Ouă de balaur sau, cum îi ziceau ei, dinozaur

Marin Sorescu, „Unde fugim de-acasă? (aproape teatru, aproape poeme, aproape povești)”, editura Creuzet, 1996, anul apariției inițiale 1976

Uitați-vă puțin la subtitlul ăla și spuneți-mi că simțiți un fior, ceva. Pentru că mie mi se pare (cu mintea mea simplistă și dezaxată) că fiorul ăla înseamnă, în bună parte, că ești încă în stare de a fi copil. Că vrei să fii aproape de toate, că ai o poftă de cunoaștere greu de stăvilit. „Unde fugim de-acasă” e o reală odă adusă poftei de cunoaștere. Ne plimbăm prin basme, prin Sahara, pe lună, ne închipuim cum o fi când vom fi bunici, ne dăm seama că putem fugi oriunde – fără a face un pas (deh, copiii sedentari din ziua de azi) – cu imaginație, ne dăm seama că lumea e infinită, dar minusculă pe lângă toate lumile pe care ni le putem închipui. Și toată asta într-o minunată versificație care curge dintr-un capăt în altul al cărții, aducând veselie și muzică în sufletele tuturor. Și atât e autorul de hotărât să lase lucrurile să fie cum sunt, depășind clișeele protector-mămoase (și atât e de veche scrierea), că ne învață lucruri de-a dreptul ștrengărești: ne trimite la meci, iar la finalul cărții consideră că am cam terminat-o cu copilăria și putem intra în adolescență – cu o țigară, dacă vrem.

Și încă ceva, scurt că nu știu cât e de aberant – „aproape teatru, aproape poeme, aproape povești” – nu-i asta o chestie la care scriitorii visează de câteva secole? Ca de obicei, copiii erau mai aproape de asta. Iar dând în mintea copiilor te apropii mai mult decât șlefuindu-ți, în gol, tehnica. Nu vreau să mai aud niciodată cuvinte precum „copil” și „copilărisme” folosite peiorativ. Îmi par cel mai bun semn că cel care le întrebuințează n-a înțeles nimic, dar nimic.

Zică lumea ce o vrea, dar Marin Sorescu e un autor complet. Știe să ne arate lumea în toată frumusețea ei, plantând zâmbete, dar asta nu-i umbrește deloc capacitatea de a fi meditativ (spre depresiv), venind cu un d-alde „Iona” ca să culeagă înapoi ce a plantat (sau o metaforă mai nimerită). Și undeva la mijloc se cuibărește o ironie dulce-amară, ca viața. De la infinitul mare la infinitul mic, Sorescu a reușit să dea un ocol în care ne arată, în ultimă instanță, (e un clișeu, îmi pare rău, dar…) tot ce înseamnă să fii om. Și de asta va avea mereu un loc de frunte între preferații acestui umil cronicar.

Copii (în sensul larg al cuvântului), citiți Sorescu. Eu cred că veți găsi ceva care să vă vină mănușă pe undeva pe-acolo. Noapte bună!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s