Și așa mai departe

În timpul acelui minut din o mie nouă sute optsprezece, milioane și milioane de ființe omenești au încetat să se mai măcelărească. Am vorbit cu bătrâni care fuseseră pe câmpul de bătălie în acel minut. Într-un fel sau altul, mi-au spus că tăcerea aceea bruscă era glasul lui Dumnezeu. Așa că mai sunt printre noi oameni care își aduc aminte când Dumnezeu a vorbit clar omenirii

Kurt Vonnegut, Micul dejun al campionilor

O altă carte a lui Vonnegut, un alt titlu ales destul de slab de mine, după catchphrase-ul acelei cărți. Îmi place stilul în care își face omul ăsta micile comentarii sociale. Direct, tăios, pe surse. O tactică un pic…trivială așa, dar care funcționează: ia să vă descriu eu viața pe o planetă imaginară numită Pământ. Aici sunt niște oameni care trăiau liniștiți o viață frumoasă și imaginativă, până când în 1492 pirații mărilor au început să-i omoare pe capete. Copiilor nu li se spune asta la istorie. Pirații mărilor erau stăpâni de sclavi, dar au scris că toți oamenii sunt liberi. Pentru asta li s-au făcut statui. Este aproape un citat. În general, stilul merge fix la țintă cu minim de cuvinte necesare și ne face să ne dăm seama de absurditatea situației în care ne aflăm. În care ne-am pus, în care ne-au pus ăia, în care tot ajungem. În care, deci, suntem. Uite alta:

Fiecare bucățică de pământ de pe aceste insule era proprietatea cuiva, și în total existau numai vreo patruzeci de proprietăți, iar în povestire Trout îi făcea pe oamenii ăia să ia hotărârea de a-și exercita dreptul de proprietate pe deplin. Puseseră peste tot anunțuri cu „Proprietate privată. Trecerea oprită.”

Treaba asta le crea probleme îngrozitoare celorlalți un milion de oameni care trăiau pe insule. Legea gravitației cerea ca ei să se prindă de ceva pe suprafața Pământului. Ori așa, ori puteau să-și dea drumul în apă și să apară hopa-mitică în larg.

Satira e deasă, cinică, iar ce îmi place în special este concizia. Pe de altă parte, poate amârî. Sunt, în fond, niște observații triste despre lucrurile triste pe care le facem. O anumită senzație a neputinței, o anumită axare pe chimicalele nocive din organismele noastre, niște personaje care apar des și ele. Dar care sunt tratate cu aceeași ironie ca orice altceva, într-un mic demers de expediere a explicațiilor simple și evidențiere a problemelor simple. Crecă. Nimic nu scapă, omenirea însăși fiind privită nu cu răutate, dar cu o senzație nițel deprimantă că … nu ne iese nimic. Că oricine pretinde că îi iese ascunde, în subsol, suficiente pete cât să-l facă un mare ipocrit. E o carte amară și tristă în mod fundamental, iar umorul reiese mai mult din această amărăciune și (în special) din absurdul sub forma căruia iese ea la suprafață.

Sunt multe părți citabile, observații din astea generale care trăiesc undeva în lateralul poveștirii, dar sunt (pentru mine) o bună parte din miezul cărții, ajutate și de accentul intenționat fragmentat, în construcție, sub schele al firului epic. Totul converge, încet și fără netezime, de-a lungul celor 342 pagini, spre momentul în care Kilgore Trout, scriitor slab de SF-uri slabe publicate prin reviste porcoase lângă poze porcoase (Trout e un personaj pe care Vonnegut îl folosește prin toate cărțile-i și e bănuit de a fi reflexia autorului însuși. Pe de altă parte, avem și un narator activ care poate fi bănuit de așa ceva), se întâlnește cu Dwayne Hoover, afacerist, proprietar al unui dealership de mașini, baștan într-un mic oraș neutru dintr-o zonă neutră geografic a Statelor („Asta e găoaza Americii” – o frază întrebuințată nu de puține ori).

Chimicalele din capul lui Dwayne îl fac s-o ia razna nițeluș și să creadă cu tărie în adevărul unei cărți de-a lui Trout, care sugerează că oamenii sunt toți niște mașinării, cu excepția unuia singur, care are liber arbitru. Dwayne Hoover, sub influența faptului că romanul cu pricina e scris la persoana 1, începe să-și exercite liberul arbitru pe persoanele care l-au dezamăgit, de exemplu, pe dinții fiului lui homosexual, exercitându-și liberul arbitru cu ajutorul clapelor unui pian. Iar partea cea mai bună e că ăsta nici nu e un spoiler, pentru că încă din primele capitole ni se spune că ne îndreptăm spre asta. Drumul până aici îmi pare a servi două scopuri: unu, mica retrospectivă a metehnelor omenirii de care am pomenit mai sus, prin diversele situații și întâmplări prin care trec personajele, iar al doilea, cel evident și care mă face să sun ca un critic clișeistic, ca metaforă pentru viață: personajele trec prin niște locuri și situații destul de dubioase, întotdeauna dând impresia că orbecăie, că nu prea știu de ce merg unde merg și de ce au ajuns unde au ajuns. Și cu toate astea, în tot timpul ăsta se îndreaptă spre finalitatea tragică, deși drumul pare uneori perfect haotic.

Am vorbit mai devreme despre cum nimănui nu-i iese nimic și e OK să observi problemele dar ipocrit să-ți asumi o poziție de superioritate. Ce se întâmplă cu cei care își asumă o poziție superioară, care cred că se află în fața unei mașinării disfuncționale, ei având puterea de a o schimba cu o rangă bună și fiind singurii cu viziunea de a face asta? Ce se întâmplă și cu Dwayne Hoover: 12 oameni răniți, unii în pragul morții, unii rămași fără degete, toată lumea întrebându-se de ce pe ei i-a lovit mâna destinului din senin. Întrebare pusă și de agresor, prin urmare cercul s-a închis.Toleranță și autocritică întâi, luarea problemei în propriile mâini mai încolo, chiar dacă situația e într-adevăr nasoală și asta e universal recunoscut. Cam așa văd eu mesajul cărții, deși nu m-ar mira o interpretare puțin…opusă, nu m-ar mira să fie chiar cea universal recunoscută.

Puneți mâna și cumpărați/împrumutați. Se și citește ușor și merită fie și pentru citatele cu care o să rămâneți. Alte două cronici sumare, luate din vârful google-ului: una mai negativă, dar din care am aflat că există și un film, iar alta mai .. laconică. Voie bună!

Kurt Vonnegut, Micul dejun al campionilor, editura Polirom, Iași, 2008

(apariția inițială: Kurt Vonnegut, Breakfast of champions, 1973)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s