Da, sunt mândru

Aş fi scris câte ceva despre ziua naţională şi toată ideea de patriotism şi naţionalism şamd, şi poate aş fi scris şi câte ceva despre alegeri, dar e cam târziu pentru asta. Poate o să mai revin în câteva zile, când evenimentele au trecut şi gândurile s-au mai sedimentat, poate nu. Ar fi fost multă vorbăraie, dar parcă prefer să vă vorbesc despre lucruri concrete.

Domnule preşedinte, vă mulţumesc pentru înalta distincţie ce aţi hotărât să mi-o acordaţi astăzi, dar eu sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii

Aşa spune un domn adevărat, poate printre puţinii oameni din ţărişoara noastră mică şi iubită care merită să fie numit astfel. Îl cheamă Vasile Paraschiv şi a fost chemat la Cotroceni ca să i se ofere o medalie pentru meritele de pe vremea lui Ceauşescu, atunci când, printre altele, a fost primul care să propună înfiinţarea unor sindicate libere. El a ştiut să refuze cu demnitate pomana, să refuze să facă parte dintr-un exerciţiu de imagine, şi le-a mai şi spus în faţă escrocilor ce merită. El e un om cu cojones.

Şi sunt mândru de Vasile Paraschiv. Într-un fel, pentru mine, România e Vasile Paraschiv. Şi zâmbetul Alinei Dumitru, şi lacrimile lui Lucian Bute. Şi unchi-miu de la Predeal, care pare cel mai simplu şi de gaşcă şi fericit om din univers. Şi Ilie Moromete, cu tot ce reprezintă. Şi lista poate continua, să introducem tradiţionalul filmuleţ cu ce s-ar fi făcut lumea fără România:

Au existat, există şi vor mai exista câţiva oameni de mare valoare, despre care pot spune că îmi pare bine că am putut să împart aceeaşi ţară cu ei. Şi poate că zilele astea ar trebui să ne mai gândim la asta. Sigur, asta nu ne face superiori şi nu ne dă dreptul să le scoatem ochii altora. Şi nici nu înseamnă că în ţara asta nu există o groază de probleme. Dar hai să vedem că dracul nu-i aşa de negru, hai să ne uităm bine prin jur şi să vedem că mai găsim şi lucruri frumoase, măcar o dată pe an. Şi hai să realizăm că România e formată din oameni reali şi că, într-o măsură, România eşti şi tu. Dacă vrei o schimbare, ştii de unde să începi.

Şi acum întrebarea clişeistică tradiţională: pentru tine ce înseamnă România? Voie bună!

Anunțuri

Un răspuns la „Da, sunt mândru

  1. Jigodia exemplară este acum floare dalbă. De exemplu, se uită responsabilitatea
    muncitorului Vasile Paraschiv la instaurarea reprimării comuniste în România.
    Titlul unei cărţi publicate de Vasile Paraschiv la Editura Polirom era : “Lupta
    mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul
    comunist”. Cartea a fost bine primită de public. Iată un comentariu scris de
    domnul Adrian Neculau, în periodicul X din februarie 2006: “Am auzit mai demult
    de muncitorul Vasile Paraschiv şi de obsesia lui de a milita pe căi legale, în
    statul totalitarist comunist, pentru o organizaţie sindicală autentică, care să
    apere drepturile muncitorilor, să nu fie o curea de transmisie pentru partid.”
    Cum se poate explica obsesia tovarăşului Vasile Paraschiv de a milita pe căi
    legale în statul totalitarist comunist ? Citim o explicaţie în ziarul Y :
    “Vasile Paraschiv s-a înscris în PCR în 1946 din convingere.” Articolul
    respectiv nu elaborează intensitatea ori moralitatea convingerii, nici nu
    insistă pe timing-ul înscrierii lui Vasile Paraschiv în partidul comuniştilor
    din România la anul 1946. Să explicăm noi. Folosim informaţii publicate pe situl
    Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aici intâlnim şi citatul:
    “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură
    poate să fie o formă de justiţie. (Ana Blandiana)” . Foarte frumos zis. Anul
    1946 a înregistrat legitimarea de jure prin alegeri libere a victoriei
    comuniştilor internaţionalişti asupra României, sprijiniţi de cozile de topor
    din România, o victorie deja obţinută de facto la 6 martie 1945 de către
    comuniştii internationalişti paraşutaţi în România. “Alegerile din 19
    noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă”, scrie pe situl
    mai sus amintit. Ceea ce este perfect adevărat. Dar, mai departe, vocea
    memoriei, în care doamna Ana Blandiana ne spune să avem încredere, păcătuieşte
    printr-o minciună prin omisiune. Să redăm mai întâi pasajul: “Un aparat
    administrativ agresiv, dublat de Armata Roşie, a fost mobilizat pentru a promova
    candidaţii Blocului şi, în special, pentru a împiedica opoziţia să-şi organizeze
    o campanie eficientă.” Lipseşte aici ceva extrem de important. Să deschidem, ca
    pe o cutie de conserve, şi fraza următoare: “Poliţia şi alte oficialităţi au
    împiedicat distribuirea ziarelor de opoziţie şi a materialelor de propagandă
    ale acesteia”. Nu am redat până aici decât prima parte a frazei. Nici măcar până
    acum, situl patronat de doamna Ana Blandiana nu spune nimic despre chestia
    principală, care nu avea legătura cu administraţia, cu Armata Roşie, ori cu
    poliţia: mardeiaşii electorali comunişti, echipele de tineri muncitori care
    cooperau activ, chiar pro-activ, cu Armata Roşie. Este drept, mai departe fraza
    pune o enigmă într-un văl atunci când spune: “echipe speciale au spart adunarile
    national-taranistilor si liberalilor”. Ei bine, acele echipe speciale nu erau
    formate din terorişti arabi desantaţi din elicoptere, ci erau tineri muncitori
    îmbarcaţi în camioane care circulau cu mare viteză prin localităţile şi pe
    drumurile României. Cine plătea benzina? Ruşii? Nu cred. Oficialităţile
    româneşti? Probabil. Însă care a fost forul cel mai înalt care încuviinţa
    hotărârile ce vor stabili soarta Europei de Est şi a României pentru o jumătate
    de veac ? Americanii, care plătiseră complet până şi instruirea, echiparea şi
    hrănirea diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan. Este păcat că
    Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei trece sub tăcere aceste
    aspecte esenţiale în instaurarea regimului comunist în România. Din acele
    “echipe speciale”, –ador eufemismele!–, făcea parte şi Vasile Paraschiv care
    intrase în partid la vîrsta de doar 18 ani, în 1946. Tovarăşul Vasile Paraschiv
    avea suficiente amintiri personale să scrie o carte cel puţin la fel de veridică
    precum aceea prezentată mai sus, dar purtând de astă dată titlul: “Terorismul
    politic organizat de statul comunist pentru care am luptat si eu”. În
    autoritatea sa de mardeiaş electoral comunist, Vasile Paraschiv a contribuit cu
    muşchii lui de om tînăr la mânuirea bâtei de cealaltă parte. Mult mai târziu
    –din păcate–, Vasile Paraschiv a primit şi el nişte bâte. Efect de boomerang,
    s-ar putea chema aceasta. Ori răsplata, ce bine ar fi fost! pentru ceea ce
    făcuse pe vremuri. Şi nu i-a plăcut. Există un lanţ cauzal uşor detectabil.
    Vasile Paraschiv nu a fost bătut de cărturarii protocronişti români, aşa cum
    minte Raportul Tismăneanu. Vasile Paraschiv a suferit numai rigorile unei
    reglări de conturi de la inşi din gaşca al cărei membru fondator a fost. Tocmai
    acţiunea unora ca Vasile Paraschiv în 1946 a ajutat punerea pe roate a
    instituţiei de represiune Securitatea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s