In a brave new world…

„Brave New World” a lui Aldous Huxley. „Minunata lume nouă” pe româneşte, ceea ce mă face să mă gândesc că, şi aici, ca şi în cazul lui „1984”, am făcut bine că m-am ferit de o variantă în română.
Avem de-a face cu o distopie, sau cu o anti-utopie, cum o fi valid să spun. Adică un soi de opusul unei utopii. O societate viitoare, ţinută sub control strict, în care totul pute, dar oamenii sunt prea hipnotizaţi ca să-şi dea seama. În cazul de faţă, totul pute a levănţică şi aloe vera, dar tot pute. N-avem de-a face cu militărie şi reguli stricte, ci mai curând cu manipulare psihologică. Mai aproape de zilele noastre, nu?
În sistemul social propus de carte, toată lumea e fericită. Iar atunci când se întâmplă să nu te simţi fericit, eşti încurajat să iei soma, care e un soi de halucinogen. O să te ducă departe de realitate, într-o lume a viselor tale. Există şi doze clar stabilite, ca să ştie omul ce să facă. Cu o pastilă ai o după-amiază de visare, mai adaugă una pentru o zi întreagă, iar la a treia poţi avea un soma-holiday de un weekend. Aparent, soma se împarte la liber o dată pe lună la locu-ţi de muncă şi, chiar dacă ai rămas fără, se va găsi un coleg/străin generos care să-ţi ofere din raţia lui, cu tot cu slogane lucioase:

„Glum, Marx, glum.” The clap on the shoulder made him start, look up. It was that brute Henry Foster. „What you need is a gramme of soma.”
„Ford, I should like to kill him!” But all he did was to say, „No, thank you,” and fend off the proffered tube of tablets.
„Take a holiday from reality whenever you like, and come back without so much as a headache or a mythology.”
„Take it,” insisted Henry Foster, „take it.”
„One cubic centimetre cures ten gloomy sentiments,” said the Assistant Predestinator citing a piece of homely hypnopædic wisdom.
„Damn you, damn you!” shouted Bernard Marx.
„Hoity-toity.”
„And do remember that a gramme is better than a damn.” They went out, laughing.

Apropo, individul pe care tocmai l-am cunoscut în fragmentul de mai sus e Bernard Marx, personajul…n-aş spune neapărat central, dar e cel de la care începe totul. Un inadaptat, căci orice societate, oricât ar fi de optimizată, va avea inadaptaţii ei, de care, cum se va vedea mai încolo, are mare nevoie. Deşi e membru al clasei de vârf şi specialist în chestii hipnopedice, Marx nu prea se împacă cu structura întregii chestii. Deseori se simte singuratic, caută să întreţină relaţii stabile şi preferă să-şi consume depresiile decât să ia o doză de soma. La toate astea se adaugă un complex de inferioritate: e cu câţiva centimetri sub înălţimea medie a unui Alfa. Gurile rele spun că e din cauză că la o vârstă fragedă i-au pus din greşeală alcool în lapte.
Şi să ne mai scufundăm în câteva explicaţii, întru înţelegerea paragrafului de mai sus. Ideea de familie, şi chiar aceea de naştere pe cale naturală, a fost total înlăturată. Copiii sunt creaţi în laborator şi crescuţi centralizat, cu toate substanţele de care au nevoie pentru a creşte mari şi voinici. Bine, asta dacă sunt Alfa. În cazul Epsilonilor cred că îi injectau cu câte una, alta ca să iasă nătângi. More on that later.
Şi mai e şi hipnopedia. Li se repetă d-amboulea, după un program foarte strict, diverse fraze care sunt menite să-i obişnuiască cu structura socială, cu rolul lor în piramidă, cu modul în care merge totul, cu soma. A gramme is better than a damn.
Societatea e organizată după un sistem de caste, să-i zicem. De la naştere vei intra într-o categorie socială, în care vei fi pentru tot restul vieţii. Există cinci categorii, numite după litere greceşti. Un alfa se va ocupa de o funcţie de conducere, de lucrul în clinicile enorme în care sunt „creaţi” şi condiţionaţi nou-născuţii, de ştiinţă (mi se pare că la un moment dat în carte alfa-pluspluşii discută despre fizica relativistă), chestii „înalte”. Epsilonii sunt mecanici auto, gunoieri (bine, în cartea asta nu există gunoi, ca în multe altele, dar zic şi eu, aşa), lucrează în fabrici şamd. Iar ambii sunt condiţionaţi în aşa fel încât consideră că viaţa lor este perfectă şi găsesc total dezagreabilă activitateaa celor din celelalte clase. Un Epsilon nu va dori niciodată să fie mai mult, convins fiind că e prea multă muncă pentru el, un Alfa îl va trata mereu pe un Epsilon ca ceva un pic superior unui gândac, va fi scârbit de el.
Pe drum, câteva lucruri au fost aruncate pe geam: arta (vechituri, prostii, ar confuza oamenii), istoria (ce nevoie avem de trecut când prezentul e atât de tare?), religia (am înlăturat frica de moarte, deci ce nevoie mai e?), familia şi în general ideea de relaţie stabilă (prea multă bătaie de cap, prea multă suferinţă). Ce îmi place la nenea Huxley e că, într-o eră în care era trendy să dai în sovietici, el a hotărât să mai dea şi în consumerismul înecăcios în care iată că trăim. Henry Ford este considerat fondatorul întregului sistem (de altfel, el a spus la un punct că istoria nu ne e de folos), iar în vreme ce oamenii exclamau pe vremuri „Dumnezeule!” acum vor spune „Ford”. T-ul e un simbol important, care a cam luat locul crucii.
Deci, Bernard Marx, inadaptat. Hotărăşte să plece pentru câteva zile în America de Sud, într-o „rezervaţie de indieni”, unul din puţinele locuri care nu au fost aduse la civilizaţie, pentru că ar fi costat prea mult, iar viaţa se desfăşoară după vechile convenţii. Asistă la un ritual religios destul de sângeros şi dă de John, numit pentru o bună parte din carte Sălbaticul. John e un exclus în felul lui, pentru că nu e de-al locului. Mama lui, Linda, a venit din lumea civilizată cu zeci de ani în urmă, şi de aceea tinde să nu fie ignorat de comunitate. Tipul e şi citit, practic respiră Shakespeare, chiar dacă mă-sa i-a dat şi cărţi ştiinţifice, chestii despre procesul hipnopedic etc.
Bernard îl ia pe John şi-l duce la Londra, împreună cu Linda, ca un soi de experiment. Un exponat viu dintr-o altă epocă. Asta îl propulsează în fruntea vieţii sociale (băi, ăla-l ştie pe sălbatic!!1one), ceea ce parcă face toate nemulţumirile lui vizavi de societate să se evapore. Bineînţeles, va urma şi decăderea, o dată ce John, sătul de discrepanţele între lumea lui şi civilizaţie, hotărăşte că nu mai vrea să fie un obiect de studiu. Poate cel mai mult din toată cartea mi-a plăcut dialogul dintre John şi Mustapha Mond, the World Controller, un fel de cappo di tutti capi.
Hai că asta a fost a doua pană de curent de azi, deci o să-l iau ca pe un semn că trebuie să mă opresc, deşi aş putea continua până mâine. Pe scurt: fericirea automată, la pachet..nu ştiu, are gust de plastic. Oamenii au nevoie de frică, au nevoie de mizerie, au nevoie să ştie că posibilitatea eşecului există şi e iminentă. Fără astea, eşti preprogramat, eşti o legumă. Hedonismul dus la extrem nu va funcţiona.
E o carte bună, clasică pentru gen. Recomand cu căldură. Mai vreau distopii, urmează „Childhood’s end” (se pune la categoria asta, că nu-s sigur?). Mai departe aştept sugestii. Voie bună!
Aldous Huxley, Brave New World, 1932

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s