Lupta pentru pace

Marin Sorescu, „Japița”, Fundația Marin Sorescu, 1999

Un roman, de data asta. Un volum început de autor în anii ’80, aparent finisat în mare, dar pe care autorul nu l-a considerat niciodată într-o formă destul de bună pentru a ajunge la tipar.

E vorba de unul din subiectele preferate ale lui Sorescu, perioada instalării regimului comunist. Șapte copii care trăiesc împreună, încercând se descurce cum pot, trimiși de părinții lor la oraș, la școală, în anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial. O fată din grup umblă cu un „revoluționar de profesie”, un elev corijent dar capabil să recite totul din Marx, cu un debit verbal care te învăluie, dar căruia îi lipsește substanța. Și nu se simte prea pașnic când nu vrei să-i dai dreptate. Un personaj socotit reprezentativ pentru noul regim. De altfel, comuniștii lui Sorescu sunt (probabil ca și comuniștii realității) adesea oameni cu serioase inferiorități și cu complexele aferente, încântați că acum pot cafti clasa exploatatoare.

O proprietăreasă un pic mai mare și căreia îi cade cu tronc unul din chiriași, mai șmecheraș, dar se împiedică de lipsa de … experiență, încercând să se documenteze la bibliotecă din clasicii literaturii:

„Să-i spun, să nu-i spun?”

-Scena cu violul, dragă! Marile … alaiuri … înțelegi?

Bibliotecara o trimite la contemporani. Deci, luați aminte, dragi susținători ai ruinării literaturii, toate generațiile au avut impresia că următoarea generație e o hoardă de bețivi destrăbălați.

Rude și prieteni de-ai sus-numitei proprietărese care încearcă să treacă granița, dar sunt prinși de sârbi. Scene de închisoare. Tristețe, jeg, filozofări și cugetări amare. Povești triste ale ruinării foarte rapide a unor indivizi presărate cu momente umoristice. Scriitură monotonă, molcomă, reflexivă, bine pliată pe atmosferă, cu accente ușor vesele pe alocuri. Haz de necaz la modul cel mai autentic. O femeie învie în coșciug, pe ultimul ei drum. O ședință de spiritism se termină cu zborul pe geam al căruciorului în care, cică, se afla spiritul. Organele legii nu prea știu cum să raporteze cazurile, care, ale naibii, se pun în contra interpretării strict materialiste a vieții, în contra fobiei de supranatural ce se vrea insuflată omului nou. Sau așa ceva. Dacă am scris prostii, considerați că e târziu, sunt răcit și alte scuze.

Lectură plăcută, dulce-amară, pe jumătate lecție de istorie. Noapte bună!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s