Și așa mai departe

În timpul acelui minut din o mie nouă sute optsprezece, milioane și milioane de ființe omenești au încetat să se mai măcelărească. Am vorbit cu bătrâni care fuseseră pe câmpul de bătălie în acel minut. Într-un fel sau altul, mi-au spus că tăcerea aceea bruscă era glasul lui Dumnezeu. Așa că mai sunt printre noi oameni care își aduc aminte când Dumnezeu a vorbit clar omenirii

Kurt Vonnegut, Micul dejun al campionilor

O altă carte a lui Vonnegut, un alt titlu ales destul de slab de mine, după catchphrase-ul acelei cărți. Îmi place stilul în care își face omul ăsta micile comentarii sociale. Direct, tăios, pe surse. O tactică un pic…trivială așa, dar care funcționează: ia să vă descriu eu viața pe o planetă imaginară numită Pământ. Aici sunt niște oameni care trăiau liniștiți o viață frumoasă și imaginativă, până când în 1492 pirații mărilor au început să-i omoare pe capete. Copiilor nu li se spune asta la istorie. Pirații mărilor erau stăpâni de sclavi, dar au scris că toți oamenii sunt liberi. Pentru asta li s-au făcut statui. Este aproape un citat. În general, stilul merge fix la țintă cu minim de cuvinte necesare și ne face să ne dăm seama de absurditatea situației în care ne aflăm. În care ne-am pus, în care ne-au pus ăia, în care tot ajungem. În care, deci, suntem. Uite alta:

Fiecare bucățică de pământ de pe aceste insule era proprietatea cuiva, și în total existau numai vreo patruzeci de proprietăți, iar în povestire Trout îi făcea pe oamenii ăia să ia hotărârea de a-și exercita dreptul de proprietate pe deplin. Puseseră peste tot anunțuri cu „Proprietate privată. Trecerea oprită.”

Treaba asta le crea probleme îngrozitoare celorlalți un milion de oameni care trăiau pe insule. Legea gravitației cerea ca ei să se prindă de ceva pe suprafața Pământului. Ori așa, ori puteau să-și dea drumul în apă și să apară hopa-mitică în larg.

Satira e deasă, cinică, iar ce îmi place în special este concizia. Pe de altă parte, poate amârî. Sunt, în fond, niște observații triste despre lucrurile triste pe care le facem. O anumită senzație a neputinței, o anumită axare pe chimicalele nocive din organismele noastre, niște personaje care apar des și ele. Dar care sunt tratate cu aceeași ironie ca orice altceva, într-un mic demers de expediere a explicațiilor simple și evidențiere a problemelor simple. Crecă. Nimic nu scapă, omenirea însăși fiind privită nu cu răutate, dar cu o senzație nițel deprimantă că … nu ne iese nimic. Că oricine pretinde că îi iese ascunde, în subsol, suficiente pete cât să-l facă un mare ipocrit. E o carte amară și tristă în mod fundamental, iar umorul reiese mai mult din această amărăciune și (în special) din absurdul sub forma căruia iese ea la suprafață.

Sunt multe părți citabile, observații din astea generale care trăiesc undeva în lateralul poveștirii, dar sunt (pentru mine) o bună parte din miezul cărții, ajutate și de accentul intenționat fragmentat, în construcție, sub schele al firului epic. Totul converge, încet și fără netezime, de-a lungul celor 342 pagini, spre momentul în care Kilgore Trout, scriitor slab de SF-uri slabe publicate prin reviste porcoase lângă poze porcoase (Trout e un personaj pe care Vonnegut îl folosește prin toate cărțile-i și e bănuit de a fi reflexia autorului însuși. Pe de altă parte, avem și un narator activ care poate fi bănuit de așa ceva), se întâlnește cu Dwayne Hoover, afacerist, proprietar al unui dealership de mașini, baștan într-un mic oraș neutru dintr-o zonă neutră geografic a Statelor („Asta e găoaza Americii” – o frază întrebuințată nu de puține ori).

Chimicalele din capul lui Dwayne îl fac s-o ia razna nițeluș și să creadă cu tărie în adevărul unei cărți de-a lui Trout, care sugerează că oamenii sunt toți niște mașinării, cu excepția unuia singur, care are liber arbitru. Dwayne Hoover, sub influența faptului că romanul cu pricina e scris la persoana 1, începe să-și exercite liberul arbitru pe persoanele care l-au dezamăgit, de exemplu, pe dinții fiului lui homosexual, exercitându-și liberul arbitru cu ajutorul clapelor unui pian. Iar partea cea mai bună e că ăsta nici nu e un spoiler, pentru că încă din primele capitole ni se spune că ne îndreptăm spre asta. Drumul până aici îmi pare a servi două scopuri: unu, mica retrospectivă a metehnelor omenirii de care am pomenit mai sus, prin diversele situații și întâmplări prin care trec personajele, iar al doilea, cel evident și care mă face să sun ca un critic clișeistic, ca metaforă pentru viață: personajele trec prin niște locuri și situații destul de dubioase, întotdeauna dând impresia că orbecăie, că nu prea știu de ce merg unde merg și de ce au ajuns unde au ajuns. Și cu toate astea, în tot timpul ăsta se îndreaptă spre finalitatea tragică, deși drumul pare uneori perfect haotic.

Am vorbit mai devreme despre cum nimănui nu-i iese nimic și e OK să observi problemele dar ipocrit să-ți asumi o poziție de superioritate. Ce se întâmplă cu cei care își asumă o poziție superioară, care cred că se află în fața unei mașinării disfuncționale, ei având puterea de a o schimba cu o rangă bună și fiind singurii cu viziunea de a face asta? Ce se întâmplă și cu Dwayne Hoover: 12 oameni răniți, unii în pragul morții, unii rămași fără degete, toată lumea întrebându-se de ce pe ei i-a lovit mâna destinului din senin. Întrebare pusă și de agresor, prin urmare cercul s-a închis.Toleranță și autocritică întâi, luarea problemei în propriile mâini mai încolo, chiar dacă situația e într-adevăr nasoală și asta e universal recunoscut. Cam așa văd eu mesajul cărții, deși nu m-ar mira o interpretare puțin…opusă, nu m-ar mira să fie chiar cea universal recunoscută.

Puneți mâna și cumpărați/împrumutați. Se și citește ușor și merită fie și pentru citatele cu care o să rămâneți. Alte două cronici sumare, luate din vârful google-ului: una mai negativă, dar din care am aflat că există și un film, iar alta mai .. laconică. Voie bună!

Kurt Vonnegut, Micul dejun al campionilor, editura Polirom, Iași, 2008

(apariția inițială: Kurt Vonnegut, Breakfast of champions, 1973)

Din tine ies, printre cuvinte, lucruri verzi

Okay, nu din tine, din mine. Este din nou acea perioadă a anului în care să anunț că am răcit: mereu, dar un mereu spre weekend așa (mi-am luat un weekend așa). Dap, momentul răcelii mele este constant vineri seara. Nu știu de ce, dar ăla e singurul moment al săptămânii când sunt dispus să recunosc că e răceală. Simptomele încep așa, mai vineri dimineață. Uau, nu mai am delete, am move to trash. Cum trece viața și WordPressul pe lângă mine.

Gripa este însoțită la mine în mod tradițional de o mică pauză, nițică introspecție, ceva mai multe pagini dintr-o carte și revelația că mi-am citit fidelii și rondelele cititori și cititoare. Până la punctul în care am ceva de la Animest în drafts iar Animest e hăt departe în trecut, în memoria colectivă. Lumea și așa prea se înghesuie la acel capăt al pieței care oferă comentarii prompte asupra actualității. Eu aș putea oferi comentarii foarte întârziate. Deci este acel moment în care pe lângă bolit pierzând timpul stupid în fața calculatorului, să-mi iau angajamentul (da, iar) să termin draftsurile alea, să mă achit de restanțe și să alte lucruri pe care nu o să le fac (da, iar). Și să vă mai spun lucruri random și lucruri despre cum bolesc pierzând timpul stupid în fața calculatorului.

Încep prin a anunța că marele om, inegalabilul, civilizațional luminosul Lorin Fortuna va conferiența o conferință la București, miercuri, la 16:30, la Xenopol, sub titlul „Viata – Joc Specific Existential Dumnezeiesc pentru Fiinte Individuale si Colective”. Trebuie ca și aceia dintre noi care nu-l găsesc amuzant să recunoască faptul că e o bună definiție a vieții. Și, mai mult de atât, un bun slogan pe care să-l găsești pe o cutie de Monopoly. Știți jocul anti-Monopoly? E ca Monopoly, doar că aparent ai ocazia de a alege între ăia care vor TOT și vor ACUM (monopoliștii) și ăia care vor TOT și vor ACUM și au pliante cu persoane zâmbitoare și împart pungi cu pomană studenților (competitorii).

Să ieșim din această paranteză și să revenim la lucruri serioase: Lorin Fortuna. Eu m-aș duce să îl văd. Bate un film cu Adam Sandler. Ce scuză ar trebui să folosesc, unde să le spun celor din jur (în special părinți) că merg? Mi-e profund jenă să spun adevărul și în plus o să pară că îl iau în serios, ba chiar că îl idolatrizez (cum pare acum) și o să mă trezesc la Bălăceanca in no time. (Un simptom bun al problemelor unei generații e când indivizii ei scriu chestii publice pe internet însoțite de „dar n-aș vrea să spun nimănui asta”. Whoops, just did).

Altfel, am mai făcut multe lucruri fascinante în aceste zile gripale: m-am uitat la meciuri ca un nebun, dar suficient de fragmentat ca să nu văd nici un gol și să aflu scorul uitându-mă pe net după. Poate că I am a little addicted to this internet shit. Gen, e 3 și scriu pe bloguri în loc să mă culc. Poate că ar trebui să fie îngrijorător…neah. Anyway, am fost surprins să-l aud pe Emil Grădinescu la Liverpool-Manchester și apoi la Steaua-Rapid, mă gândesc că a fost o după-amiază frumoasă pentru el. Și aproape mă așteptam să comenteze și CFR -Timișoara, care a început înainte de Steaua-Rapid. He is kind of a Superman figure în capul meu. Bine, pentru ultimele câteva luni mi s-a părut neinspirat și acum parcă nu mi se mai pare. Ar putea fi doar faptul că nu l-am auzit destul de des.

Altfel, am mai citit, desigur, bloguri conspiraționiste, asta chiar e activitate de gripă la mine. (Nici când sunt sănătos nu-i foarte bine, dar nu vreau să recunosc că … frazele alea cu cămașa de forță). În particular, bloguri conspiraționiste creștine. În particular, bloguri conspiraționiste creștine despre gripa porcină. Și m-am panicat. Apoi am văzut că dispozitivul DUBIOS prezentat de o curajoasă whistlebloweriță e ceva standard folosit în armată, un something something beacon, ceva ce după înțelegerea limitată a subsemnatului e ca întrebuințări și merite tehnice undeva între plăcuța cu numele și firul Ariadnei. Iar sfârșitul lumii n-are nici o șansă să vină în 2012 (săracul) din moment ce până și Hollywoodul scoate filme cu tema asta. De fapt, tema a fost prezentă în însuși serialul „Dosarele X”. Pe de altă parte, articolul despre cum bosonul Higgs merge înapoi în timp și distruge condițiile inițiale care au dus la crearea lui și astfel bosonul Higgs nu va fi observat niciodată din cauza accidentelor a fost distractiv. (Fanii științei ar putea vrea să mă împuște acum)

Vreau să vă mai trimit la un joc. Bine, poate nu vreau, pentru că în funcție de your geekness s-ar putea să nu mai puteți face nimic toată săptămâna, nici să dormiți sau să gândiți, de dragul unicei și adevăratei misiuni: de a termina jocul. Dar poate, poate nu sunteți așa atrași de a omorî păienjeni cu cuvinte. Eu cu asta mi-am înecat ziua, atât de rău încât nici până la această oră nu știu cum s-a terminat meciul de hochei Steaua-Sportul (deși intuiesc cine a câștigat și că a fost o diferență porcească, pentru că așa e-n hochei). Pentru aceia care vor să-și umple tot atâta timp, dar mai literar, un eseu-fluviu pe blogul revistei Cultura despre critica din anii ’60.

Also, ce faci când n-ai mai scris pe blog de secole și ești eu? Exact, mai pornești un blog. Ca să fii un porc capitalist umflat cu foarte foarte multe bloguri cu care nu faci nimic. Așadar: The meta of meta. Obiectiv: filozofie+programare, filozofie+diverse, programare+diverse, computer science. Da, cred că „filozofie” și „programare” merg binișor împreună. Mai bine ca „filozofie” și „târnăcop” oricum. Dar oricum, nu am o idee prea clară de direcția în care o s-o iau sau dacă o să iasă ceva. Dacă nu, șterg și gata. Important e, în fond, să învăț eu ceva din asta. După cum se observă, momentan mă prostesc și chestia e puțin sub schele. Release early, release often cum s-ar zice.

Cel mai mare număr de pageviews din istoria acestui blog a fost joi. Sunt zile cu multe vizite, în special pentru că profesorii își trimit elevii la „Cântecul monstrului din Loch Ness” și, aș intui, le dau și eseuri sau chestii de scris, iar Google îi trimite la mine. Dragi profesori, dacă vă puneți elevii să fie analitici cu asta, nu dați dovadă de înțelegere, nu dați dovadă de deschidere, nu dați dovadă nici de aptitudinea de a-i convinge pe oameni ce porcărie e cu poeziile astea postmoderne fără sens. Tot ce faceți e să subliniați ce subliniază aceste poezii postmoderne fără sens: că sunteți o formulă, că nu știți să vă jucați, că sunteți monstrul din Loch Ness. Și grași. OK, n-am vrut să iasă chiar așa dur, dar sper că am lăsat să se vadă esența a ce spun printre atâtea cuvinte.

doplodovok  plovodokot!

Sportul Studenţesc – Dunărea Galaţi 2-0

Ies din metrou fornăindu-mă şi văd că deasupra intersecţiei de la Grozăveşti se ridică o structură un pic spaţială şi grandomană, un pod cu arcuri peste podul de peste Dâmboviţa. (Spus despre pasajul Basarab, check.). Shuffle-ul îmi dă melodii adecvate, mereu ştie să facă asta, şi ajung la stadion destul de „montat”, nu înainte de a-l lămuri pe un om că intrarea liberă şi de a constata că sunt foarte puţini câini pe străzi şi foarte paşnici vizavi de ce aşteptam.

Pe stadion sunt vreo 125 oameni, pe număratelea. Vreme morocoănoasă şi friguroasă şi totuşi mie mi se pare că pe undeva condiţiile astea sunt reprezentative pentru fotbal, lupta cu noroiul şi sprinturile atât întru glorie dar făcute şi pur şi simplu pentru a nu degera. Şi frunzele galbene căzute într-un colţ de teren. E o imagine foarte frumoasă.

Ai noştri au început bine şi cam aşa au şi ţinut-o. Joc frumos, în pase. Ferfelea e activ, Cheţan face o treabă bunicică pe stânga, iar până şi Curelea poate fi văzut, surpriză, alergând (Luat de Curelea, check). Câteva desfaceri mai serioase ale apărării adverse există şi în cele din urmă obţinem un penalty, la o fază la care Ferfelea aleargă spre o minge înălţată pentru el şi i se pune piedică. Bate Ferfelea, un pic spre stânga, portarul se duce un pic spre dreapta, 1-0. La asta se adaugă voleul frumos al lui Lung, de la 25 de metri, după o respingere venită în urma unui corner, ajuns la limită de portar.

La pauză, un pic de soare. Avea să mai revină şi pe parcursul celei de-a doua reprize şi pe final.

A doua repriză marchează un mic pas înapoi, valorificat (cu greu) de oaspeţi. Ei ajung de câteva ori în faţa porţii, culminând cu o fază de singur cu portarul la care Viciu scoate bine. Dar pe final avem ultimul cuvânt. După intrarea lui Truţă, e destul de prezent, se joacă cu el destul de mult, dar e destul de dezamăgitor în ratangism. Cu toate astea, reuşeşte să dea un gol, la o fază la care portarul îi scapă şutul ca pe săpun şi îl lasă cu poarta goală, la jumătate de metru de linie. E golul care liniştişte apele. Truţă mai face câteva nefăcute, ratând o preluare când putea scăpa de la 30 metri cu nimic în faţă decât portarul, iar apoi luftând dintr-o poziţie foarte bună din careu. A fost o minge pusă pe tavă de Ferfelea, la capătul unei faze-fluviu cu 3 oameni driblaţi, iar mingea a ajuns în flanc la Curelea, care a tras în portar.

Meci bunicel, cu o frumuseţe aparte, tomnatică. Ne-a fost mai greu poate şi pentru că adversarii au avut mai multă rezistenţă fizică decât cei din meciurile trecute, dar s-a simţit parcă şi un pic de oboseală la ai noştri. Însă, în ciuda faptului că am mai avut şi faze fără nici un orizont (când ne-au lipsit?) nu a existat acea senzaţie de panică neputincioasă din alte meciuri. Ne-am făcut jocul de pase şi a mers. Urmează o deplasare grea, la Tulcea.

În final, vreau să semnalez apariţia unei cărţi a colegului nostru de tribună, domnul Gabriel Şeitan, despre Dan Petrescu (zice şi de Sportul). Cartea zice-se că se va găsi în curând în librării pe la vreo 15 lei. Poate mai revin cu detalii când le am.

Există câteva articole despre meciul ăsta şi pe liga2.ro, şi pe ligaB.ro, dar niciunul nu se încumetă la o cronică. Se încumetă însă la interviuri cu antrenorii şi elemente mai de culoare aşa (antrenorul Dunării urlând la un jucător de-al lui că simulează ca nesimţitul). O lectură suplimentară care vă poate interesa. Aici aveţi echipele şi câteva poze. Haide Sportul!

S-a terminat, s-a terminat!

Sfârșit pentru campania de calificare cea mai cenușie pe care am văzut-o eu, una care ne-a adus înapoi cu picioarele pe pământ, pornind de la pragmatismul forțat de sorginte pițurciană și sfârșind cu revelația că în lipsa talentului sclipitor avem nevoie de acest pragmatism, cum s-a cam văzut și în seara asta, la 3-1 cu Feroe.

Concluziile sunt evidente și nefilozofice. Voi încerca o trecere în revistă, cu mici observații statistice și cu obișnuitul risc ca eu să nu spun nimic nou. Fără Chivu și Mutu suntem un fel de selecționată divizionară care are atitudinea și aptitudinea potrivite pentru o victorie cu d-alde Otopenii. Dar nici o națională nu mai e Otopeni. Feroe are un profesionist și a învățat să se apere. Ceilalți parcă învățaseră mai demult. Cu Mutu și Chivu nu-i ușor, pentru că băieții nu se mai străduiesc. La Mutu e vizibil că vine doar pentru figurație și sare peste amicale, o provocare interesantă pentru mulți antrenori. Chivu a fost mult timp un etalon al bunului simț pentru mine, și pe teren și pe lângă, dar parcă acum îl simt puțin blazat.

Bun, construim fără. Nu există foarte multă experiență, chiar dacă există voință. Nu știu unde-s oamenii care au jucat toate meciurile alea europene. Probabil că majoritatea sunt portughezi și mai e băiatul ăla Dayro care juca cu Râmnicu Sărat. Dar, totuși, parcă, mai erau și unii de-ai noștri… Serios, sunt jucători cu suflet și căliți cam pe coclauri. Sunt jucători fără suflet cu porecle ca „Prințul”. Mijlocul e o enigmă, iar apărarea e penultima din grupă, egală cu Feroe înaintea meciului direct. Multe dileme, puțin material de construit.

Și impresia, cel puțin temporară, că, iată, jocul lui Pițurcă era realmente tot ce putem juca cu ce avem, din moment ce principiile îi sunt continuate. E drept, de un selecționer mai deschis presei și publicului și mai dispus să încerce cu oameni noi. Golurile vin rar. Comentatorii spuneau că locul 3 din topul golgeterilor din actualul lot e Gigel Bucur (care nici n-are cine știe ce frecvență la națională), cu 4 goluri. E clar că pe primul loc e Mutu, cu multe, nu? Mai apoi…

Mai apoi e faptul că meciul cel mai reușit din toată campania a fost unul amar, acel 2-2 cu Franța, cu un gol genial al lui Mutu și cu puțină demnitate în joc. Am făcut față bine unei echipe de top. Care a pierdut cu Austria. Care a fost târâtă pe jos de Serbia. Care a pierdut în Lituania. Care a pierdut cu Feroe. Care au pierdut cu România. Care n-au trecut de Franța. Iată, fotbalul modern e o harababură în care nici un rezultat nu poate fi prezis prea clar (decât dacă ai o casă de pariuri și strecori niște bani în buzunare adecvate) și cu toate astea campania noastră a fost prezisă perfect de acel prim 0-3 cu Lituania. În timpul căruia eram la un concert, ceea ce poate ar trebui să încercăm cu toții. Că prea ne tensionează naționala.

Această înșiruire dubioasă de fraze se încheie aici, nu înainte de a nota că vom fi capi de serie 2 în continuare, ceea ce, dându-se grupe destul de grase (și se fac din ce în ce mai grase), nu ne ajută, că iar ne vine un bau-bau de pe locul 3 și câștigă grupa. Oh well. Mondial plăcut și imparțial! Voie bună!

Nichita Stănescu – Evocare

Era un soare de pe vremea
covrigilor cu susan.
Cu puțin înainte de-a se însera,
fiecare rază a lui mirosea aromitor
ca șorțul mamei.

Naiba știe cum de mă rătăcisem
pe câmpul plin de pietre,
de bălării și de bucăți de var,
în spatele zidului, înalt pân’ la cer,
și de cărămidă roșie,
al fabricii de sticlă
căzută în ruină.

Era o scară de lemn
agățată de zid,
foarte lucioasă și tocită.
Și nu vă puteți închipui
cu câte răni plăcute m-acopeream de glorie,
învingând în duel
pe vestitul cavaler Bayard,
a cărui poză o rupsesem dintr-o carte!

Țipătul berzelor rotitoare,
pân’ la urechea mea lăsa un otgon,
și eu mă cățăram pe el, în soare,
și-aici – o, voi, aventuri viitoare,
până când, la înserare,
ding-dang, ceasul primăriei, cel mare,
mă alungă cu o zare,
cu o miraculoasă și tremurătoare zare.

… ding-dang, și fugeam chiuind,
fâlfâind, aburind,
cuprins de mirare.
Ding-dang, de o mare mirare,
că niciuna din răni nu mă doare.

Ce se mai poate spune?

Ce se mai poate spune după Serbia-România 5-0 și Letonia U21 – România U21 5-1? Se poate spune că probabil și chestia asta cu „ce se mai poate spune” a primit tagul cu „clișeu” din partea unora și acum nu se mai poate spune că nu se mai poate spune nimic. În nici o situație.

Iată ce se mai poate spune: Am văzut o schimbare dubioasă rău, Marica-Goian, ca-n era Pițurcă și o înfrângere mai rea ca-n era Pițurcă. Probabil că naționala e într-o continuă eră Pițurcă ce va mai ține. Se poate spune că în condițiile în care Mutu e somnoros nu se vede nimic acolo în față. Se poate spune că fraierimea s-a manifestat sub forma unor mingi mult peste din poziții prea bune. Ne-am și îngropat, în vremea când ne credeam aproape de ei.

Mă gândesc în particular la tine, Cristea. Mă gândesc că acest șut peste peluză, peste univers, peste însuși termenul „peste” e (aici vine partea în care voi jigni aiurea) simbolul ratangismului dinamovist. Nu știu clar cu ce ocazie mi-am băgat chestia asta în cap, dar în cap este. Ratangismul stelist e altfel, e cu mingi amețite până când nu mai ai poziție, după care o pierzi. Ratangismul rapidist e cu multe ocazii create și mingi care trec la o palmă de poartă, dar nu intră niciodată. Ratangismul dinamovist dă mai rău la o națională decât celelalte ratangisme. Deși produce aceleași rezultate și e cam la fel de des întâlnit, e prea pe față. Dinamoviști, iată de ce nu prea aveți oameni în naționale. Dinamoviști, nu mă bateți.

Aș remarca șutul lui Varga din finalul meciului. El, săracul, mai încerca, în mijlocul măcelului, să salveze ceva. Și e admirabil, totuși, pentru spiritul ăsta. Aș vrea să remarc inspirația regizorului, care mi-a oferit o imagine ce o visam de ani de zile: o găină enormă (mascota sârbilor), iar apoi un cadru cu Varga. Mulțumesc.

Altfel, se vede că nu merge. Întrebarea care se profilează la orizont și crește în fiecare zi, mai ales că, iată, suntem în urna a treia: în lipsa șanselor de calificare, pentru ce mai joci? Ce te mai motivează? Mai ales în condițiile în caare ești obișnuit cu pretenții un pic superioare. Iată, meciul de miercuri cu Feroe n-are nici o miză și probabil nu va avea nici simplitatea meciurilor fără miză. Ea nu merge la case mari.

Les notres comme les conniferes, vorba lui Adrian Georgescu. Voie bună!

Sportul Studențesc – Dinamo II 2-0

Am ajuns la timp, cu bărbierit cu tot. Iată avantajul meciurilor jucate după masa, la dubioasa oră 13:15 aleasă de Sportklub. Am văzut iar că structurile metalice care vor fi Chestia Supraînălțată și Suprasupraterană Basarab sunt mai multe și mai apropiate de un tot unitar, dar tot harababură e. În schimb, câinii dinspre bulevardul Regiei par mai mulți și mai prosperi, din moment ce nu mai sunt deranjați de trafic. N-am avut altercații cu ei, dar păreau agitați. Insert glumă proastă cu câini roșii.

La meciul trecut, cu FC Botoșani, am avut o revelație. Cum atunci mă grăbeam să mă car din localitate, am zis să-i amân povestirea până acum. Eram în metrou, aveam căștile ipodului înfundate bine în urechi și ascultam melodia vocal-instrumentală „Rock you like a hurricane” a formației vocal-instrumentale Scorpions. Și atunci m-a izbit. Melodia asta nu are nici un sens. Absolut nici unul. E stupidă la un nivel galactic. La un nivel Moga. La un nivel Andre. Oh well, s-o adăugăm la „chestii stupide dar care îmi plac” și să trecem mai departe. Simt că mai am chestii de zis și scris pe care le-am amânat prea mult (nu v-am povestit de George Schwizgebel) și sper că voi recupera. Uite, cum termin chestia asta o să-mi fac câteva drafts cu ce mai datorez. Ceea ce nu va ajuta deloc. Știți câte drafts am cu cronici (recenzii?) de cărți? Hă?

Aseară am terminat Breakfast of champions. Azi am văzut reclame la copertilicenta.ro.

Am ajuns la stadion pe la unu și cinci, ocazie să număr oamenii de pe dânsul. Mi-au dat vreo 45 în tribuna 2 (prin numărătoare) și vreo 150 în total (prin ochiometrie). Până la fluierul de început s-au mai strâns. Am început binișor, chiar din primele minute Curelea a șters o minge, trimițând fix în portar, iar înaintea lui mai avusesem un atac închegat. Și asta aș zice că a fost prin minutul 5. Și am continuat să insistăm. Oaspeții au replicat, dar cam palid. Jocul nostru a fost neînchegat, până la frustrare pe alocuri. Cu toate astea amintesc câteva faze în care din poziție bună băjeții au dat peste, cam în rândul din mijloc al peluzei, deci mult prea peste ca să mai amintesc aceste faze. Și din partea dânșilor am văzut neînchegare și un șut chiar mult mai peste dintr-o poziție perfectă (6 metri, central, nemarcat). Autorul acestui rateu a fost unul din cei doi cetățeni de culoare, care aflu că erau Ze Diabate (numărul 2, unul mai înalt) și un oareșcare Attoukura (numărul 18, mai scund). Dânșii au alergat mai bine ca restul echipei, parcă. Alte momente artistice: când Curelea a luat o minge din aer făcând un unghi de 45 de grade cu pământul (și a dat bine) și câteva floricele (gen preluări ca la Fifa) ale lui Costin Gheorghe (și i-au ieșit). Curelea a fost pus o dată într-o situație impecabilă de gol, dar a tras în Curcă din câțiva metri. Apoi a venit golul. Gheorghe a făcut o preluare de-aia de Abracadabra pe dreapta, i-a mai amețit puțin pe fundași și a centrat pe scurt, de unde Nae a ratat din nou din 2 metri, dar mingea respinsă de Curcă a ajuns la Curelea, care (cu greu) dă gol în poarta deșartă (cuvântul „goală” e overrated). Încă o dată Costin aleargă încet și lovește prost mingea un meci întreg, dar are un moment decisiv pentru echipă ce conține într-însul și ceva noroc porcesc. 1-0 la pauză și m-am mai plimbat un pic, cât să mă uit la scheletul metalic ce se înalță lângă terenurile de antrenament. Zice-se că va fi un bazin de înot.

După pauză a mers mai bine cu ocaziile. Poate și cu jocul de echipă. Tradiționala cedare ușoară a adversarilor cu care ne-am obișnuit pe măsură ce îi presăm. În continuare ne câștigăm meciurile mai mult prin perseverență decât prin exuberanță, dar mă mulțumesc cu gândul că așa se începe. Mă amăgesc?

Golul de 2-0 a consfințit intrarea lui Curcă în memoria mea la categoria „Mari gafeuri” și nici măcar la categoria „Mari gafeuri care mi-s dragi” (vezi Barthez și Dudek, în continuare portarii mei preferați all-time). Centrarea a plecat de pe dreapta, dinspre Mandinga, Curelea a trecut pe lângă minge, iar ea venea liniștit spre brațele lui Curcă, o fază standard. Atât de liniștit venea că nu înțeleg prin ce procese cuantice s-a întâmplat că mingea a trecut de partea cealaltă a dânsului (adică, totuși, a trecut prin el? pe sub? peste? printr-o gaură de vierme?), ajungând la Ferfelea, care a împins-o, iar, în poarta goală. Cam pomanagii noi azi, dar am făcut-o invitați. A mai urmat o mică salată asortată de faze de poartă printre mulți timpi morți și îngropați. Curelea a întors un om pe la 20 de metri, apoi a tras pe lung de lângă următorul om, dar mingea s-a dus pe lângă. Ferfelea a prins un șut de la distanță, să zicem 25 de metri, de data asta de pe dreapta (sus-numita minge a lui Curelea a fost pe stânga), iar mingea, care altfel părea că se duce afară, a trecut la un degețel de poartă. Curcă a privit-o ca un om care a călcat pe platoul unde se filmează un film, care nu înțelege ce e cu toți oamenii ăștia în jur și ar vrea să se dea din drum, dar preferă să stea pe loc, nesigur pe cine încurcă dacă se mișcă. Spre final, au intrat Chețan, Truță și Postolache, revenit după accidentarea din meciul de la Constanța. Posto i-a făcut o minge bună lui Nae, care, văzându-l pe Curcă cum iese, a încercat să-l lobeze, dar a dat peste. Mai apoi, Nae a mai primit o minge similară și a reușit să rămână cu poarta goală, doar pentru a trage pe lângă. La un corner Patriche a prins o lovitură de cap foarte bună, care se ducea un pic sub bară și parcă suficient de departe de mâinile lui Curcă. Dar șutul a fost scos de pe linie de către … al nostru Vio Ferfelea.

Au fost și un pic de nervi pe final: unul l-a rupt destul de urât pe Nae, fază la care toată banca noastră și jumătate din jucători au sărit în sus cum n-am mai văzut vreodată. Cazan a stat și el un pic pe jos la un moment dat. Dar el s-a ridicat. Nae aflu acum că va lipsi o lună. Ouch.

Câștigăm cu mici momente de frumusețe, dar tot muncitorește. În continuare se simte că nu avem coerența, coeziunea, jocul de pase necesare și pe alocuri suferim și la capitolul comunicare pe teren („Vezi că vine, vezi că vine!”, de-astea). Dar facem un lucru cu consecvență: câștigăm acasă. Cu deplasările mai vedem noi ce se întâmplă. Următorul meci e la Bacău, peste o săptămână. O cronică lacunară dar cu echipe complete și chestii se găsește pe ligab.ro (ăsta e altceva ca liga2.ro, e de la concurență). Haide Sportul!