Nichita Danilov – Ţărm

Un curcubeu de clopote: seara
îşi spală rănile-n Rîu,
curge o roşie apă,
curge o roşie apă
dinspre Am Fost spre Am Să Fiu.

Un curcubeu de clopote: seara
îţi picură dangăte reci pe obraz,
curge o limpede apă,
curge o limpede apă
dinspre Ieri spre Azi.

Pregăteşte-te, suflete,
e tîrziu, ah, e tîrziu!
Curcubeul de clopote,
curcubeul de clopote
a băut tot sîngele nostru,
toată liniştea noastră din Rîu.

Un curcubeu de clopote: seara
îşi lipeşte tălpile albe de geam,
curge o tulbure apă,
curge o tulbure apă
dinspre Am Fost spre Eram.

Anunțuri

Percy Bysshe Shelley – Ozymandias

I met a traveller from an antique land
Who said: Two vast and trunkless legs of stone
Stand in the desert. Near them on the sand,
Half sunk, a shatter’d visage lies, whose frown
And wrinkled lip and sneer of cold command
Tell that its sculptor well those passions read
Which yet survive, stamp’d on these lifeless things,
The hand that mock’d them and the heart that fed.
And on the pedestal these words appear:
„My name is Ozymandias, king of kings:
Look on my works, ye Mighty, and despair!”
Nothing beside remains: round the decay
Of that colossal wreck, boundless and bare,
The lone and level sands stretch far away.

Adevărul despre Muzeul Literaturii – atât e de rău?

Cei de la Adevărul mai încearcă o ultimă suflare de jurnalism de investigație în aceste vremuri dominate de can-can. Doar că jurnalismul de investigație e tot un fel de can-can în care iei un om și arunci cu cât mai mult noroi în el, doar că omul e mai high-profile așa. Ceea ce crește probabilitatea ca noroiul să fie adevărat/relevant.

Se semnalează, într-o campanie care pare că va mai dura, câteva nereguli legate de Muzeul Național al Literaturii Române. Niște acuzații vagi cum că directorul nu e bun (o fi o încercare timidă de a zice că e pe pile?) plus observația ceva mai concretă că sălile sunt cam goale. Și că prezentarea e sforăitoare și reclamația foarte reală și întemeiată că site-ul e neactualizat.

Amu, eu unul am fost pe acolo acum vreun an și nu părea prea rău. Ne-au arătat vasul în care făcea Sadoveanu ceai. Cineva din grup mi-a zis că de fapt în vasele alea se face țuică. DEX-ul mi-a distrus visele, confirmând că e vorba de ceai. Am mai spus asta, cred. Duduile care prezentau nu săreau pe pereți ca-n reclamele la Prigat, of course. Mai spuneau ceva ocazional și știau să lase vizitatorul în pace. Că doar și scrie pe obiecte ce sunt și unde nu scrie ne prindem și noi, iar ca să-ți explice cine e într-o poză pe perete ajunge să-ți miști nițel degetul în partea aia. A, și sistemul electronic trendy. Adică un touchscreen unde ai toate informațiile posibile și imposibile. Serios, prezentarea a fost OK.

Pe de altă parte, sunt sigur că o săpătură în treburile financiare ar dezvălui niște comportamente fiscale și politici salariale dubioase. Sau cum se mai zice în zilele noastre. Iar 80 de angajați sună cam mult și la vizita mea pare că mai era niște spațiu care putea fi umplut, într-adevăr. Mai erau și niște planuri de umplere. Și probabil că pe partea de promovare se poate face mai mult. Dar altminteri, oamenii mai țin cercuri, ateliere, activități (se scotea și o revistă?), se fac chestii.  Locul chiar e drăguț și se încearcă. O să fiu o babă comunistă și o să spun că dincolo de probleme de management cea mai mare problemă e că pe tinerii din ziua de azi îi doare în cot.

Ei bine, imaginea mea e veche de un an, cum am zis. Chiar s-au schimbat atâtea între timp?

Blame Canada

La categoria chestii care au trecut pe lângă mine, probabil că toate televizoarele din jur v-au spus că de curând a fost ziua celei mai umflate naţiuni din Univers. Ceea ce au uitat să vă spună este că de curând a fost şi ziua Canadei, pe 1 iulie. Aşa că data viitoare când staţi liniştiţi cu o bere în faţa televizorului gândiţi-vă şi la Canada. Lor le datorăm siropul de arţar, igluurile, echipele de hochei fantastice, poliţiştii călare şi atitudinea de a fi total pussies. Vecinilor de mai la sud le datorăm imperialismul şi nişte curaj şi libertate, e mai slab.

Long live Canada! Voie bună!

Moartea poeziei? Noaptea poeziei!

Poezia nu e moartă, tovarăși, dar poate că nu se simte așa fresh cum era într-o vreme. Totuși, face ce știe, orbecăie mai departe, beată, moartă, profundă, entuziastă, eclectică, adormită.

E vorba de un alt eveniment drăguț la care am fost martor acum câteva zile: maratonul de poezie și jazz de la Operetă. Intrarea liberă și cu toate astea avea dreptate nenea care s-a așezat cu tovarășul lui pe scări în față la început și a zis: „Hei, ia uite, iar au venit poeții să-și recite unul altuia!” Probabil că nenea era poet, ca și tovarășul și ceilalți șase inși din jurul scărilor. Și ca și nenea beat mangă care încerca să intre.

Mai departe, înlăuntru. Niște optzecism, niște ceva-mai-recentism și vreo două persoane mai de vârsta noastră privite cu atenție părintească („Andra, nu le mai expedia așa repede!”). Dintre care una m-a enervat cumplit. Dar mă rog. L-am reținut pe Ioan Es. Pop, pentru că-l mai văzusem.

Așa, ca idee de ansamblu, cam sub așteptări. Am stat pentru o bună parte într-o poziție mai grea ca sonor, deci poate nu trebuie să mă arunc. Atmosfera de ansamblu de ansamblu mi-a plăcut. Atmosfera de ansamblu creată de fiecare poet … care atmosferă? Nu știu, într-un fel e cam multă monotonie în glas și, dacă mi se permite critica, niște redundanță în versuri. Să nu fim prea nedrepți, veneau relativ des versuri simțite, trăite, gândite și muncite, dar cam fără acea strălucire. Iar ocazionalul poem fluviu, care …. deci, frate, nu merge. „Să arunc cu multe imagini și metafore în ei și să repet din când în când câte un nume, poate asta o să-i deruteze. A, și iepuri iezuiți.” Cam așa simțeam că simțea autorul. Mult prea diluat și nițel cam criptic. Sigur, nu mi-a cerut nimeni părerea.

Iar jazz-ul a fost drăguț, simpatic, cu miros de pământ românesc într-însul. Iar o duduiță de vârsta noastră +/- 3 avea o voce imposibilă și părea cam figurantă și-n texte. Poate că sunt doar enervat de voce, dar aia nu e o voce la care ajungi întâmplător, aia e o voce pentru care te antrenezi să fii o țoapă. Seara s-a încheiat cu un moment eminescian transformat într-un remix inedit prin tehnica de  uitare a unor strofe.

Și a existat un moment când a recitat un debutant. Debutantul era arhitectul șef al sectorului 4. Mda. Mă bucur că s-a dat ocazia unui autor tânăr și fără posibilități să se facă cunoscut, nu unui îmbuibat rârâit a cărui meserie e să ia șpăgi peste șpăgi ca să transforme parcul Tineretului în vile și care poate să-și cumpere un festival de poezie… Nu, în nici un caz nu a fost ales un asemenea om. Mda.

Acum că a trecut criza de nervi, să trec și la un mic remarcat. Oricum mi se pare că am fost puțin prea negativ până acum. Serios, a meritat noaptea nedormită, fie și din simplul motiv al stării de a fi aproape de oamenii care formează lumea asta. Așadar, Paul Vinicius a fost greu să nu se facă remarcat. Pentru că știe să citească, pentru că știe fabrica atmosferă. O dicție impecabilă … de bețiv, dacă așa și era e genial, dacă juca teatru e genial. Poate „imatur” etc., dar chestia e că omul a mișcat publicul cu un superficial destul de profund. Ceilalți nu ne-au creat seți (sau alt plural) de absolut sau experiențe revelatorii. Deci 1-0 pentru el. Iar jam-sessionurile jazziști-poeți au fost relativ reușite.

Ion Mureșan s-a enervat pe mine. Poezia trăiește și va mai trăi. Un material despre are și TVR-ul. Într-un colț de ecran sunt și eu. Mai apar în colțuri de ecran și când joacă Sportul. Sunt un vedet. Voie bună!

Paul Vinicius – discurs împotriva împrejurul deasupra şi dedesubtul acestei pete pe creier (cântec patriotic)

Deși trebuie văzut pe viu pentru a fi apreciat.

dar nici măcar nu am zis
că aş fi descifrat eu
misterul acestei nevrednicii
numite om
şi nici măcar nu am zis
(nici măcar nu am zis)
că singură
umbra mea
ar putea strica o clanţă
fără a mai da socoteală.
eu am spus doar că nu-mi plac
vacile elveţiene      statele unite
şi becul din faţa blocului.
eu am zis numai
că nu-mi place unsoarea acestei dimineţi
untura acestor ziare
grăsimile acestor proşti
burţile acestor miniştri
şuncile şefului de haltă
osânzele neveste-sii
grimasele durdulii ale progeniturii-acar
slana porcului din bătătură
grăsimile şi târtiţele grase ale găinilor scociorând prin gunoi
grăsimile grăunţelor grase de grâu
grăsimea grasă de bunăstare a râmelor
burta bombată a pescarului
solzii mucilaginoşi ai porcilor de peşti
zborul gras al libelulelor
grăsimile îmbuibate ale hârciogilor
cântecele grase ale greierilor
grăsimea boltită şi prelinsă a serilor la haltă
şi apoi cea a haltei următoare
şi a haltei următoare
şi a haltei următoare
şi aşa tot mai departe
până la toată grăsimea grăsimilor grăsimii
unei ţări trândave
năpădită de grăsime
toată grăsimea abominabilă a acestui popor costeliv
şi uitat de osatură
de muşchi
de frumuseţe
toată
dar toată claviatura lui grăsuţă
pe care se lamentează
pe care se plânge
pe care cerşeşte
pe care se închină
pe care se pişă
toată –
şi în definitiv
toată grăsimea care mi s-a tot depus pe creier
începând de la născare
şi care (iată:)
nu mă mai lasă
să mă urnesc.

Adâncindu-te prea mult pe un drum, le pierzi pe celelalte

Astăzi, adică ieri (veșnicul sindrom „azi e mâine”), am avut ocazia să-l văd pe Mircea Cărtărescu, cu ocazia unui eveniment drăguț. Ca orice eveniment drăguț și periodic pe care îl descopăr, va lua o pauză și va reveni în septembrie. Eh, bun și atât.

Cărtărescu și-a anunțat de la început intenția de a amuza publicul mai curând decât a-l duce pe culmile profunde ale artei, cu precizarea că e un obiectiv mai modest dar mai realizabil. Mai departe, lucrurile au curs natural, ca o seară de vară cu un tip de gașcă care mai și scrie chestii bune. A citit o povestioară din tinerețile lui, despre iluziile de tânăr poet și dezamăgirile crunte suferite de stomacul lui când a fost chemat să recite câte ceva la Bacău, prin ’84. Pe parcurs se face observația că pe bună dreptate a trăit Bacovia în Bacău, iar un alt oraș nici că-i putea forma acea personalitate la fel de bine.

A urmat un mic segment de întrebări, de la chestiile clasice până la Savatie Baștovoi, despre care Cărtărescu a avut câteva cuvinte frumoase (se simțea un iz de întrebări cu pașapoarte biometrice în aer, din fericire doar mi se părea). Am reținut chestia din titlu, atât pentru că am probabil un talent pentru a reține frazele care par mai clișeistice, chiar dacă omul o avea și diamante mai bune pe-acolo,  cât și pentru că nu mi se pare așa clișeistică pe cât pare. Cred că e o idee destul de bună dezvoltarea unui mic „câte nimic din fiecare”, în care știi câte ceva din domenii multe, fără a te adânci neapărat în ceva foarte particular. Pentru că mersul pe 7 cărări simultan dezvoltă pluriperspectivismul și capacitatea de analiză și viziunea omului în general. Trăiască cele 7 cărări!

Acum că s-a terminat și fraza kilometrică în care părăsesc total chestia de care vorbeam și o dau pe păreri proprii (dar hei, e un blog, și încă cu titlul ăsta), să recapitulăm: a fost o seară plăcută în compania unei personalități plăcute, dăștepte și fără aere. Și s-ar putea să-i fi pus piedică din greșeală lui fi-su (scuze!). „Povestitorii de la șosea” pare o chestie de urmărit și în lunile ce vin. Noapte bună!