Într-o după-amiază de august

Camil Petrescu, Patul lui Procust, editura Minerva, 1981 (prima ediție publicată în 1931)

Unii dintre voi poate au fost torturați cu asta în timpul liceului sau sunt torturați as we speak. Puteți sări peste. Eu am avut parte de „Ultima…, întâia…” la școală și nu mi s-a părut tortură.

Când se întinde la vorbă Camil Petrescu, o după-amiază de august durează cât vreo douăzeci de zile, timp în care se întâmplă tot ce se poate și nu se poate. Adică nu se întâmplă nimic, se rememorează, you know. (În acest punct, cititorul nostru își dă seama că șansa ca eu să spun ceva coerent și inteligent despre carte nu există și dă pe Eurosport, că azi sunt semifinalele sau ceva)

Undeva prin centrul acțiunii, Fred Vasilescu, aviator și de toate, prezent peste tot în viața mondenă a orașului, G.Ladima, poet genial și neînțeles, o sinucidere misterioasă, Emilia, o fată faină și tradiționala Feminitate Întruchipată (OK, exagerez, dar cam acolo bătea intenția nu), intitulată T. Intitulată și cu un nume complet, nefolosit, pentru că la ea în clasă erau două Maria Mănescu și pentru a le deosebi au folosit inițiala tatălui. Ia uite, aproape l-am făcut să sune ca un roman polițist, zdrobit cu bestialitate ca formulă de nenea Camil într-un eseu.

Majoritatea romanului e un capitol de câteva sute de pagini, ce reprezintă notițele lui Fred legate de Ladima, cu accentul pus pe ce află din scrisorile de la el păstrate de Emilia. Fiind o fată faină, Emilia trebuia să jongleze nițel cu emoțiile diverșilor domni interesați în a face contribuții financiare întru bunăstarea ei… Era o fată faină high-level, bineînțeles, nu așa, o oarecare. Actriță fără strălucire, cu câteva roluri la Teatrul Național, totuși, și prin intermediul relațiilor lui Ladima. Care săracul i-a luat cam mult să se prindă că era o fată faină, dacă s-o fi prins vreodată. Vreme de câțiva ani. Vă închipuiți oscilația, melodrama din scrisori etc.

Notă peste notă, cam asta e prima chestie care mi se zicea despre cartea asta. Și a doua era că face și notă la notă iar când se enervează s-ar putea să meargă cu trei niveluri. Mă gândeam că poate n-o fi chiar un lucru rău. Ca Sadoveanu, dar cu observațiile colaterale chiar în subsol, astfel încât să le poți ocoli în loc să te pierzi în descrierea dealului. Sau poate că la Sadoveanu era numai descrierea dealului. În fine, și dealurile lui Petrescu sunt conturate bine, într-o mare enumerare de calități, epitete, tușe care adaugă textură, tușe care mai șterg unde era prea mult, părți pe care le apucă delirul filozofic din orice. Direcția delirului e OK. Și nu e chiar din orice, lucrurile cam au o direcție generală. Dar este o anticalofilie deosebit de calofilă, suportabilă dar uneori dusă prea departe. Și pardon, dar sintagma „sânul ei, ca o gutuie” apare mai des ca într-o melodie de Guță. Mult mai des. Acum, nici melodiile lui Guță nu sunt cap-coadă doi inși dezbrăcați și niște scrisori.

Dacă ar fi fost într-un roman de Camil Petrescu, paragraful de mai sus ar fi fost format doar din prima propoziție, cu următoarele ca note de subsol. Așa iar am început cu una și am terminat cu alta. Note de subsol, așadar. Care vin cu precizări legate de personalitatea lui Fred, care-i un soi de Superman macho („Nu mai vorbesc de priceperea lui în motoare, electricitate, sau cai de curse, care era cu totul remarcabilă”), deși tot orașul îl credea un snob putred de bogat. (E rudă de-a lui Nae Lumânăraru, baștanul din Parlament și din „Ultima…, Întâia…”). Și mai vin cu câteva poezii (printre care „Patul lui Procust”) și articole menite să ne facă o imagine despre cariera de ziarist a lui Ladima. Care, aflăm, avea multe momente când efectiv n-avea ce pune pe masă, deși nu s-ar fi zis. (Fraza asta v-a convins că n-am nimic inteligent de spus) Subsemnatul îl găsește pe Ladima un poet nu prea reușit, genul care aruncă cu 20 de metafore pe secundă în tine, nu te lasă să te ridici, după care spune „Uite, domnule, ce scriitură înaltă am eu!” Subsemnatul e cam dur, dar crede în mica lui felie de dreptate și e dispus ca de dragul discuției să creadă că era un geniu. Și mai ales să nu încerce poezia lui Camil Petrescu ca să nu-și strice o imagine altfel bunicică.

Doamna T. e mecanismul, scuzați-mi termenul ingineresc, prin care se cunosc Fred cu Ladima, care ajung repejor tovarăși. Nu atât de tovarăși încât Fred să știe când Ladima avea nevoie disperată de un loc de muncă și el îl putea ajuta, dar hei…(cam asta pare să fie una din ideile principale ale cărții: câte lucruri nu știm, până și despre cei de care ne considerăm foarte apropriați, cât de mare e distanța, oricât de mică ar părea etc.). Independentă, cu inițiativă, originală, deschisă spre nou (are un mic magazin de mobilă modernă, minimalistă, la care e singura vânzătoare, în timpul liber schițează modele de rochii). Și mai e partea cu Întruchiparea Feminității. Să caut un citat. N-am găsit, doar o scenă erotică interminabilă. Cred că era și ceva mai coerent. Oh well. Credeți-mă pe cuvânt, personaja e de vis.

Imaginea de ansamblu a romanului e, într-un fel, o temă pentru cititor. Căruia i se pun la dispoziție scrisori, notițele lui Fred, dialoguri de-ale lui cu Ladima (includ considerații despre natura poeziei), dialoguri de-ale naratorului cu Fred (includ considerații despre natura literaturii), scrisorile, desigur, articolele lui Ladima, scrisorile doamnei T. la început și considerațiile naratorului la sfârșit, când rămâne cu caietele lui Fred și nici un răspuns legat de cauza morții lui Ladima, Fred prăbișundu-se cu avionul. Ai documentele, ai personajele bine conturate, n-ai nici un Dumnezeu narativ care să tune la tine și să explice tot, formula pe care și-o propunea Petrescu pare îndeplinită (asta e ca la română, opera privită între intenție și realizare (cu diferența că la română n-am încercat asta vreodată)). Și nu pare prea rea.

După carte vine o stivă stufoasă și bună de opinii critice. Unii se întreabă dacă toată povestea nu e cam greu de înghițit, un șir de „mistere” care pot avea rezolvări banale, dar moartea lui Fred e trântită acolo la mișto ca să n-aibă. Poate. Totuși, treaba mi se pare bine dezvoltată. Cu observații, în general stilul e exasperant de bibilit. Eugen Ionescu se plânge de asta și de primul punct și iese o telenovelă tare interesantă (Petrescu avea un orgoliu uriaș, se știe) pe care n-o s-o mai povestesc ca să nu scriu un roman. Dar o să-l citez pe Ionescu, arătându-ne cum ar fi arătat o bucată din „Cei trei mușchetari” scrisă de Petrescu:

Ducându-se la Aramis, d’Artagnan și-a dat repede seama că fostul său prieten face parte dintr-un partid politic vrăjmaș. Destinul lui depindea, cum depinde viața condamnatului la moarte de iscălitura președintelui Republicii Franceze, de buzele, de o mărturisire a lui Aramis, inconștient de gravitatea, de grava importanță a secretului pe care îl deținea.

Gândurile lui d’Artagnan ardeau, se încolăceau, ca degetele febrile ale jucătorilor, de pe mesele verzi. Inutil strângea în mâini mânerul spadei care l-ar fi salvat în orice luptă loială și care acum îi era nefolositoare ca o coajă de ou după ce i-ai vidat conținutul.

Își aprinse pe gânduri, căutând să nu răsară deasupra cât era de abătut, o țigară, și zâmbea fals, de teamă să nu trădeze un prea mare interes.

-Am auzit că Porthos are moșii, pe undeva!

-Te „interesează”?

-Da. Aș vrea să fac o vânătoare (punând între ghilimele și dând întregii fraze o coloratură ironică și totodată degajată). Se uită pe fereastră. Aramis se apropie, mâna lui albă, de abate, se odihnea vag pe umărul lui d’Artagnan, mai mult atârnată însă, ca o gutuie molatecă.

-Da, răspunse Aramis, este „seigneur du Mont et de la Plaine; il plaide pour droits feodauts contre l’eveque de Noyon”.

D’Artagnan se întoarse surâzând:

-Așa de bogat e, dragă? N-a mai pierdut din moșii? Surâsul însoțea, ca și cum ar sublinia-o, aparent, fraza glumeață. De fapt, era înflorirea bucuriei de a fi aflat că Porthos locuiește în Picardia

Și originalul, cică:

-A! Am auzit că Porthos a ajuns proprietar, moșier.

-Oui, răspunse, prins în capcană, Aramis – il est seigneur du Mont et de la Plaine; il plaide pour droits feudaux contre l’eveque de Noyon.

[…][să sperăm că nu era un … mare, că s-ar duce dracului ideea comparației]

-Bon! dit a lui-meme d’Artagnan, voila ce que je voulais savoir. Porthos est en Picardie.

De citit? Da, frate, normal, ce, preferi „Ion”? Și nu vă speriați de notele de subsol, lectura cărții se poate realiza, în cazul cel mai rău, cam la fel de haotic ca gândirea mea. De-asta m-oi declara mulțumit. Voie bună!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s