Tuturor celor care suferă

Marin Sorescu, „Puntea (ultimele)”, editura Creuzet, București, 1997

Va fi și mai greu să scriu ceva despre această carte fără a fi patetic sau lacunar.

„Tuturor celor care suferă”,  așa spune dedicația de la începutul cărții. Marin Sorescu nu a avut un sfârșit liniștit, el și-a trăit ultimii ani ros de hepatită și ciroză până când într-o zi organismul său a cedat. „Puntea” e un volum ce adună unele din ultimele poezii ale autorului, fidel până în ultima clipă literaturii. Ce dovadă mai bună că el se considera viu doar atât timp cât putea să compună?

Cu siguranță nu e o lectură de cafenea. Cu siguranță e o carte incomodă, puțin zguduitoare, dar nu în sensul senzaționalist al termenului: te pune pe gânduri, te face să-ți reconsideri puțin toate prioritățile și lucrurile pe care le crezi importante și să-ți dai seama cât sunt de neînsemnate și cât de ușor se pot duce. Autorul dă întreaga și perfecta imagine a condiției umane: frustrat, angoasat de propria finitudine, căutând cu disperare soluții, nu pentru a o depăși, ci pentru o luptă mult mai grea: lupta cu sine, lupta pentru a se împăca cu ceea ce este, pentru a duce demn cât timp i-a mai fost dat. „Înaintașii”:

Îmi sunt dragi înaintașii
Încerc în fața lor
Un profund sentiment de admirație și evlavie,
Îi iubesc atât pentru  că au trăit,
Cât și pentru faptul că au murit.
Au fost capabili să moară.
Au găsit resurse extraordinare
Ca să se lupte cu noaptea cea veșnică
În chinuri numai de ei știute.
Au înfruntat-o cu bărbăție
Și și-au dat obștescul sfârșit.

E un sentiment pronunțat de neînțelegere metafizică. De ce eu? De ce m-a răpus Subitul acum? Cel mai rău e că mai aveam atâtea lucruri de citit și de spus.

E o mirare de ordin metafizic care se împletește cu mirarea de ordin mai concret, fizic, în fața organismului slăbit.

Există multă disperare:

E bine, Doamne,
Că te-ai gândit la mine
Pentru delicata, înfricoșata
Ta experiență.

Eram și cel mai bun de tăvăleală
Și mă lăudam
Că am în mine
O energie inepuizabilă

Și mici luminișuri cu speranță:

Acum, mergând spre bine,
Cum spun cei care mă văd,
Calc pe poala Ta de curcubee
Și, la toată înfricoșarea asta,
Adaug nestemata umilinței
Și aduc ziditorului lumii
Lauda mea de preamărire și slavă

O lectură care ne reamintește că suntem foarte, foarte mici. Dar dacă nu am conștientiza-o am fi mult mai mici. Știați că Socrate spunea că filozofia e o pregătire pentru moarte?

Noapte bună!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s