Castigatori concurs

Concursul de la Nemira a luat sfarsit de ceva vreme. Castigatoare a fost don’soara Oana, pentru ca in stil tipic politicianist a facut apel la sensibilatile publicului, Sportul Studentesc si maidanezii (sensibilitate as in ii urasc). Apoi a venit tragerea la sorti, castigata de  domnul balinferi, dar, soc si groaza, don’soara Oana s-a retras in stil  Stolojan iar  pentru ca a castigat si pe alt blog, iar premiul ei a revenit candidatului de pe locul 2, cel care a avut un procent in minus, vene.

Castigatorii au primit cate un mail si sunt rugati sa-si verifice si inboxul si spamul si sa-mi trimita adresele lor (postale) azi.

Anunțuri

Sportul Studenţesc – Steaua II 0-0

Mai frumos era să fie meciul la 13:15, că văd că doar la ora aia mai reuşesc să ajung şi eu la timp.  Şi întârzierea a avut poate un efect interesant în sensul în care am păşit în pâlcul nostru de suporteri din tribună şi am zis că sunt pe Maracana. Un meci cu mai mulţi spectatori, atât de-ai noştri dar şi neutri (de-ai lor n-au prea existat), strigând mai tare şi părând mai uniţi decât de obicei (parcă după ce am venit eu s-a mai dus din efectul ăsta). Soarele pe cer la un unghi perfect şi o vreme un pic călduţă. Pe jos, confetti, create din cotidianul de mare tiraj „Adevărul de seară”. Era o atmosferă cu adevărat frumoasă.

Nici jocul n-a pornit prea rău, cu o lovitură de cap bună a lui Curelea şi un şut al lui Cruceru respins de sub bară de portarul advers. După care s-a cam ofilit. Steliştii erau grupaţi în apărare într-un stil tipic stelist, iar ai noştri încercau mai mult cu mingi lungi, sărind peste jocul de pase. La început mi-am zis că ia uite, ce interesant, mai încercăm un pic de joc englezesc, mai direct, apoi m-au lămurit ceilalţi că lipsesc şi Ferfelea şi Postolache, cei mai tehnici jucători. Iar juniorul Păuna a fost titular în atac, în premieră.

Majoritatea meciului a constat în joc murdar la mijlocul terenului, ocazional cu câte un sprint mai răsărit, arareori cu ieşit în pase. Intrări dure şi de-o parte şi de alta, dar din partea lor mai multe. Arbitraj vizibil mai prietenos cu ei, dându-le toate mingile discutabile şi mai puţine cartonaşe decât meritau. Dar parcă mai multe cartonaşe decât de obicei. Iar arbitrii au fost senzaţional de toleranţi cu trasul de timp.

Să mai notăm meciul bun făcut de Cheţan şi în general devotamentul alor noştri, care au alergat cu poftă spre toate mingile şi au fost suficient de prudenţi ca să nu rişte primirea unui gol stupid şi nemeritat.  Stupid şi nemeritat pentru că oaspeţii au ajuns la poartă doar de vreo două ori, una pe care o s-o spun acum şi alta care intră la repriza a doua. Lovitură liberă, dreapta, 20-25 metri. Ochiroşii bate şi zguduie transversala cu un şut de-ăla pe care nici un portar nu-l poate prinde, apoi mingea sare în flancul stâng din care e trimisă, slavă Domnului, mult peste poartă.

Repriza a doua. Joc fleoşcăit ăn condiţiile în care temperatura bătea deja spre luna martie. De notat ar fi o fază în care dintr-o pasă de la mijlocul terenului, un sprint pe stânga şi o centrare, mingea e pusă pe capul unui mini-stelist care ratează din careul mic. Bine că nu ştiu nimic, că apărarea noastră a fost total falimentară la mingea aia. Momentul tradiţional de controversă, când o centrare din careu, din dreapta,  e scoasă în corner de un stelist şi toată lumea se opreşte pentru o clipă, ai noştri cerând henţ şi ai lor sperând că arbitrul n-aa văzut. Şi nu s-a dat. Un alt moment de controversă, când Ciupe îi ia mingea lui Ochiroşii şi din întoarcere îi mai arde şi un umăr peste faţă, mai mult sau mai puţin intenţionat. Urmează văicăreli ca la sfârşitul lumii, după care vine doctorul, Ochiroşii se ridică, bea nişte apică şi e ca proaspăt. Dragul de el.

Dacă tot am spus des Ochiroşii Ochiroşii Ochiroşii, să-i remarcăm sprinturile, dar să observăm că n-a fost nici pe departe suficient de activ cât să-l bage în seamă cineva de la echipa mare, iar şuturile, vai, şuturile au fost în plopi. Urme de talent s-au văzut şi la numerele 9 şi 6, oricine ar fi. Ultimele 10 minute au fost petrecute cu Sportul aruncând mingi în careu, sperând şi ratând ba din poziţii bune, ba din poziţii rele. Nici o fază nu a fost destul de clară ca să merite pomenită. În general, schema era: cineva aruncă o minge spre masa gelatinoasă albastră din careu, masa gelatinoasă respinge. În faţă, în aut, în univers. Pentru că sunt stelişti şi asta ştiu. În minutele 88-90, spre marele lor merit şi marea noastră frustrare, au mai ţinut puţin şi de minge. Apoi 3 minute de prelungiri, în care am revenit la presat până când un jucător advers a hotărât să cadă din senin la mijlocul terenului. Iar arbitrul, servil ca de obicei, a oprit jocul şi ni s-au dus dracului şansele la un ultim mare atac. Care probabil ar fi fost doar o ultimă  mare ratare. 0-0 în final.

Un meci nu urât, pentru că am văzut totuşi un pic de combativitate, ceea ce de multe alte ori a lipsit (la ambele echipe), dar urâţel, să zicem, cu un adversar care a jucat la mica ciupeală, închis, refuzând deschiderea, refuzând jocul, fricos şi împins puţin din spate de arbitru, care câştigă un punct deşi nu joacă nimic. Şi deşi nu-l ajută cu nimic. Dar sunt stelişti şi asta ştiu.

Rămânem pe 2, iar etapa viitoare avem un alt meci foarte important la Buzău. Voie bună!

LATER EDIT: Cronică şi poze.

CONCURS: Cărţi contra foame

„Jocurile foamei” este o trilogie scrisă de autoarea americană Suzanne Collins. Doar primele două volume au fost publicate până acum. Seria e încadrată în genul fantasy şi publicată în România de editura Nemira, în colecţia Nemira Junior. Acţiune cărţii se petrece într-un viitor sferto-apocaliptic, în care resursele sunt foarte rare şi concentrate în mâinile câtorva. Iar pe post de olimpiadă (sau pe postul mai vechilor lupte de gladiatori) e o competiţie numită Jocurile Foamei, în care fiecare zonă a ţării e reprezentată de un copil dintr-o familie săracă, iar aceşti copii sunt închişi împreună într-un ţarc imens, cu singura regulă că la sfârşit trebuie să rămână doar unul în viaţă. Iar câştigătorul are parte de o viaţă de confort financiar. Totul filmat în imagini high definition cu o claritate de cristal şi transmis în direct.

Cartea e recomandată de Stephanie Meyer, tipa cu „Twilight”, dar şi de Stephen King, ceea ce poate vă mai linişteşte. Mai multe detalii aici, de exemplu.

Ei bine, dacă vă tentează, editura Nemira oferă două exemplare din volumul al doilea al seriei, „Sfidarea”, pentru cei 3.14 cititori ai acestui blog. Şi pentru cei veniţi mai de curând, trimişi de blogul Nemira (bine v-am găsit, sper să fie comod aici). Şi normal că trebuie să şi faceţi ceva pentru asta. Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană. Aveam două variante: o întrebare/probă uşoară şi de bun simţ sau una grea şi stupidă. Cred că ştiţi ce am ales. Uite ce trebuie să facă oamenii interesaţi:

Să presupunem că eşti închis într-o bucătărie din Palatul Victoria, filmat de 7 camere. Nu ai cum să ieşi de acolo, dar ai la dispoziţie un frigider plin. Ouă, brânză, salată, gogoşari, legume, cărnuri, sushi. În altă debara mai ai nişte cartofiori, un pic de griş, nişte mălai. Lapte, ulei, de toate. Să presupunem că ai cam tot ce ai putea avea, mai puţin nişte chestii exotice (nu ai carne de rechin) şi nişte chestii naşpa (nu ai fasole). E un reality show, desigur, iar ceilalţi concurenţi sunt candidaţii la preşedenţie: Traian Băsescu, Mircea Geoană, Crin Antonescu, George Becali, Corneliu Vadim Tudor, Hunor Kelemen, Sorin Oprescu, Remus Cernea, Eduard Manole, Constantin Rotaru, Ovidiu Cristian Iane, Constantin Ninel Potîrcă . Rolul tău este să mă faci să-mi fie foame. Şi să-ţi prezinţi platforma politică. Fără să-mi provoci greaţă. Şi fără să-mi creezi o senzaţie de saţietate, pentru că apoi o să fie platformă politică fără foame. Şi să nu copiezi prea mult din propunerile celorlalţi (bine că nu există). Cu siguranţă e o sarcină uşoară. Câştigă cel care are atinge cel mai bun echilibru între foame şi soluţii pentru România.

Amu, sunt două premii. Unul va merge la cel căruia îi iese cel mai bine asta. Un altul va fi stabilit prin tragere la sorţi. Tragerea la sorţi va întrebuinţa, probabil, random.org. Termen limită: momentul deschiderii urnelor, duminică la ora 7 (nu că aş fi treaz la ora aia, dar ce vine după nu se pune). Un om intră în jurizare şi tragere la sorţi cu un singur răspuns, dar dacă s-a răzgândit şi găseşte un răspuns mai bun decât cel iniţial, poate să-l posteze pe acela şi primul va fi invalidat. Evident, scrieţi răspunsurile în comentarii şi aveţi grijă să lăsaţi un mail valid (o să vi se ceară adresele întru livrare).

Baftă!

Vă mai amintiţi de Wayne Shroj?

Poate că într-adevăr acest blog este despre fotbal şi Sportul Studenţesc şi nimic mai mult. Poate că nu este. Ştirile momentului sunt toate lucruri foarte, foarte rare şi cu un element de miraculos: Sportul e pe 2, iar pe lună s-a găsit apă şi încă multă.

Dar nu asta am venit aici să vă zic foarte pe scurt. Subiectul era un băiat care a jucat fotbal şi pe la noi, australian, consacrat pe la Progresul şi pe care l-am redescoperit zilele astea într-o înregistrare din campionatul ţării lui. Campionat în care se pare că e destul de important. Îl cheamă John Wayne Shroj şi m-am gândit că puţin ne duce cu gândul la nişte vremuri (recent) apuse.

Sportul Studenţesc – CSM Râmnicu Sărat 8-0

Uau, ce meci. Scuzaţi-mi scriitura întârziată, zi de naştere în familie. (Mă rog, dacă mă grăbeam acasă poate aveam o oră sau mai mult în care puteam întocmi acest raport, dar uite că nu m-am grăbit). În ştiri off-topic, mi-am băgat şi eu Google Chrome, să văd cum merge, şi merge decent. Nu e acea îmbunătăţire de viteză masivă şi uneori chiar se poticneşte bine de tot, deci nu-mi dau seama dacă e ceva de capul lui sau e doar faptul că e proaspăt instalat.

Aşa, meci. La meci am ajuns la timp, chiar dacă n-aş fi crezut, în sensul că a început la aproximativ o secundă după ce mi-am luat poziţia în tribună. Nu am ajuns la timp, în sensul că prin minutul 2 mă chinuiam cu pusul unui steag pe gard (total antitalent, băi), iar în timpul ăsta Curelea ce mi-ţi făcea? Mi-ţi dădea gol. Mi s-a spus că a fost o centrare de pe stânga, de la ca de obicei excelentul Cheţan, din lovitură liberă, reluată cu capul. Oaspeţii s-au făcut remarcaţi din start, prin culorile originale de pe tricou, un fel de turcoaz. Altfel, mai toată seria joacă în alb-roşu sau alb-albastru, poate după simpatii. Băieţii ăştia sunt originali şi stylish. Să părăsim însă scurta noastră rubrică metrosexuală.

Mai apoi Irimia a deviat în aţe mingea venită dintr-o centrare de pe dreapta, la un corner. Curelea a mai dat o boabă şi se făcu 3-0. Frunze zburând pe lângă noi spre teren, pauză. Frumos. În repriza a doua omul de la tabelă a mai fost provocat de multiple ori, nu fără o perioadă de 15 minute de relativ echilibru, mai curând de negăsire a drumului din partea noastră suprapusă pe o tresărire de orgoliu a lor. Apoi Ferfelea din lovitură liberă, Ferfelea din nou, Curelea, Ferfelea după un frumos contraatac, Truţă. Truţă a mai ratat câteva, Curelea o tonă, 3 din 10 (hei, măcar acum avem un procentaj clar). O fază senzaţională a lui Costin Gheorghe cu 3 driblinguri şi o bară zdravănă. Merita şi el un gol.

Meciul ăsta e recordul de scor din istoria Sportului, pare-se. Ferfelea e golgeterul seriei. Sportul e pe 4. Iar pe mine m-a apucat fredonatul plecând de la meci. Semne bune, per ansamblu. Azi am auzit păreri de la „nu jucăm mare lucru” la „nu i-am mai văzut jucând aşa bine de mult timp”, ambele la 3-0. Cred că merge. Cred că suntem consecvenţi şi dacă ne ţine va fi bine. Uite, literalmente se scrie istorie. Sigur, tăvălindu-i pe jos pe unii, dar istorie. Un adversar în mare pare curat, cinstit, care încearcă (au avut şi ei o ocazie măricică şi o mână de izbucniri) şi nu se ascunde, nu îmbâcseşte jocul. Dar e necopt, lipseşte şi tehnica (nişte chifle amuzante am văzut azi) şi asta poate momentan. Îi doresc, fără nici o răutate, să poată mai multe pe viitor şi să revină în B mai puternic,  pentru că ţesătura morală pare foarte OK (minus o intrare cam ciobănească a unui negru, asta a fost rubrica rasistă).

Urmează deplasare la Breaza. Haide Sportul!