Progresul Bucureşti – Sportul Studenţesc 2-1

Aţi dus mingea aia de parcă era dinamită

Câh. Bleh. Grmf. Coborât din metrou la Izvor, târât într-un ritm alert prin toate băltoacele, stropit de maşinuţele care mergeau cu viteză şi mai nimereau câte o baltă cât Texasul, îngrijorat că n-o să mai ajung la timp (sau vreodată, drumul cam lua proporţii epice ajutat de o ploaie prea deasă ca s-o ignor şi prea măruntă ca să-mi placă). Am ajuns pe la fără 5 minute în Cotroceni încercând să nu-mi repet baubaurile tradiţionale, cum că stadionul ăla e blestemat pentru noi şi nu câştigăm niciodată şi de fiecare dată ne întoarcem înspumaţi de acolo. Nici acum nu cred în vorbe de-astea, dar e un mic blocaj al Cotroceniului peste care va trebui să trecem o dată şi o dată, iar norocul lor, porcesc pe alocuri, nu ne ajută în sensul ăsta.

Am început mai bine meciul, am avut două-trei urcări în atac şi un corner, după care…surpriză, surpriză, am luat gol, contrar cu ceea ce se juca. Scoateţi pancartele cu blestemul Cotroceniului. După asta ne-am mai domolit, meciul s-a mai strâns iar, dar parcă tot cu un plus pentru noi. De altfel, gazdele nu prea s-au zbătut azi, dar le-a cam ieşit tot, bloody bastards. Curelea a egalat în minutul 26 printr-un voleu foarte artistic după o lovitură liberă de pe dreapta.

Şi înapoi la drum. Ratări prea multe şi din poziţii prea bune ca să le mai ţin minte, de partea cealaltă au mai încercat să mai rupă ceva pe contraatac, dar cu rezultate nu tocmai fantastice. Am reţinut un şut de la distanţă care era cât pe-aci.. O ratare cu poarta goală pentru noi, la o fază la care un jucător al Progresului era la pământ şi cerea să se oprească meciul. Numiţi-mă fraier sau de modă antică, dar îmi pare bine că n-am dat gol dintr-o asemenea fază. 1-1 la poartă şi se putea întâmpla orice. Asta înseamnă că puteam să-i şi batem, ceea ce la ultima vizită nu era valabil.

După pauză, aceeaşi chestie. Mingea mai mult la noi, care nu prea ştim ce să facem cu ea, urmată de câte o replică punctuală de a lor. O foarfecă din mijlocul careului nostru ne îngheaţă puţin sângele în vine, dar ne revenim şi mai aruncăm şi noi mingi sus. Totuşi, construcţia e cam cenuşie. Şi vine şi golul de 2-1, care permite pancartelor cu blestemul Cotroceniului să atârne sus deasupra noastră: o degajare până în terenul nostru, Samoilă iese să ia mingea, se încurcă de un fundaş şi, ca o consecinţă, jucătorul Progresului se trezeşte cu poarta goală. Fază filmată astfel încât să nu se înţeleagă nimic din ea de subsemnatul:

Pentru puncte bonus, după gol Şumudică, antrenorul Progresului şi fost jucător al Sportului, a ţinut să ne arate caracterul lui curat făcând câteva semne de circulaţie spre galeria noastră. Nervii s-au întins foaarte mult, gaborii s-au bucurat că poate mai au şi ei ceva de lucru, dar în răstimpul a câteva faze la care nu se uita nimeni din sectorul nostru (şi nu ştiu nici la TV cum a ieşit, că se buluciseră cameramanii lângă Şumudică), toţi au revenit la locurile lor.

După asta chiar că n-au mai vrut să facă nimic cu mingea că, deh, la ce le-ar fi folosit? Ne-au aşteptat frumos şi noi ne-am bâlbâit urât. Totală incoerenţă, mingea plimbată mult şi degeaba şi nimeni nu se încumeta să tragă, na o mostră:

La care se adaugă faptul că băjeţii s-au enervat masiv după altercaţia de după gol şi au început să-şi dea la scatoalce şi să intre cu ambele picioare înainte şi cu un al treilea, împrumutat de la vecinul. Sau să tragă în mod repetat în adversar, să vadă ce se întâmplă. În asemenea condiţii, greu să mai vezi ceva fotbal…

Şi s-a terminat 2-1. Erau de bătut, asta e. Hai să nu-i dăm cu cărămizi în cap lui Samoilă. Mai bine, hai să respirăm, să nu-i dăm cu cărămida în cap nimănui şi să ne gândim mai bine ce s-a întâmplat la o sarma în următoarele luni.

Mi-ar părea rău ca Progresul să se desfiinţeze. Echipă veche, alternativă la umflarea SDR-istă, stadion frumos, ar fi păcat. Să sperăm că nu. Cât despre noi, mi-e că vom avea o a doua jumătate de sezon fără nici un obiectiv şi iar vom bate pasul pe loc. Om trăi şi-om vedea. Haide Sportul!

Campania asta e fadă

Nu ştiu dacă o fi de bine sau de rău, dar campania asta mi se pare subtilă până la inexistenţă. Lui bunică-mea i-au dat ceai de muşeţel de la PSD, ocazie cu care am aflat că au şi ăştia un candidat. Bineînţeles, cartierul e împânzit de mutre de PD-işti, care mă fac să întreb cine naiba sunt ăştia. Unul dintre ei menţionează, în scrisoarea către alegători care a ajuns până la mine, că e născut în Bucureşti. Îmi place duplicitatea micuţilor, din când în când un candidat se va lăuda cu asta de parcă ar fi inventat apa caldă, dar nu pare un criteriu prea important din moment ce Blaga, care n-are mare lucru în comun cu Bucureştiul, a candidat şi la primărie şi mai candidează şi acum. De la PNL n-am auzit de nimeni, poate merită votat, şi mai e un independent interesant. În fine, poate revin cu ceva mai pe larg dacă mă învrednicesc să studiez situaţia. Votul alb e o opţiune.

Oricum, chestia de care vroiam eu să mă plâng aici şi căutam cu disperare un motiv este că, în timp ce pe vremuri în perioada campaniei aveam căldură şi apă caldă cât în tot restul anului la un loc, ca să vedem ce guvernare bună am avut, constat că acum nu mai primim nici pomana de a avea apă caldă în timpul zilei, care nici măcar nu-i o pomană. Şi dacă se trezeşte cineva să-mi spună că RADET-ul îşi face treaba perfect şi nu există probleme, îi promit un glonţ în cap. Ar trebui să am apă caldă. Permanent. Punct.

Hai, gata. Ei cu ei, noi cu voi, pentru diverse valori ale lui „ei” şi „noi”. Voie bună!

Sportul Studenţesc – FCM Bacău 5-1

Scuzaţi faptul că scriu aşa târziu. Neah, iar n-am chef de povestit, ar fi prea multe şi câteva mi-au scăpat, de exemplu primul gol, am ajuns chiar după el.

Joc frumos, entuziast, degajat şi plin de idei la noi. Au apărut şi câteva şuturi de la distanţă şi nu prea rele, deci vedem şi cojones. A dat gol şi Stângă, ce-i drept, din doi milimetri, cu poarta destul de goală. Ziua lui Postolache, de departe cel mai bun de pe teren, care a dat un hattrick, incluzând un gol cu călcâiul şi a mai scăpat de una-două ori singur cu portarul plus un şut de la distanţă. Posto e în mare formă, mi-e frică să nu plece la iarnă şi să ne lase cu ochii în soare.

Ce-i drept, am avut şi ceva probleme. La un moment dat a fost 1-1, gol marcat pe o chiflă în apărare când mingea trebuia degajată, urmată de ezitarea lui Samoilă, care n-a fost prea sigur dacă să iasă sau să stea în poartă. Juniorul băcăuan l-a executat cu un calm cam mare pentru un junior. Într-un fel, nu sunt răi pentru o echipă de tinerei, dar se vede că sunt sub restul diviziei şi nu prea au rezistenţă, dovadă că după 30-45 de minute solide au cedat în repriza a doua.

N-am mai dat de mult atâtea goluri, dar poate era bine să fim mai moderaţi şi să mai păstrăm câteva şi pentru ultima etapă. Şi să nu uităm că am jucat cu echipa de pe ultimul loc (mă rog, era penultimul înainte de etapa asta),  care se gândeşte serios la retragere. Am mai zis de 34656 de ori că, băi, se simte o schimbare după meciul ăsta, şi nu s-a întâmplat nimic, deci acum mă abţin. Să vedem ce o să fie în Cotroceni.

Haide Sportul!

Gellu Naum – Singură şi imobilă

Când te opreşti în faţa oglinzilor
o mână iese din apele clare ca să te mângâie
o mână care este totdeauna a ta
această mână de mătrăgună şi de hârtie
care-mi aminteşte dezastruoasele şi amplele întâlniri în faţa oglinzilor

şi de data aceasta umerii mei nu mai au umbră
nu mai sunt decât picioarele mele care aleargă
aceste triste biciclete aceste butoaie încărcate cu pălării
vom trece strada fără a vedea ce se întâmplă
în pachetul acesta sunt pantofii uzaţi ai cenuşăresei
dar nu ne priveşte
în camera aceea goală răsună poate armonica morţii
ceea ce văd e un fluture călcat de tren
ceea ce ating e sângele tău ca un arbore
ceea ce aud e părul tău ca o scoică
iată dezgustătoarele amintiri corpul meu împărţit în două
jumătatea mea roşie jumătatea mea albastră
linia precisă care mă împarte
pe care am construit-o muşcându-ţi palmele
iată jumătatea mea calmă jumătatea mea dezesperată
îţi vor trebui ace mai tari ca să le coşi împreună
sfori mai elastice degete mai abile
va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună
şi mai ales va trebui să te mişti liberă
când voi traversa oraşul acesta pustiu
în frumosul meu costum de scafandru

Hai, mai lăsaţi-mă cu parcările voastre

Şi deodată am văzut un Cielo fugărit de un bou. Logic, mi-am spus. Unde este un Cielo trebuie să fie şi un bou.

(Divertis, cică)

Din când în când, ni se reaminteşte la ştiri că la Bucureşti sunt şapte maşini pentru fiecare loc de parcare. Şi din când în când mi se mai plânge cineva că s-a învârtit zeci de minute până să găsească un asemenea loc. N-o să neg că problema există, dar ceea ce vreau este să te mai gândeşti o dată dacă tu eşti cu adevărat o victimă a aglomeraţiei din trafic sau doar o parte a problemei. Nu cumva dintre acele şapte maşini pe loc de parcare, măcar trei sunt ale unora care nici n-au mare nevoie de ele?

Şi acum, să ne întrebăm împreună, dar mai ales tu: când e ultima oară când ai mers undeva şi pur şi simplu aveai nevoie de maşină? Adică transportul în comun să nu funcţioneze sau să fie extrem de neconvenabil în comparaţie cu maşina şi să fii suficient de departe de destinaţie încât mersul pe jos să nu fie o variantă nici în cele mai fanteziste vise. Adăugăm şi varianta să nu fi consumat ceva prea alcoolic şi ne apropiem cu mare viteză către cifra fatidică de zero astfel de situaţii (sau foarte aproape).

De obicei, metroul, RATB-ul sau o combinaţie te vor duce acolo ceva mai repede, sau într-un timp comparabil. O să strâmbi din nas vizavi de orele de vârf, dar atunci autobuzul de lângă tine se târâie exact la fel de greu ca tine. Tramvaiul are o viaţă ceva mai uşoară, iar metroul una mult mai uşoară. Unul dintre principalele motive pentru care autobuzul ăla se târâie este faptul că eşti tu lângă el, alături de încă o mie de umflaţi, blocând şoseaua în mod arhiultrasuperduperexcesiv, în loc să fii în dânsul. How do you live with yourself?

Şi o să te iei de aglomeraţie. Varianta 1: suport-o, sunt doar 20-30 minute în majoritatea cazurilor. Varianta 2: oricum, mai mulţi oameni în transportul public, mai multe şanse ca cineva să facă ceva cu aglomeraţia asta. Dar sunt mult prea mulţi indivizi dispuşi să stea nşpe mii de ani în trafic în maşină, doar de dragul de a avea încă trei metri liberi de jur împrejur şi dreptul de a înjura singuri în loc să înjure împreună cu restul autobuzului. Guess what? Sunt tot nşpe mii de ani. La asta se adaugă faptul că de câte ori dă o ploicică, toată lumea se suie în maşină, autobuz sau metrou, cu efecte secundare interesante, gen Mihai Bravu blocat de la Baba Novac la Iancului. Nu înţeleg de unde apar toţi oamenii ăia, deduc că unii dintre ei mai foloseau şi autopiciorul. Oameni buni, s-a inventat umbrela!

Şi o să spuneţi că şi afară lumea foloseşte mult maşina. Afară oamenii au oraşe mari, iar din când în când mai şi ies din ele. Mai e şi cazul tipic cu familia care locuieşte undeva într-o suburbie şi foloseşte maşina ca să se deplaseze „downtown”. La tine nu e cazul. În cazul cel mai rău, eşti într-un cartier  mărginaş, la cel mult 30-45 de minute de centru. Eşti aproape, orice ai zice. Mă rog, mai puţin dacă stai în Drumul Taberei, caz în care probabil îţi plăteşti păcatele dintr-o viaţă anterioară.

Şi o să spuneţi că măcar afară lumea foloseşte maşina pentru vizitele periodice la mall-uri şi alte cele. Trecând peste cât mă seacă toată nevoia indivizilor de a-şi cumpăra creierii, trebuie spus că acolo mall-urile chiar sunt în afara oraşului, la nişte kilometri distanţă de casa ta. Aici sunt la trei staţii de tramvai, madăfacăre.

Maşina nu e o necesitate şi nu e văzută ca o necesitate. E o fiţă. E trendy ca, în secunda în care ai împlinit 18 ani, să-ţi iei permisul. Nu că ai avea mare nevoie, dar apoi poţi să stai să te uiţi la el: e aşa, roz şi drăguţ şi are poza ta pe el şi poţi să scoţi ochii la ăia care încă n-au 18 ani sau care n-au vrut că tu ai şi ei nu. Sau poţi să te lauzi cum ai făcut 45 de minute de la tine la Universitate, inclusiv puţin mers pe contrasens cu 90 la oră pe la Tineretului. După care ai stat un sfert de oră să cauţi unde să parchezi. Vai, dragă, ce macho eşti. Cu metroul drumul îţi lua tot atât şi nu mai pierdeai timpul cu parcarea.

După care dai vina pe primărie. Primăria te poate ajuta cu nişte chestii, dar n-are cum să dărâme blocurile de pe Baba Novac ca să-ţi facă ţie mai multe benzi. Iar în autostrăzi suprasupraetajate n-am încredere. Chiar dacă e să facă tot ce promit, nu cred că s-ar ajunge la un trafic aerisit, ci doar la unul puţin mai suportabil. N-ar fi mai simplu, mai practic şi mai prietenos cu copacii să facă bicicletele foarte uşor de închiriat, ca-n Amsterdam? Sau mai multe autobuze, sau mai multe metrouri. Pentru că primăria nu poate şi nu cred că ar trebui să aibă grijă de fiecare bou care atunci când vede bulevardul aglomerat se duce şi se urcă în maşină ca să-l facă mai aglomerat şi care şi-a luat maşină doar ca s-o ţină în faţa blocului şi să se uite la ea pe geam.

Am fost dur. Există şansa (ce-i drept, mică) ca tu chiar să ai nevoie de maşină, de exemplu să ai des drum prin afara oraşului, sau să stai într-o zonă extrem de mărginaşă. Ştii că nu mă refeream la tine. De asemeni, poate stai în Drumul Taberei. Condoleanţe. Şi ar cam trebui să recunosc că îi înţeleg pe cei care salivează după un Smart, pentru că e singura chestie demnă de numele „maşină de oraş” din istorie. Adică ce mai, şi eu salivez după un Smart, dar mă potoleşte repede portofelul. Poate pentru că n-am portofel.

În condiţiile astea, întreabă-te: tu chiar ai nevoie de maşină, sau o ai doar ca să te smiorcăi că nu-ţi fac ăia parcări? Voie bună!

Mâine nu se face grevă

Şi nici poimâine, şi nici săptămâna asta, şi nici luna asta, şi poate nici următoarea. Sindicatele au hotărât amânarea grevei, cică. Acum, se poate ca în ultimele săptămâni să fi zis chestii gen „Grevă? Grevă? Facem grevă acum? Plecăm acasă? PLECĂM ACASĂ?”, că doar dorinţa de câteva zile absolut libere şi flu-flu există mereu. Dar totuşi mi se pare că o grevă n-ar fi rezolvat nimic, dar  ar fi creat mulţi nervi pentru cei din anii terminali (ah, cât e de potrivit când pentru şcoală şi boli mortale există aceeaşi terminologie) şi ar fi fost cea mai mare mostră de milogeală pe care mi-a fost dat s-o văd.

E destul de limpede că majorarea salariilor profesorilor a fost o pomană electorală aruncată ca o ultimă măsură de un guvern pe cale de plecare, bazată pe absolut nimic. De unde vin banii? Nu ştim, răspunse prompt guvernul. Ce consecinţe o să aibă chestia asta? N-o să ne trezim cu alte nşpe mii de categorii cerând salarii mai mari? Nu ne pasă, răspunse prompt guvernul. Nu cumva ăia din vârful vârfului piramidei au puţintel cam mult şi nu mai au nevoie de măriri? Guvernul refuză să comenteze.

Cu toate astea, prin greva de avertisment, profesorii, categorie socială pe care ar  trebui s-o bănuim de inteligenţă, capacitate de analiză şi de capacitatea de a avea o perspectivă globală asupra întregii măsuri, au ales să spună simplu că nu le pasă, domne, ei îşi vor pomana. Măcar de la profesorii de economie mă puteam aştepta să spună cu jumătate de gură că nu-i o idee prea bună să măreşti brusc şi abrupt salariile unei categorii sociale largi? Cât de largi, în ce măsură 50% poate avea un impact real asupra inflaţiei, există oameni care se pricep mai bine ca mine şi care se pot pronunţa. Realitatea e că nimănui nu-i pasă.

Să fim corecţi, sindicatele au propus şi o soluţie. Au zis că mai există sume nefolosite pentru investiţii pe anul ăsta şi că ar putea fi redirecţionate spre salarii. Prima problemă e că asta e o soluţie pe termen ultrascurt, iar şi pentru la anul învăţământul cam tot atâţia bani va primi. A doua problemă e că „ia nu mai montaţi atâta faianţă şi mai bine umflaţi-ne lefurile de banii ăia” sună cam egoist… Eu aş zice că domnii care au propus legea ar putea, pentru început, să nu-şi mai mărească singuri salariile cu bestialitate, cred că ar mai ieşi un ban de acolo. Dar sunt doar vise.

Şi, nu în ultimul rând, bine, vor salarii mai mari, dar le merită? Am auzit că Băsescu se întreba retoric câţi tineri ar vrea să fie profesori de informatică pe 700 RON. L-aş invita să se uite la câţiva profesori debutanţi. Din umila mea experienţă, ăştia nu ştiu nici cum îi cheamă, 700 lei pe lună este enorm faţă de nivelul lor. Sigur, s-ar putea spune că mă uit la problemă invers şi că pentru banii ăia nici n-ar trebui să mă aştept la talente. Mă uitam la problemă din perspectiva greviştilor şi eventualei greve. Dacă vrei un salariu mai mare, mai întâi pune mâna şi devino mai bun, arată că-ţi pasă şi că ştii şi că meriţi un salariu mai bun şi apoi vino cu mâna întinsă. Eu cred că marea parte a profesorilor care sunt acum în învăţământ au sărit peste primii paşi şi au ajuns direct la ultimul.

Iar despre profesori universitari, cineva zicea că au 40 milioane. Altcineva zicea că au 150. Dacă au 40, au destul şi nu au nici un drept să se plângă. Dacă au 150, e o sumă obscenă şi nu au absolut nici un drept să se plângă. Şi încă o chestie: dacă tu ai salariu de 8 milioane, dar mai faci 10-14 din meditaţii, înseamnă, ne dăm seama după un scurt moment de reflecţie, că ai un venit lunar mult peste 8 milioane şi, deci, ar trebui să laşi ciocul mai mic.

Cât despre a atrage figuri noi şi mai talentate, OK, hai să mărim salariile. De ce brusc? De ce nu câte 5-10% pe lună de-a lungul a muuult timp? (Încă o dată, nu-s economist, dar sunt sigur că se poate face chestia asta mai precaut) Varianta a doua, cu creşteri mai moderate şi mai spre baza piramidei, mi se pare chiar mai apropiată de un plan realist decât de pomană electorală.

De ce m-am luat în halul ăsta de grevă, dacă au lăsat-o moartă? Pentru că n-au lăsat-o moartă. Doar au zis că vor lăsa guvernul ăsta în pace şi se vor duce să-şi cerşească cele 50 de procente de la următorul, ceea ce în continuare mi se pare că emană nesimţire. Sigur, mişcările partidelor prin care fiecare încearcă să se plaseze pe sine ca cel care dă pomana şi pe celelalte ca duşmani ai bravei clase muncitoare emană de câteva mii de ori mai multă.

Rezumând: toţi sunt nişte nesimţiţi, care se gândesc doar să-şi mărească bucata de ciolan. Voie bună!

Şi adio, Prefab

O nouă echipă se retrage din Divizia B şi de data asta e definitiv. Prefabricate Modelu, echipa dintr-o comună dinspre Călăraşi, s-a desfiinţat. Din cele 18 echipe aflate iniţial în seria I, au mai rămas 16.

Efect al crizei globale? NU! Efect al unei crize mai adânci ce a cuprins de mult fotbalul românesc şi nu ştiu dacă îl va mai lăsa vreodată, că deh, aşa suntem noi. O altă echipă care apăruse peste noapte (anul înfiinţării 2005) şi dispare la fel de brusc, fără a lăsa absolut nimic în urmă. Un alt caz în care vine un nene cu un sac de bani şi pretinde ca imediat să i se umple stadionul, să aibă super-duper-echipă şi, de ce nu, să promoveze. Sau cel târziu în doi ani. De altfel, şi pentru sezonul actual Modelu şi-a propus promovarea. Aş fi destul de sigur că n-o va mai obţine.

Ca ei mai sunt echipe: Otopeni, Buftea, Snagov, Chiajna şi lista poate continua. Locuri în care apa caldă şi asfaltarea străzilor/uliţelor sunt probleme mai urgente, dar mafioţii din şi din afara primăriei găsesc de cuviinţă să aibă echipe de fotbal care să tragă la promovare. Nici n-ar fi o problemă atât de mare dacă ar exista o urmă de strategie pe termen lung, dar în cea mai mare parte oamenii ăştia vor să-şi vadă investiţia returnată şi vor să vadă asta ACUM. Pentru asta, sunt dispuşi să cumpere multe, dar eu îmi permit să cred, în continuare, că nu poţi pur şi simplu, să-ţi cumperi drumul spre trofee. Trebuie să-ţi laşi echipa să crească, trebuie să ai răbdare, trebuie să laşi lucrurile să mai vină şi de la sine. Altfel, în zece ani ai putea avea cupa şi campionatul, dar în 20 de ani te vei fi întors în diviziile inferioare. La un moment dat, sacul cu bani se termină şi nu mai rămâne nimic.

Să ne uităm, totuşi, şi la motivele invocate de domnul nea Marian Petre Miluţ, patronul echipei, care, fie vorba între noi, a încercat să aplice aceeaşi manevră din fotbal şi în alte domenii ale vieţii, de exemplu la un moment dat efectiv şi-a cumpărat PNŢCD-ul, dar mare lucru n-a făcut cu el. Cică mafia e prea mare şi n-ai nici o şansă să răzbaţi. Şi, dacă stau să mă gândesc, era într-adevăr o echipă care se ţinea departe de mânării şi pentru asta o să-i regret. Exasperarea vine după ce i-a furat arbitrul la meciul cu Ceahlăul, dar mai era cineva care se aştepta să nu se întâmple? Într-o vreme în care se vorbeşte despre cum fotbalul nostru devine din ce în ce mai curat, Ceahlăul are parte de cele mai prietenoase arbitraje pe care mi-a fost dat să le văd. Şi nimeni nu se sinchiseşte. De asemenea, cică „Nu pot admite lipsa de performanţă în jurul numelui Prefab. Prefab e un brand.” Ăhăm. E un brand. Prefab e un brand. Desigur.

Şi, sigur, îmi pare rău pentru oamenii care s-au trezit peste noapte că un baştan i-a lăsat fără echipă. Şi îmi pare rău pentru că în ultima vreme Prefab era echipa de care ne împiedicam mereu, iar coşmarurile astea au şi ele farmecul lor. Bine, mai avem pe Chiajna care să ne scoată peri albi, dar tot simt că deodată divizia e mult mai goală.

Acum, problema e că am ajuns să sper să se mai retragă două, pentru că altfel mă tem că va fi un sezon infernal pentru Sportul. Voie bună!

Edgar Allan Poe – Epigram for Wall Street

I’ll tell you a plan for gaining wealth,
Better than banking, trade or leases —
Take a bank note and fold it up,
And then you will find your money in creases!
This wonderful plan, without danger or loss,
Keeps your cash in your hands, where nothing can trouble it;
And every time that you fold it across,
‘Tis as plain as the light of the day that you double it!

Cupă: Sportul Studenţesc – CFR Cluj 0-1

Hai că a fost o zi lungă, cu un sfârşit nu taman fantastic, dar satisfăcător. Aici chiar n-o povestesc prea mult, nici în videoaie n-o să vă înec, pentru că am vrut să mă concentrez exclusiv pe susţinutul băjeţilor. Foarte mult de povestit nu e, iar oricum mi s-a părut mai mult un meci pentru suflet decât pentru minte. Şi vreau să păstrez din el asta, nu apologia erorilor lui Lajos.

Să punctăm de la bun început că astăzi Tiberiu Lajos a arbitrat meciul dintre echipa lui Arpad Paszkany şi studenţii bucureşteni, cum se zice în clişeele comentatorilor de radio. Iar inevitabil domnul Lajos s-a simţit mai aproape de echipa domnului Pazskany, că doar vorbesc aceeaşi limbă. Asta s-a materializat prin faptul că ei primeau un fault de câte ori cădeau iar noi primeam cam unul pe repriză, când era mai grosolană intrarea şi nu putea să se facă că plouă. Pentru puncte bonus, tuşierul dinspre tribuna I era setat pe „steag permanent ridicat”. În prima repriză a dat vreo 4-5 ofsaiduri la atacuri consecutive ale noastre.

La primul meu contact cu dânsul, stadionul Giuleşti nu mi s-a părut aşa impozant cum m-aş fi aşteptat. Mi-a lăsat aşa, un aer de hibrid: o construcţie veche, veche, de când umblau dinozaurii pe pământ, peste care s-au adăugat în grabă nişte scaune de plastic (unele scaune erau cam pe scări), iar timpul a lăsat să se aştearnă un covor uluitor de seminţe pe care nimeni nu s-a obosit să-l înlăture. Iar plexiglasul ăla la televizor arăta mişto, dar e jegos, taică! E infect! Şi scaunele sunt mai murdare ca la noi.

Rămânând în tribune/peluze, noi am dominat clar fondul sonor, ajutaţi şi de faptul că dinspre Cluj s-a deplasat o galerie de 0 oameni. Dar pentru prima oară am fost prea mulţi ca să mă mai apuc de numărat, ca să vă spun câţi am fost. Ăsta nu-i neapărat un semn de belşug deosebit, doar se ştie că nu pot număra prea departe. O menţiune specială pentru preţurile la bilete, care ne semnalează faptul că lui Şiman îi este extrem, extrem de foame.

Am început aşezaţi solid în teren, dar uşor ultratimid. CFR-ul a jucat mai mult în debut, inclusiv două cornere în debutul meciului, dar la care şutul a fost suficient de pe lângă încât să ne dea puţină încredere. Nu ştiu ăştia, mă, nu vezi ce praf sunt? Ocazional, mai ieşeam din apărare, dar greoi şi o dădeam pe pase înapoi, driblinguri şi întortocheli. De notat momentul când un jucător de la CFR s-a ales cu o minge pe tavă şi nici un apărător pe-aproape, dar a ratat. De asemeni, bara lui Dubarbier, dintr-un şut zdravăn după o incursiune la care ne-a stat inima în loc.

Repriza a doua, aşijderea, ei s-au chinuit mai mult să creeze, dar parcă cu timpul am început să jucăm mai cu cojones. Ferfelea centrează pentru Curelea, care se întoarce, trage şi nimereşte la rândul lui bara. Nu nimerise preluarea de o mie şi una de ori, din poziţii mult mai simple, dar de data asta a scos o bijuterie din joben. Drăguţe şi bijuteriile, dar parcă e mai interesant s-o bagi în aţe. La un moment dat, CFR-ul plimbă mingea în câteva centrări de colo-colo ce survolează spaţiul aerian al careului nostru. Noi: „Da’ nu mai iese frate o dată?”. Iese. Phew.

Şi vine golul. Varga respinge aiurea o minge în defensivă până la Panin (azi am avut o mare problemă cu mingi respinse la adversar, poate fără ele ieşea cu totul şi cu totul altceva), care prinde un şut cu efect spre vinclu cum nu prinzi de multe ori în viaţă. De la Niculescu, săracul, n-aveam ce pretinde la faza asta.

Dar după gol nu ne-am lăsat şi parcă am ieşit ceva mai bine din apărare. I-am adus de câteva ori şi la măsuri disperate gen trageri de timp şi mingi aruncate în tribună, dar problema cea mai mare mi s-a părut lentoarea construcţiei. Vedeam bine pasele de obicei, ba chiar se mai legau triunghiuri rapide, dar degeaba dacă apoi urmează o pasă înapoi sau urmează o pădure de pase când trebuie să vină centrarea, iar dacă ea vine atacanţii nu sunt acolo. Pentru că atacanţii sunt unul şi nu pot fi peste tot. Iar nimeni nu-şi asumă răspunderea şutului de departe.

De reţinut e faza în care Curelea l-a driblat pe portarul Nuno Claro, ieşit la 16 metri, şi a pasat pentru Varga, al cărui şut a fost oprit cu mâna, corpul, genunchiul sau o altă parte anatomică. Noi, deşi nu aveam chiar cel mai bun unghi (mingea era mascată cu totul de trupul individului), ne-am permis să credem că era mâna. Lajos şi-a permis să creadă altfel. Oricum, cred că şi faza asta, dacă era jucată mai repede, era gol. Intrarea lui Stângă  n-a adus mai nimic. O fază la care fundaşul care îl marca a căzut şi a obşinut fault plus una la care a prelungit prost pentru nimeni şi cam atât.

Final 0-1. Video: multe şi mărunte, am mai pus linkuri pe la descrierile fazelor către videoaiele respective şi mai găsiţi câte ceva la gsptv.ro.

Na, hai că iar am scris mult. Un meci plăcut. Un meci la care, deşi n-am bătut, echipa a avut ceva sânge în instalaţie. Atât în peluză, cât şi în teren, s-a simţit multă voinţă şi s-a pus mult suflet. Asta e tot ce-mi doream. Pot spune, cu fruntea sus, că eu ţin cu Sportul Studenţesc. Noapte bună! Haide Sportul!