Vacanțăăă

Crecă. A venit și ultima notă. Mă pot relaxa. Și pot începe să mă iau de persoane. Și cititorii mei fideli să-mi spună că le dau prea multă importanță ĂLORA. Prima persoană de care mă voi lua este Mihaela Rădulescu.

Care se retrage și ne lasă să respirăm. Mi-e frică de ideea că duduia asta va deveni un model pentru juma de Univers, ceea ce e cu atât mai ușor cu cât ea chiar e mult mai brează ca diverși Diaconești. (apropo, dacă a devenit trendy să te iei de OTV, voi reveni într-o zi cu câte ceva de bine despre OTV. Da, se poate. Fie și dacă e vorba doar de brânza Del.) Eu sunt încântat de dispariția ei pentru că astfel dispare o emisiune în care, duminică de duminică, românașii aveau ocazia să mai vadă un cântăcios, un actor, niște copii care au fost la NASA, chestiile clasice pentru genul ăsta de televiziune, dar chiar oameni cu ceva valoare.

A, păi asta e bine, că vedeam oameni valoroși, nu? Da, dar problema e că ei nu prea puteau fi auziți. Sau lăsați să fie ei. Printre altele, au putut fi observați pe acolo nenea care a câștigat vioara Stradivarius a lui Ion Voicu. Omul mi s-a părut splendid de degajat și dincolo de orice clișee ale artistului cu ochii-n stele și incapabil să comunice cu noi aici, pe Pământ. Neah, era un tip care cântă la vioară. Și vorbește comod despre asta. Doar că îl bruiază din când în când o țoapă care trebuie să țipe „Stradivarius” mai des decât îți spune un hipnotizator prost că ești o găină. Și care, întâmplător, este „realizatoarea” emisiunii.

Aceeași chestie pentru când soarta l-a adus în platoul ăla pe Mircea Cărtărescu.  Cea mai importantă întrebare care s-a găsit a fost … „Domnule Cărtărescu, nu vă deranjează faptul că și eu scriu, nu?” Iar omul a încercat, în modestia și opiniile caracteristice, să spună că e OK, atâta timp cât contribuie cu ceva nou, de ce nu. Dar pe el chiar nu l-a lăsat să vorbească. Încă una. Eu nu știu multe despre Orhan Pamuk, singura experiență cu el se rezumă la faptul că sub titlul „101 dalmațieni” se găseau cărțile lui la librăria mea locală. Dar el are un Nobel și eu nu. În condițiile astea, vedeți ceva greșit în topica și frazarea lui „Mihaela Rădulescu vine la  Pamuk”?

Una din probleme e moștenirea lăsată de duduia asta. Cealaltă problemă sunt cei care nu fac emisiuni în stilul ei, pentru că sunt clar mai groaznici. Câte emisiuni există care nu constau în 99% Tolea și Elodia? Pe profilul divertisment etc., una. A lui Cătăliiin Măruță, care pune niște întrebări…de gâgă și în general pare că are probleme cu coerența. Are monologuri bune, semnul suprem că i le scriu alții. Și invitați net sub diamantele ocazionale ale Răduleștii. Și aici nu mă refer neapărat la scriitori de excepție, mai sunt și exemple pământene ca Gândul Mâței.

Cealaltă cealaltă problemă e de ce îmi pasă. Probabil pentru că am traume de când încercam să mă plimb prin centru și de vizavi mă întreba Mihaela Rădulescu dacă fumatul este singura mea plăcere. Nu! NU FUMEZ! ACUM DISPARI DE PE RETINA MEA! În al doilea rând, mai era faptul că o bună parte din bobor încă se uită la tembelizor și sper ca urletele mele să ajute poate ca o moleculă din cineva să se gândească că există programe mai drăguțe decât van Damme bătând pe toată lumea (sau Vin Diesel sau cine e acum) și moderatori care n-au nimic moderat în ei.

Da, sunt unul din acei naivi care cred că oamenii mai au bun simț și că televiziunea mai poate oferi chestii de calitate dacă se chinuie puțin. Acum aștept comentariile cu „Frate TV sux”. Noapte bună!

Pe 22 septembrie voi scrie despre omenire.

Anunțuri

Almost there

Deci da, sfârșitul sesiunii se apropie. S-a terminat campionatul. A bătut Urziceniul, care a jucat aproximativ mai cinstit ca alții și poate va continua așa sau poate va deveni Steaua 2 sau chiar Steaua 1. Iar clasamentul a fost ăla din teren, decis dintr-un birou în ziua de după ultima etapă. Not funny. Azi am văzut doi copii jucându-se cu o creangă. Se jucau de-a „omoară șobolanul ăla de pe stradă”. Tot azi am văzut o mașină cu parbrizul din spate spart. Țăndări și bucățelele încă acolo, iar zilele astea am văzut niște demni locuitori ai cartierului care vin direct din pușcăriile din Spania la un taifas cu polițiștii, în spatele blocului. Aveau, dar vai, un audiaseiz, asta o fi pedeapsa pentru ciordeală. Un alt bou conducând ca boul, aproape să facă zob toate mașinile din parcarea  din spatele blocului. Pentru că a vrut să se dea el zmeu la cinci după-masa. Cam atâtea banalități din partea mea. AM BONIBON!! Nu exclud să înot în Bonibon pentru perioada următoare.

Fiți fără frică, voi reveni. Voie bună!

Și acum, o chestie de-aia blogăristică

Pardon pentru inactivitate, într-o bună parte m-am concentrat la poezii ca următoarea:

Folosind o notație numerică pe 32 sau 16  biți, el oferă un cod unic pentru fiecare caracter, indiferent de platforma folosită, de program sau limbaj.

Unicode este solicitat drept standard de XML, Java, ECMAScript (JavaScript), LDAP, CORBA 3.0, WML etc.

și m-am întrebat de ce a folosit autorul tocmai acele acronime random, având în vedere că probabil cantitatea de acronime random posibile era astronomică. Dar nu mai e așa de mult și trebuie ca cei -0 cititori ai mei să nu se mai simtă neglijați. Și azi a ajuns cineva aici câutând „shaorma as cultural simbol”, deci mai există speranțe. Duty calls.

Tot o poezie, dar promit că voi ieși din ritmul poezie-meci, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că s-a cam terminat cu meciurile (mă rog, ne aflăm chiar acum în pauza unora, dar…) Ne-am adunat în jurul poeziei de azi datorită unei chestii de-alea blogăristice, ce vine dinspre don’șoara Nadia și pare să-și aibă originea la respectabilul Andrei Ruse. Întrebarea e care e ultima poezie care m-a impresionat. Răspunsul e greu de dat, m-am apucat să sap cam mult pe aici. Cu rușine am ajuns la un volum pe care cred că l-am pus jos acum niște cam multe luni. Aveam și chestii un pic zguduitoare mai recente, dar mai deprimante, și îmi rezerv dreptul de a le pomeni când ajung mai departe în cartea aia. Și în sesiunea asta. Cartea aia e „Puntea” de Marin Sorescu, iar alegerea finală e tot un Sorescu, semn că sunt deja mult prea obsedat:

Marin Sorescu – Punctul

Dacă e să mă concentrez
Într-un singur punct imaginar,
Eu mă concentrez tot
Într-un singur punct real.

Mă concentrez, mă concentrez –
Deslușesc o pădure,  meri, peri, tei,
Văd valve, alge, valuri, valuri…
Scoici făcând schimb de ecouri,
De vuiet marin,
Acea densitate plină de mister
A unei substanțe primordiale,

Mă văd pe mine – plan îndepărtat –
Abia mă disting, dar eu –
Apar apoi și în prim plan,
Eu, mereu agitat, râu de transpirație,
Plin de bărbăție, mândru,
Alergând, strângând, sărutând, mușcând, cântărind,
Vrând să merg mereu mai departe –

Și iarăși valuri și iarăși scoici,
Și iarăși scoica…
Mă mai concentrez puțin – tot scoică,
Vuiet, ecouri la bin-bang –
Ce-a mai rămas din el
Universul într-o singură scoică vuind
Și eu cu urechea să prind postul, sensul, cauza,
Efectul, cauza fără efect –
Plin de bărbăție.

Mă văd dând din coate,
Mușcând, jurând,
Plan îndepărtat, – prim plan
Luând lumea drept martor, universul întreg martor
Mândru, gelos, pizmaș, fericit, aiurit,
Într-al noulea cer…
Cântărind filosofii, probleme încâlcite.

Așa, acum tre să dau chestia blogăristică mai departe. Mereu e partea cea mai grea. Hmmm… Oana?

În continuare, refuz să pronunț „leapșă” în ideea că dacă pe viitor o să hotărăsc că „I don’t do leapșa” (sunt puțin nehotărât asupra problemei) o să pot spune că nu se pune chestia asta => more shaorma for me. Voie bună! Mă duc să mă uit cum pierde Dinamo, iar.