumea îşi mai aminteşte de tine când ai rezultate. Poate un oarece factor şi pentru începerea anului universitar, care poate a mai adus studenţi curioşi din căminele din jur. Sper să nu-i fi gonit, totuşi a fost un meci peste media noastră.

Nu voi insista prea mult pe faze individuale, pentru că nu prea am pe ce insista. A fost un joc plăcut prin faptul că a fost disputat, echipele au pus osul, şi-au dorit mult dar…n-au prea putut. Mingea ajungea rar în careu iar atunci era de multe ori dinamitată peste poartă, chiar şi din poziţii foarte bune.

Prima repriză a fost mai curând a Ceahlăului şi am reţinut două faze cu atacanţii lor scăpaţi singuri cu portarul, parcă o dată a venit un şut în plopi, iar la cealaltă fază a plonjat Samoilă foarte bine.

La pauză am ieşit ceva mai hotărâţi, am forţat un pic, dar din nou fără ocazii extrem de memorabile, după care jocul s-a mai balansat. La un moment dat Curelea prelungeşte din foarfecă o minge din lateralul careului, fundaşul moldovean respinge cu capul în faţă şi apare Rusu care bagă capul, dar mingea se duce drept în mâinile portarului. Cu ocazia asta, portarul intră destul de zdravăn în Rusu, care are nevoie de câteva minute ca să îşi revină. Aş vrea să nu fie cazul, dar mă tem că asta a fost cea mai mare ocazie a noastră şi, de altfel, a meciului.

Rusu ridicându-se după impact

Rusu ridicându-se după impact

După faza asta, am jucat mai decis, i-am împins în careul lor, dar am fost departe de a o băga în aţe. Poate cea mai bună fază din această perioadă a fost când o centrare de pe dreapta, pare-mi-se a lui Mandinga, intrat în locul lui Postolache, a ajuns la Ferfelea după ce Curelea a lăsat mingea, dar Vio a dat prost în minge, care s-a dus mult peste. Să notăm şi la Ceahlăul un contraatac bun, care a fost finalizat cu o minge peste şi pe lângă. Cam prin perioada asta a început şi numărul clasic cu portarul stând jumătate de secol înainte să bată autul de poartă. Hei, măcar i-am făcut pe ăştia să tragă de timp. Na şi un şut din perioada cu pricina:

După care vine momentul de nesimţire maximă, de aşteptat la orice meci în care Ceahlăul nu bate. Minutul 90 şi mai bine, 0-0, ce să facă băieţii? Cade unul în careu, iar mister Bogaciu îndreaptă cu viteza luminii mânuţele spre punctul de la 11 metri. Samoilă scoate şi ne dezgroapă. Samoilă e Superman. Samoilă rupe. După asta, mai vine un corner, la care apărarea respinge şi apoi un fundaş al nostru se prăbuşeşte în careu şi rămâne acolo minute bune. După asta mai vine o degajare a lui Samoilă, nu prea inspirată, şi fluierul final.

Jucători remarcaţi: none. Parcă nici Varga n-a sărit în ochi în mod deosebit, a avut câteva curse în repriza doi, dar terminate cu pase aiurea. La ei, a jucat un negru fix ca-n clişeele cu negri: alerga bine, dar nu prea le avea cu mingea, inclusiv şuturi în peluză din poziţii bune. V-aţi obişnuit cu paragraful rasist, nu?

Jucăm altfel, totuşi. Parcă mai hotărât, mai cu dorinţă. Era un anumit sictir în joc care acum a dispărut, băieţii îşi dau seama că se poate şi că au de ce. Din punctul ăsta de vedere, e un meci bun. Şi din punctul de vedere al finalului, când i-am bătut şi pe cei trei oameni în negru care jucau la Ceahlăul. Şi pentru că e totuşi un egal cu liderul. Dar scorul e destul de nasol, pentru că pierdem puncte într-o veselie şi aveam nevoie de victorie. Asta e, poate data viitoare.

Video cu penalty-ul. Haide Sportul!

Totuşi, vreau un translator

Nu ştiu de ce scriu asta, probabil că nu va conţine prea multe cuvinte de bine sau observaţii interesante, dar mi-am zis că de-acum o să cârcotesc pe aici vizavi de fiecare carte pe care o citesc.
De curând am terminat „Ţiganiada” şi mă felicit că am rezistat până la capăt. Asta e de bine, că la altele îmi vine să mă împuşc pentru că n-am renunţat pe parcurs. Nu mă întrebaţi cum se termină sau cum începe sau ce se întâmplă. Am uitat prin secunda 3 de la închiderea cărţii. Oricum, pe asta nu trebuia s-o citesc pentru şcoală acum vreun an? Şi parcă era ceva mai interesantă citită la şapte dimineaţa în troleu, dar cu toate astea am renunţat repede atunci.
Ştiţi, în Anglia există anumiţi „copii fiţoşi fără respect pentru cultură” care cer ca operele lui Shakespeare să fie traduse în engleza contemporană, ca să mai înţelegem şi noi ceva din ele. Tind să fiu de acord cu ei şi aş vrea ceva similar şi în cazul „Ţiganiadei”. Pe alocuri limbajul arhi-arhaic are farmecul lui, contribuie la realizarea umorului, îţi lasă sprâncene ridicate (ce înseamnă „te lolăi”, anyway?), dar în mare parte doar îmi face textul uşor incomprehensibil. Sigur, nici eu nu m-am concentrat prea tare la el, gen să citesc cu calculatorul şi televizorul închise, dar nici cu alte cărţi n-am prea făcut asta. În fond, e de datoria cărţii să mă facă suficient de atent la ea ca să nu mai observ ce-i în jur. Şi pentru asta trebuie să vorbească pe limba mea, şi la propriu, şi la figurat.
Simt că „Ţiganiada” e într-o etapă destul de avansată a procesului de transformare din operă literară în document istoric: hei, uite cum se vorbea şi se râdea când erau mici străbunicii străbunicii străbunicilor noştri! Valoare artistică există, doar a rezistat vreo trei secole, nu? Doar că nu cred că va mai rezista mult, depăşită de vremurile care vâjâie pe lângă ea. Cu adevărat savuroase găsesc notele de subsol, scrise sub forma unor dialoguri între mai mulţi „observatori”, pe schema e aşa-ba nu-i aşa-eşti prost, bă! Să văd dacă vă găsesc repede un exemplu drăguţ deschizând la nimereală…na, să zicem:

Dar ce scopos au avut cel rău de a răpi pe Romica, nu să spune aici? Simpliţian.
Dacă poeticul n’au aflat la izvod pricina, de bună seamă nice noao poate să o spue, căci el încă nu ştie. Onoch.
Poate că se va ivi din cursul poveştii; să aşteptăm puţintel. J. Răbdăceanul

Nu chiar cel mai bun exemplu, dar mă săturasem de răsfoit. În plus, îmi place cum câte o notă de subsol, tot de la autorul cel original citire, îşi pune deoparte timpul şi spaţiul ca efectiv să-ţi tălmăcească versificaţia poeticonului nostru (aw, deci e molipsitor limbajul) într-o română mai .. română, care poate fi înţeleasă şi de muritori ca mine.
Hai că m-am lungit şi n-am zis nimic. Cu interpretarea, vă descurcaţi, că aţi mai auzit prin liceu: analogie pentru visele naţionaliste ale românilor din Ardeal, noi, românii, n-aveam o epopee şi era cam târziu ca să facem una serioasă, deci s-o facem eroi-comică, iluminism, Şcoala Ardeleană, latinitate susţinută cu bestialitate. Aşa, ca fluturaşii. De citit? Poate, într-o după-amiază ploioasă, dacă eşti dispus să-ţi asumi riscul. Şi dacă nu trebuie să ajungi pe undeva, pentru că mereu există şansa să adormi pe parcurs. Şi poate pentru pasionaţii de istorie sau chestii de-astea.
Voie bună!

Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada, editura Minerva, 1973 (aparent publicată iniţial în 1800-1812)

Ana Blandiana – Totul

… Frunze, cuvinte, lacrimi
Cutii de conserve, pisici
Tramvaie câteodată, cozi la făină
Gărgăriţe, sticle goale, discursuri
Imagini lungite la televizor
Gîndaci de Colorado, benzină
Steguleţe, Cupa Campionilor Europeni
Maşini cu butelii, portrete cunoscute
Mere refuzate la export
Ziare, franzele
Ulei în amestec, garoafe
Întîmpinări la aeroport
Cico, baloane
Salam Bucureşti, iaurt dietetic
Ţigănci cu Kenturi, ouă de Crevedia
Zvonuri
Serialul de sîmbăta, cafea cu înlocuitori
Lupta popoarelor pentru pace, coruri
Producţie la hectar
Gerovitalul, băieţii de pe Calea Victoriei
Cîntarea României, adidaşi
Compot bulgăresc, bancuri, peşte oceanic
Totul.

In a brave new world…

„Brave New World” a lui Aldous Huxley. „Minunata lume nouă” pe româneşte, ceea ce mă face să mă gândesc că, şi aici, ca şi în cazul lui „1984”, am făcut bine că m-am ferit de o variantă în română.
Avem de-a face cu o distopie, sau cu o anti-utopie, cum o fi valid să spun. Adică un soi de opusul unei utopii. O societate viitoare, ţinută sub control strict, în care totul pute, dar oamenii sunt prea hipnotizaţi ca să-şi dea seama. În cazul de faţă, totul pute a levănţică şi aloe vera, dar tot pute. N-avem de-a face cu militărie şi reguli stricte, ci mai curând cu manipulare psihologică. Mai aproape de zilele noastre, nu?
În sistemul social propus de carte, toată lumea e fericită. Iar atunci când se întâmplă să nu te simţi fericit, eşti încurajat să iei soma, care e un soi de halucinogen. O să te ducă departe de realitate, într-o lume a viselor tale. Există şi doze clar stabilite, ca să ştie omul ce să facă. Cu o pastilă ai o după-amiază de visare, mai adaugă una pentru o zi întreagă, iar la a treia poţi avea un soma-holiday de un weekend. Aparent, soma se împarte la liber o dată pe lună la locu-ţi de muncă şi, chiar dacă ai rămas fără, se va găsi un coleg/străin generos care să-ţi ofere din raţia lui, cu tot cu slogane lucioase:

„Glum, Marx, glum.” The clap on the shoulder made him start, look up. It was that brute Henry Foster. „What you need is a gramme of soma.”
„Ford, I should like to kill him!” But all he did was to say, „No, thank you,” and fend off the proffered tube of tablets.
„Take a holiday from reality whenever you like, and come back without so much as a headache or a mythology.”
„Take it,” insisted Henry Foster, „take it.”
„One cubic centimetre cures ten gloomy sentiments,” said the Assistant Predestinator citing a piece of homely hypnopædic wisdom.
„Damn you, damn you!” shouted Bernard Marx.
„Hoity-toity.”
„And do remember that a gramme is better than a damn.” They went out, laughing.

Apropo, individul pe care tocmai l-am cunoscut în fragmentul de mai sus e Bernard Marx, personajul…n-aş spune neapărat central, dar e cel de la care începe totul. Un inadaptat, căci orice societate, oricât ar fi de optimizată, va avea inadaptaţii ei, de care, cum se va vedea mai încolo, are mare nevoie. Deşi e membru al clasei de vârf şi specialist în chestii hipnopedice, Marx nu prea se împacă cu structura întregii chestii. Deseori se simte singuratic, caută să întreţină relaţii stabile şi preferă să-şi consume depresiile decât să ia o doză de soma. La toate astea se adaugă un complex de inferioritate: e cu câţiva centimetri sub înălţimea medie a unui Alfa. Gurile rele spun că e din cauză că la o vârstă fragedă i-au pus din greşeală alcool în lapte.
Şi să ne mai scufundăm în câteva explicaţii, întru înţelegerea paragrafului de mai sus. Ideea de familie, şi chiar aceea de naştere pe cale naturală, a fost total înlăturată. Copiii sunt creaţi în laborator şi crescuţi centralizat, cu toate substanţele de care au nevoie pentru a creşte mari şi voinici. Bine, asta dacă sunt Alfa. În cazul Epsilonilor cred că îi injectau cu câte una, alta ca să iasă nătângi. More on that later.
Şi mai e şi hipnopedia. Li se repetă d-amboulea, după un program foarte strict, diverse fraze care sunt menite să-i obişnuiască cu structura socială, cu rolul lor în piramidă, cu modul în care merge totul, cu soma. A gramme is better than a damn.
Societatea e organizată după un sistem de caste, să-i zicem. De la naştere vei intra într-o categorie socială, în care vei fi pentru tot restul vieţii. Există cinci categorii, numite după litere greceşti. Un alfa se va ocupa de o funcţie de conducere, de lucrul în clinicile enorme în care sunt „creaţi” şi condiţionaţi nou-născuţii, de ştiinţă (mi se pare că la un moment dat în carte alfa-pluspluşii discută despre fizica relativistă), chestii „înalte”. Epsilonii sunt mecanici auto, gunoieri (bine, în cartea asta nu există gunoi, ca în multe altele, dar zic şi eu, aşa), lucrează în fabrici şamd. Iar ambii sunt condiţionaţi în aşa fel încât consideră că viaţa lor este perfectă şi găsesc total dezagreabilă activitateaa celor din celelalte clase. Un Epsilon nu va dori niciodată să fie mai mult, convins fiind că e prea multă muncă pentru el, un Alfa îl va trata mereu pe un Epsilon ca ceva un pic superior unui gândac, va fi scârbit de el.
Pe drum, câteva lucruri au fost aruncate pe geam: arta (vechituri, prostii, ar confuza oamenii), istoria (ce nevoie avem de trecut când prezentul e atât de tare?), religia (am înlăturat frica de moarte, deci ce nevoie mai e?), familia şi în general ideea de relaţie stabilă (prea multă bătaie de cap, prea multă suferinţă). Ce îmi place la nenea Huxley e că, într-o eră în care era trendy să dai în sovietici, el a hotărât să mai dea şi în consumerismul înecăcios în care iată că trăim. Henry Ford este considerat fondatorul întregului sistem (de altfel, el a spus la un punct că istoria nu ne e de folos), iar în vreme ce oamenii exclamau pe vremuri „Dumnezeule!” acum vor spune „Ford”. T-ul e un simbol important, care a cam luat locul crucii.
Deci, Bernard Marx, inadaptat. Hotărăşte să plece pentru câteva zile în America de Sud, într-o „rezervaţie de indieni”, unul din puţinele locuri care nu au fost aduse la civilizaţie, pentru că ar fi costat prea mult, iar viaţa se desfăşoară după vechile convenţii. Asistă la un ritual religios destul de sângeros şi dă de John, numit pentru o bună parte din carte Sălbaticul. John e un exclus în felul lui, pentru că nu e de-al locului. Mama lui, Linda, a venit din lumea civilizată cu zeci de ani în urmă, şi de aceea tinde să nu fie ignorat de comunitate. Tipul e şi citit, practic respiră Shakespeare, chiar dacă mă-sa i-a dat şi cărţi ştiinţifice, chestii despre procesul hipnopedic etc.
Bernard îl ia pe John şi-l duce la Londra, împreună cu Linda, ca un soi de experiment. Un exponat viu dintr-o altă epocă. Asta îl propulsează în fruntea vieţii sociale (băi, ăla-l ştie pe sălbatic!!1one), ceea ce parcă face toate nemulţumirile lui vizavi de societate să se evapore. Bineînţeles, va urma şi decăderea, o dată ce John, sătul de discrepanţele între lumea lui şi civilizaţie, hotărăşte că nu mai vrea să fie un obiect de studiu. Poate cel mai mult din toată cartea mi-a plăcut dialogul dintre John şi Mustapha Mond, the World Controller, un fel de cappo di tutti capi.
Hai că asta a fost a doua pană de curent de azi, deci o să-l iau ca pe un semn că trebuie să mă opresc, deşi aş putea continua până mâine. Pe scurt: fericirea automată, la pachet..nu ştiu, are gust de plastic. Oamenii au nevoie de frică, au nevoie de mizerie, au nevoie să ştie că posibilitatea eşecului există şi e iminentă. Fără astea, eşti preprogramat, eşti o legumă. Hedonismul dus la extrem nu va funcţiona.
E o carte bună, clasică pentru gen. Recomand cu căldură. Mai vreau distopii, urmează „Childhood’s end” (se pune la categoria asta, că nu-s sigur?). Mai departe aştept sugestii. Voie bună!
Aldous Huxley, Brave New World, 1932

Şi am bătut şi pe Steaua

Mi-am propus să comentez cât mai puţin spre deloc despre meciurile Sportului pe care nu le văd pe viu, la faţa locului. Deci o să încerc să fiu scurt.
Mi-a plăcut că n-a existat crispare. Mi-a plăcut că s-a jucat cu voinţă, cu devotament, că băieţii au pus osul cum n-am mai văzut de mult. Mi-a plăcut că din când în când o mai dădeam pe un-doiuri, mi-a plăcut că pasele mai mergeau. Adorabile contraatacuri, bune ieşiri din apărare. Ador apărarea, care a fost foarte sigură pe ea. Mi-a plăcut pasa aia şmecherească a lui Varga de pe la ultima fază. Dacă o face în campionat la 0-0 îl omor. Mi-a plăcut maturitatea rarissimă din joc. Nu mi-a plăcut cum am dus mingea la colţ spre sfârşit. E mârlânie. Mi-a plăcut Falub, calm, încercând să tempereze şi să sublinieze că mai avem mult până departe. Campionatul e buba, dar încă se mai poate spera. Totuşi, am putea să nu neglijăm cupa? Parcă, parcă, ar ieşi de-o ciorbă.
Hai să lăsăm artificiile şi şampania deoparte. Am bătut o echipă care se numea Steaua, dar era formată din juniori, rezerve şi jucători care n-au mai jucat de 2000 de ani, iar unitatea echipei era inexistentă. Unii dintre oamenii ăştia nu s-au văzut nici întâmplător, pe stradă, dar acum trebuia să construiască împreună. Plus sictirul lor faţă de cupă. Cu toate astea, am bătut o echipă care se numea Steaua şi e o oarece lovitură de imagine. Momentul poate reprezenta un început, o renaştere, un punct zero. Hai că se poate! Pe de altă parte, el poate să nu aducă nici o schimbare, că doar la ocazii ratate ne pricepem. Dar viitorul n-a fost încă scris şi parcă, parcă sună bine.
Video: golul 1, Curelea. Şi golul 2, Varga. Final: Sportul-Steaua 2-0. Duminică la 13, acasă cu Ceahlăul. Haide Sportul!