Să fie animație!

Așa cum anticipam și atunci, sunt ultimul om care scrie despre Animest 2009. Această chestie este în drafts de pe 14 octombrie. Și nu, nu va fi o lucrare enciclopedică elaborată de-a lungul a jumătate de an. Iertare.  N-a început încă ediția de anul ăsta, nu?

Dragii moșului, am multe de depănat legat de animație și mă trezesc cam târziu să le depăn. Nu ajută nici faptul că mă simt puțin cam ne-conaisseur și parcă m-aș pronunța mai cu jumătate de gură. Admirația bate spiritul analitic, momentan.

Să începem cu începutul, adică sfârșitul. Duminică seara am fost la Animest la proiecția filmelor câștigătoare. Mai întâi videoclipurile și reclamele. Câștigător la clipuri: Mexican Standoff, bunicel. La reclame, o chestie cu un câine care … urinează peste noi toți pentru că i-am tăiat copacul preferat. Bunicel. Pe altundeva pe acolo, o repovestire a legendei cu firul Ariadnei: Tezeu visează că e găsit de minotaur și devorat, se trezește, e găsit de minotaur și devorat, se trezește, minotaurul îl găsește și îl devorează, se trezește (poate că nu era chiar așa, era niște povestire în ramă, poate prea multă, dar așa-mi place, să fie belșug). În cele din urmă, în realitatea cea reală cei doi nici nu ajung să se întâlnească: eroul orbecăie cu prudență prin labirint, în timp ce minotaurul urmează firul și ajunge la ieșire. Și săraca Ariadna, ce-o fi crezut că s-a întâmplat când mi ți l-a văzut pe monstru ieșind. Inedită repovestire, grafică drăguță (simplă, personaje alcătuite din câteva linii de bază). Plăcut mult. N-am găsit toată chestia (nici n-am încercat prea tare, sunt mai preocupat să termin de scris asta în 2010), dar iată începutul:

„Never drive a car when you’re dead”, câștigătorul la film studențesc. Un zombie cântă la un dric plimbându-se prin oraș. Se mai întâmplă și alte chestii. În tot cazul, parcă nu prea se ridică la nivelul titlului, e nițel teribilism gratuit.  „The phantom of the cinema”, marele câștigător de la scurt-metraje, o chestie la care o fantomă scârțâie la mine într-o sală de cinema întunecată (sunt eu un incult insensibil?). Ne-plăcut, ne-impresionat deloc. „Three sisters and Andrey”, un scurt umoristic cu Andrei încercând să împuște un țânțar și surorile lui cântând la vioare și acordeoane. Inspirat (într-un sens destul de postmodern, I guess) din Cehov, aflu acum. Bună treabă. Câștigătorul premiului publicului, „Post”, o animație simplă, drăguță, la obiect despre un poștaș. A câștigat și la Anonimul la scurt-metraje, informează sursele mele. Și poate induce fredonat intensiv. Uite, chiar îmi pare rău că nu dau nici măcar de un fragmențel. „Copacul urban”, o porcărie. Și n-o spun doar din reflex, pentru că a fost „cel mai bun scurt-metraj românesc”. O porcărie în care Pacman se multiplică prin diviziune celulară și orăcăie. Mă rog, cred că orăcăie ritmuri de house și e un Pacman cu ușoară formă de copac.

Și a mai fost câștigătorul de la lung-metraje, în timpul căruia am plecat, o chestie japoneză cu piane care n-a reușit să mă târască în poveste. Ce să zic, cred că am găsit începutul puțin cam standard, cu copilul cuminte care visează cu ochii umezi la pian și e dus la școală de mama grijulie.

Pe lângă premiere, am mai fost la o serie de scurt metraje, cea dedicată lui Georges Schwizgebel.  Un animator elvețian, de limbă franceză din câte îmi dau seama, a cărui operă constă în câteva scurt metraje realizate în colaborare cu d-alde TF1, TRS, televiziunea quebecoază, Arte etc. după o tehnică uluitoare: practic, picturile tipului sunt, literalmente, tablouri. E o cu totul altă atmosferă, e frumos, nu poți face filme prea lungi prin metoda asta, nici framerate-ul nu caută să impresioneze, atunci mai rămâne axa autenticității, a mesajului, a atmosferei. Frumoase atmosfere visătoare, paradisiace, cu unghiul camerei schimbându-se și închizând un cerc complet, cu tranziții între scene care creează imaginea unei lumi în care totul este conectat, este într-o mare curgere. Muzică clasică pe post de fundal. Bun, un pic prea clasic pentru mine, dar trebuie să recunosc că omul este un mare Artist. Un exemplu:

În chestia din octombrie, vroiam să salut și faptul că a reînceput South Park și să mai spun 2 vorbe legat de sitcomurile de animație. Trecut-au anii, între timp a început alt sezon din South Park, care merge înainte, parcă ușor gârbovit de ani, dar perfect capabil să strălucească (any minute now…), iar eu aș vrea să rețin o singură observație din alea cu care eram dator de astă-toamnă: Cei de la Fox au zis să-i facă lui Cleveland din „Family guy” serial propriu. Iar mie mi s-a părut execrabil, judecând după primul episod (poate și al doilea, nu mai sunt sigur). Adică..nu știu … nimic nu era amuzant … nu că erau poante proaste, dar … nici nu prea erau poante. Ce, tre să fiu negru ca să pot râde la serialul ăsta?

Așa. Încă n-a început Animest 2010, nu?

Anunțuri

Sportul Studențesc – Petrolul Ploiești 1-1

Cu această ocazie anunț că mi-a fost furat telefonul pentru că sunt un bou care atunci când puradeii de la meci zic “dă să fac și eu o poză” pune botul, că doar sunt puradei de la Sportul Studențesc, trebuie să fie altfel. Sunt un bou. Sunt un cretin. Sunt un gibon. Sunt un neorocit. Deci n-am chef de chestia asta.

Bref, meci strâns, de câștigat cu puțină concentrare, dar n-am avut-o. Goluri Curelea cu capul, respectiv un nene, Cataramă, la o fază pornită de la un henț la mijlocul terenului și continuată cu specularea somnolenței apărării. Galerie destul de frumoasă, păcat că dacă îmi fac eu o echipă mâine și îi spun Petrolul vor spune că echipa aia e Petrolul și o vor susține frenetic. Niște cretini s-au bătut, nu erau ai noștri cu ai lor, cum zic cretinii de la sport.ro, ci niște rapidiști cu ai lor, că așa-s bătăile la noi la meciuri, total off-topic. Și nu s-au bătut, pentru că există jandarmi. Pierderile din galeria noastră (avem și rapidiști) se rezumă la un băț de steag.

Moarte ciorditorilor!

Ziua Sfântului Patrick 2010, la București

In hell there is no beer, that’s why we drink it here

Să începem cu o țâră de istorie, conform cu Wikipedia Română:

La 16 ani a fost prins de piraţi şi vândut rob în Irlanda, unde a fost trimis să pască oile. Recâştigându-şi libertatea după 6 ani, s-a întors în Britania. A intrat în rândul clericilor, iar în 432 s-a întors în Irlanda, devenind marele apostol al acestei ţări. Sfinţit episcop al Irlandei, a evanghelizat cu râvnă poporul din acea insulă, i-a convertit pe mulţi la credinţă şi a organizat Biserica locală, în ciuda unor mari dificultăţi. În jurul anului 444 a întemeiat episcopia Armagh, în apropiere de Belfast. A murit lângă oraşul Down în anul 461, în Irlanda de Nord. Este sfântul patron al Irlandei şi Islandei.

Să profităm de ocazie pentru a mai măsura pe scurt starea Wikipediei române: tot așa, subțire cantitativ și scrisă cu subiectivisme evidente și prea ne-enciclopedice (vezi formulări precum „a evanghelizat poporul cu râvnă”, dar un loc care, iată!, a produs niște informație utilă. E o mică premieră pentru mine. La informațiile de acolo, să mai adăugăm că s-ar zice că a alungat șerpii din insulă și că a folosit trifoiul ca o metaforă vizuală drăguță pentru Sfânta Treime. Un om care se preocupă de popularizare, ăștia tind să-mi placă. Deși tare mi-e teamă că, în mediul ecleziastic, să-i zicem, se găsesc destule acte de „popularizări” cam trase de păr. Să mai remarcăm cum îl cheamă pe Patrick în limba română. Să-ți fie rușine, Dinu Patriciu!

Despre faza cu șerpii s-a povestit și la manifestare. Manifestarea a fost cam ce se face în fiecare an, de ziua Sfântului Patrick, la București: o chestie organizată de Asociația Irlandezilor De Prin România, adică de irlandezul de prin România: Peter Moynahan. De fapt e pe sfert irlandez, prin bunic. Suficient pentru o cetățenie, o sărbătoare anuală cu toate autorizațiile luate, o asociație de dans și vreo două trupe, unicele invitate la sărbătoare. Anul ăsta fântâna de la Universitate e în reparații, deci nu s-a mai ținut acolo cântarea, ceea ce a ucis jumătate din distracție, colorarea fântânii în verde. În schimb, scena a fost plasată pe Șelari, spre Splai de-a binelea, între o șaormărie și o patiserie, loc propice îmbinării libere a senzațiilor olfactiv-gustative cu cele sonor-bețive. Căci de-a stânga și de-a dreapta erau două puburi, iar de-a înapoia și de-a înaintea alte câteva miliarde, probabil. Tipul îmbrăcat în spiriduș era acolo, ca întotdeauna din vechime (de 3 ani), Guiness strălucea deasupra omenirii și împărțea chestii răzuibile (și au existat până și câștigători!). Manifestarea a început cu dreptul, primele cuvinte rostite de irlandezul din România fiind „Sânziana, treci pe scenă!” Apoi Sânziana ne-a povestit cum e cu asociația și cum poporul român și irlandez au multe în comun pentru că suntem veseli, optimiști și bem. Amin.

Momente de step tradițional (care pe mine nu mă impresionează atât mult, așa sunt eu, mai dizgrațios), intercalate între bucăți de concert cu trupa nr.1 a irlandezului din România, Shannon Ceili Band, care se ocupă de folclor. Au fost diverse clasice, precum „Fields of Athenry”, „Mursheen Durkin” sau „Finnegan’s Wake”, dar și chestii cu nițel mai mult ritm. O trecere în revistă bine executată a ce a mai produs de-a lungul timpului un popor ce a ieșit cântând din multe greutăți. Momentele muzicale mai erau întrerupte și de mici prezentări pe tema „Cine sunt irlandezii ăștia și ce vor de la noi”, adesea pline de stereotipuri, cum ar fi repetarea până la epuizare a faptului că irlandezii beau. Dar și informative: doar am aflat de relația între St. Patrick’s și șerpi și am învățat un nou proverb/urare. Fie ca tavanul să nu se prăbușească peste tine! Iată, un popor optimist. La un moment dat, au apărut și patru irlandezi veritabili în public și s-au apucat să țopăie în ritmuri ce îmbinau tradiții antice cu alcoale recente. Între timp, în partea opusă a asistenței (comparabilă numeric cu cea pe care o știu și iubesc de la meciurile Sportului) doi gabori îl escortau pe un nene afară din incintă. Gaborii tot gabori rămân. Uunul din cei patru irlandezi arăta 100% identic cu un spiriduș. Bun, era nițel mai înalt, dar altfel era leit stereotipul. Grupul a mers, după ce s-a terminat partea celor de Shannon de cântare, în barul sportiv din dreapta (nu în cel irlandez din stânga) și n-au mai fost văzuți revenind, iar probabil odihnesc sub masă și acum, ca irlandezii din stereotipuri. Și unii încă mai spun că stereotipurile sunt doar niște stereotipuri.

În pauza dintre trupe, dans, mult dans, prea mult dans. Un moment cu adevărat interesant a fost combinația de step irlandez pe „Ciocârlia” noastră, un experiment reușit în opinia subsemnatului. Acum, dați-vă și voi cu părerea:

În pauză s-au mai pus și întrebări despre Irlanda, soldate cu grave premii: o pălărie de spiriduș pentru cel care răspunde primul corect. O dată am răspuns și corect, și primul, ” Șapte” (nu știu care era întrebarea), dar n-am rărunchi ca să mă impun. Am mizat restul serii pe „Șapteee” sperând că o s-o nimeresc și o să am 7 secunde de faimă, dar n-a mers. Prin public mi s-a părut că-l văd pe un tip din din generală, poate și din liceu, un fel de Superman al școlii mele, care în ultima zi pleca acasă cu o bibliotecă întreagă pentru că luase premii la olimpiadele de română, matematică, sport, muzică și biologie și mențiuni onorabile la cele de geografie, istorie și sport. Mă cam uitam la el ca un zeu. Am zis că e probabil o iluzie, pentru că eu văd foști colegi și în somn (acu, sincer, și o bună parte din sightings se dovedesc adevărate).

A urmat trupa a doua a irlandezului din România, Blackbeers, formație de celtic rock, gen mai interesant și mai armonios decât folclorul chior în opinia subsemnatului, care însă riscă să nu fie imparțial, să nu știe ce vorbește și să fie prea obsedat de etno-roace. Ei au avut mai multe formule și s-ar părea că asta de acum e proaspătă și că e prima lor cântare după ceva vreme. Constantele fiind, desigur, Moynahan, și, destul de sigur, flautistul Stike Molnar, o mică legendă prin cercurile alea. A fost „Johnny I hardly knew you”, a fost, spre final, „Whiskey in the Jar”, a fost chestia de la motto. Au mai fost și altele, dar incultura muzicală m-a împiedicat să le identific. După cum n-am știut nici versurile de la „Whiskey in the Jar”, sa-mi fie rușine. Acasă, le-am căutat și am descoperit că refrenul chiar era o adunătură de onomatopee, nu mi se părea, deci mă simt ceva mai puțin murdar. Murdar m-a făcut să mă simt și unicul om din audiență care țopăia mai pe măsura evenimentului, care din când în când se întorcea spre noi, ceilalți, și îi spunea prietenului lui „Uite-i, bă, cum dorm”. Avea nițică dreptate. Îmi pare rău. Reacția gaborilor a fost ca, deși publicul îi lăsase vreo 3 kilometri în jur ca să țopăie fără să se lovească de nimeni, să-l ducă la o discuție, pentru ca mai apoi să fie văzut nu în duba janfarmeriei, cu sânge pe față, ci ceva mai în spate. Gaborii tot gabori rămân.

Blackbeerșii fac treabă bună, energia lui Stike e fenomenală, iar laturile folk și rock se completează bine. Poate puțin prea mult pe partea rock, probabil bat câmpii. Iar la final, la prezentarea trupei, am descoperit un lucru: tipul ăla chiar era Supermanul din generală și era chitaristul. Acum o să pot să mă uit la el ca la un zeu: he’s in a band.

Și am plecat acasă, întru totul mulțumit de spectacol și de faptul că lumea e mică și Irlanda e un loc mare. Well, asta și faptul că există pretexte random de sărbătorit în mijocul săptămânii.

Alte sărbători recente au fost Ziua Pi, Ziua Maghiarilor De Peste Tot Oh My God They’re Everywhere, Ziua Când A Avut Loc A Treia Conferință Consecutivă Despre Știință Și Religie În Două Zile Fără Un Motiv Anume și Ziua În Care La Biblioteca Metropolitană Se Recitau Poezii Într-o Sală Și Aveau Pateuri Dar N-am Îndrăznit Dar Arătau Așa Bine, toate în ultima săptămână. Toate sărbătorile sunt în martie, mai era puțin și venea și Paștele.

Iar noi să ne vedem la anul, la ziua Sfântului Patriciu, și să sperăm că între timp Dan Voiculescu nu va fi canonizat. Noapte bună!

Grigore Alexandrescu – Celui ce scria că poezia este o boală nelecuită

Revenim cu o epigramă.

Dar, boala poeziei este nelecuită:
Ai zis şi tu-n viaţa-ţi un singur adevăr;
Dovadă la aceasta e muza-ţi cea pocită,
Şi versurile tale, care se trag de păr.
De-atâta vreme lumea îşi bate joc de tine,
Şi-n loc să pui silinţă a scri ceva mai bine,
Din zi în zi mai tare te văz că şchiopătezi.
Ce doctor aşa mare poate să se găsească,
De a ta nebunie să te tămăduiască,
Sau cel puţin să facă în proză să visezi?

Ouă de balaur sau, cum îi ziceau ei, dinozaur

Marin Sorescu, „Unde fugim de-acasă? (aproape teatru, aproape poeme, aproape povești)”, editura Creuzet, 1996, anul apariției inițiale 1976

Uitați-vă puțin la subtitlul ăla și spuneți-mi că simțiți un fior, ceva. Pentru că mie mi se pare (cu mintea mea simplistă și dezaxată) că fiorul ăla înseamnă, în bună parte, că ești încă în stare de a fi copil. Că vrei să fii aproape de toate, că ai o poftă de cunoaștere greu de stăvilit. „Unde fugim de-acasă” e o reală odă adusă poftei de cunoaștere. Ne plimbăm prin basme, prin Sahara, pe lună, ne închipuim cum o fi când vom fi bunici, ne dăm seama că putem fugi oriunde – fără a face un pas (deh, copiii sedentari din ziua de azi) – cu imaginație, ne dăm seama că lumea e infinită, dar minusculă pe lângă toate lumile pe care ni le putem închipui. Și toată asta într-o minunată versificație care curge dintr-un capăt în altul al cărții, aducând veselie și muzică în sufletele tuturor. Și atât e autorul de hotărât să lase lucrurile să fie cum sunt, depășind clișeele protector-mămoase (și atât e de veche scrierea), că ne învață lucruri de-a dreptul ștrengărești: ne trimite la meci, iar la finalul cărții consideră că am cam terminat-o cu copilăria și putem intra în adolescență – cu o țigară, dacă vrem.

Și încă ceva, scurt că nu știu cât e de aberant – „aproape teatru, aproape poeme, aproape povești” – nu-i asta o chestie la care scriitorii visează de câteva secole? Ca de obicei, copiii erau mai aproape de asta. Iar dând în mintea copiilor te apropii mai mult decât șlefuindu-ți, în gol, tehnica. Nu vreau să mai aud niciodată cuvinte precum „copil” și „copilărisme” folosite peiorativ. Îmi par cel mai bun semn că cel care le întrebuințează n-a înțeles nimic, dar nimic.

Zică lumea ce o vrea, dar Marin Sorescu e un autor complet. Știe să ne arate lumea în toată frumusețea ei, plantând zâmbete, dar asta nu-i umbrește deloc capacitatea de a fi meditativ (spre depresiv), venind cu un d-alde „Iona” ca să culeagă înapoi ce a plantat (sau o metaforă mai nimerită). Și undeva la mijloc se cuibărește o ironie dulce-amară, ca viața. De la infinitul mare la infinitul mic, Sorescu a reușit să dea un ocol în care ne arată, în ultimă instanță, (e un clișeu, îmi pare rău, dar…) tot ce înseamnă să fii om. Și de asta va avea mereu un loc de frunte între preferații acestui umil cronicar.

Copii (în sensul larg al cuvântului), citiți Sorescu. Eu cred că veți găsi ceva care să vă vină mănușă pe undeva pe-acolo. Noapte bună!

Sport sângeros IV: Colectivizarea și dificultățile satului oltenesc tradițional în fața invaziei modernității

Marin Sorescu, „La lilieci”, cartea a VI-a, Fundația Marin Sorescu, București, 1998

La această oră târzie din noapte mă uit spre La lilieci 6 și, după cum sugerează și titlul ușor imbecil pe care l-am ales , încerc să trec peste sonoritatea de joc de calculator care a avut prea multe sequeluri.

Pentru că e vorba de chestii un pic mai serioase. Pentru că a șasea carte vine să închidă ciclul „La lilieci”, serie cu și despre lumea satului Bulzești, în care a născut și a copilărit autorul, numele fiind împrumutat de la un deal din localitate, unde se afla cimitirul. Eu am mai citit un singur volum de „La lilieci”, 3 sau 4, nu sunt sigur, și am tras repede de tot concluzia că nu îmi place pentru că e o scriere plină de pământ și curci. Cu o altă lume, care nu e diferită doar pentru că oamenii nu au laptoape și plășmi, dar care e cu totul diferită structural și calitativ, incapabilă de a dezvolta atât angoasele cât și realizările vieții moderne, două aspecte care însumate nu dau chiar (ele singure) inteligența și profunzimea, dar nu sunt nici departe.

Acum, că sunt mai bătrân și mai tolerant cu curcile, n-aș mai fi așa dur. E, totuși, imaginea unei lumi care a existat, care avea tradiții frumoase și un trai mai simplu în toate dificultățile lui, ca și o senitătate mai greu de întâlnit în modernitate: vezi „De, fa, Anică”, dialog între două sătence: una se plânge de șale, de dinți, de cap, de toate durerile, cealaltă replică constant „De, fa, Anică”. Durerea tratată cu nițel umor și fără nici o melodramă, pentru că se mai întâmplă. Momente dificile, cu armata rusă în sat, cu un sătean căruia noul regim îi confiscă boii când a ieșit cu ei săcare sicriul, iar el înjugă vaca în loc, reflectă același spirit senin, inventiv în fața problemelor. Momente tensionate, pentru că tema colectivizării și primilor ani ai comunismului revine.

Protestele stilistice ar cam rămâne. Stilul e profund bolovănos, deși probabil că dacă aceleași texte ar fi grăite de-un oltean (sau, de pildă, recitate de un anume Tudor Gheorghe, pentru că știu că mai face asta), s-ar da la iveală poate și niscaiva muzicalitate. Dați-mi voie să cred că cel puțin în scris (și în accentul neoltenesc cu care citesc eu în gând) nu funcționează foarte bine. E bolovănos până la punctul în care te întrebi dacă textului nu i-ar sta mai bine cu toate liniile astea lipite, în loc de o versificație aproximativă. Postfața lungă și ușor pompoasă sugerează că ritmicitatea și lungimea versurilor se trage din însuși ritmul interior al vieții satului oltenesc. Argumentul are logica lui și nu e un efect chiar nereușit, dar tot îmi pun problema dacă ar trebui să fie acolo. În fond, dacă versificația are acest scop strict „monografic” și la fel și conținutul, de ce versificație și nu niște proză scurtă?

Ceea ce ne duce la întrebarea despre forța de generalizare a romanului. Există ea sau vorbim aici doar de satul oltenesc/românesc la momentul t? Vorbim, un pic, și de sat față cu minunata lume nouă în general , dar aș zice că vorbim mai curând de lumea lui Mărin cu oltenii lui, cu copilăria lui și legătura lui cu strămoșii, prin tradiție, prin ritmul vieții satului și, deci, prin așezarea plicticoasă în versuri. E, aici miroase puțin și a generalitate, dar nu foarte tare: e o lectură ce mă lasă mai cu pământ și curci în nări (ceea ce vă asigur că e puțin dureros, doar știți ce mare e o curcă). Doar că am pofta de a mai reține una, alta din atmosferă și de a fi dispus să recunosc că poate sunt doar diferit structural de lumea din imagine. Fără să fiu greșit nici eu, nici ea.

Acum, îl rog pe Călin sănu citească paragraful ăsta. Cum ați lipi o carte care are coperțile (copertele pentru esteți) desprinse și paginile 1-16 separate de paginile 17-restul? E posibil să faci o lipitură mai de Doamne ajută?

Doamne ajută. Noapte bună!

Efectul de piramidă

Marin Sorescu, „Efectul de piramidă”, Fundația „Marin Sorescu”, București, 1998

Volum apărut postum, unele din texte fiind publicate în reviste spre finalul vieții autorului, altele nu. Organizarea e în 3 cicluri: „Boabe de durere”, „Reinventând Helada” și „Efectul de piramidă”, dedicate omului în general, respectiv temei grecești și egiptene, desigur, cu trimiteri spre mitologie și de acolo spre esența a ceea ce suntem.

Poezii dedicate lui Eugen Ionescu și Cioran. Poetul în fața bolii, care îl îndepărtează de scris. Lipsa reperului recunoscută, dulce-amar, ca singur reper: „Dacă Tu, Doamne,/ Mă cunoști prin confuzie,/ Confundându-mă mereu cu altul,/ Atunci și eu/ Voi comunica iar cu/ Tine,/ Prin delir”. Grecia, leagănul civilizației, privită cu fascinație copilărească dar și cu ușoară ironie.

Dar Egiptul, mai ales Egiptul. Locul unde viața și moartea se împletesc în ritualuri și superstiții buimăcitoare, punctate de câte un „indescifrabil” care lasă textul sacru (sau, aici, textul poetic) în coadă de pește. Spaimă și confuzie în fața măreției lumii. Ca soluție, a trebuit să apară zeul, singurul care putea răspunde cu un non-răspuns și să fie crezut: „Te privește, spuse foarte abstract/ Forma geometrică/ A piramidei”. Bun, a se înlocui „zeul” cu un cuvânt mai adecvat.

E o treabă bună, e o scriitură bună.

E o noapte bună. Noapte bună!