Ziua Sfântului Patrick 2010, la București

In hell there is no beer, that’s why we drink it here

Să începem cu o țâră de istorie, conform cu Wikipedia Română:

La 16 ani a fost prins de piraţi şi vândut rob în Irlanda, unde a fost trimis să pască oile. Recâştigându-şi libertatea după 6 ani, s-a întors în Britania. A intrat în rândul clericilor, iar în 432 s-a întors în Irlanda, devenind marele apostol al acestei ţări. Sfinţit episcop al Irlandei, a evanghelizat cu râvnă poporul din acea insulă, i-a convertit pe mulţi la credinţă şi a organizat Biserica locală, în ciuda unor mari dificultăţi. În jurul anului 444 a întemeiat episcopia Armagh, în apropiere de Belfast. A murit lângă oraşul Down în anul 461, în Irlanda de Nord. Este sfântul patron al Irlandei şi Islandei.

Să profităm de ocazie pentru a mai măsura pe scurt starea Wikipediei române: tot așa, subțire cantitativ și scrisă cu subiectivisme evidente și prea ne-enciclopedice (vezi formulări precum „a evanghelizat poporul cu râvnă”, dar un loc care, iată!, a produs niște informație utilă. E o mică premieră pentru mine. La informațiile de acolo, să mai adăugăm că s-ar zice că a alungat șerpii din insulă și că a folosit trifoiul ca o metaforă vizuală drăguță pentru Sfânta Treime. Un om care se preocupă de popularizare, ăștia tind să-mi placă. Deși tare mi-e teamă că, în mediul ecleziastic, să-i zicem, se găsesc destule acte de „popularizări” cam trase de păr. Să mai remarcăm cum îl cheamă pe Patrick în limba română. Să-ți fie rușine, Dinu Patriciu!

Despre faza cu șerpii s-a povestit și la manifestare. Manifestarea a fost cam ce se face în fiecare an, de ziua Sfântului Patrick, la București: o chestie organizată de Asociația Irlandezilor De Prin România, adică de irlandezul de prin România: Peter Moynahan. De fapt e pe sfert irlandez, prin bunic. Suficient pentru o cetățenie, o sărbătoare anuală cu toate autorizațiile luate, o asociație de dans și vreo două trupe, unicele invitate la sărbătoare. Anul ăsta fântâna de la Universitate e în reparații, deci nu s-a mai ținut acolo cântarea, ceea ce a ucis jumătate din distracție, colorarea fântânii în verde. În schimb, scena a fost plasată pe Șelari, spre Splai de-a binelea, între o șaormărie și o patiserie, loc propice îmbinării libere a senzațiilor olfactiv-gustative cu cele sonor-bețive. Căci de-a stânga și de-a dreapta erau două puburi, iar de-a înapoia și de-a înaintea alte câteva miliarde, probabil. Tipul îmbrăcat în spiriduș era acolo, ca întotdeauna din vechime (de 3 ani), Guiness strălucea deasupra omenirii și împărțea chestii răzuibile (și au existat până și câștigători!). Manifestarea a început cu dreptul, primele cuvinte rostite de irlandezul din România fiind „Sânziana, treci pe scenă!” Apoi Sânziana ne-a povestit cum e cu asociația și cum poporul român și irlandez au multe în comun pentru că suntem veseli, optimiști și bem. Amin.

Momente de step tradițional (care pe mine nu mă impresionează atât mult, așa sunt eu, mai dizgrațios), intercalate între bucăți de concert cu trupa nr.1 a irlandezului din România, Shannon Ceili Band, care se ocupă de folclor. Au fost diverse clasice, precum „Fields of Athenry”, „Mursheen Durkin” sau „Finnegan’s Wake”, dar și chestii cu nițel mai mult ritm. O trecere în revistă bine executată a ce a mai produs de-a lungul timpului un popor ce a ieșit cântând din multe greutăți. Momentele muzicale mai erau întrerupte și de mici prezentări pe tema „Cine sunt irlandezii ăștia și ce vor de la noi”, adesea pline de stereotipuri, cum ar fi repetarea până la epuizare a faptului că irlandezii beau. Dar și informative: doar am aflat de relația între St. Patrick’s și șerpi și am învățat un nou proverb/urare. Fie ca tavanul să nu se prăbușească peste tine! Iată, un popor optimist. La un moment dat, au apărut și patru irlandezi veritabili în public și s-au apucat să țopăie în ritmuri ce îmbinau tradiții antice cu alcoale recente. Între timp, în partea opusă a asistenței (comparabilă numeric cu cea pe care o știu și iubesc de la meciurile Sportului) doi gabori îl escortau pe un nene afară din incintă. Gaborii tot gabori rămân. Uunul din cei patru irlandezi arăta 100% identic cu un spiriduș. Bun, era nițel mai înalt, dar altfel era leit stereotipul. Grupul a mers, după ce s-a terminat partea celor de Shannon de cântare, în barul sportiv din dreapta (nu în cel irlandez din stânga) și n-au mai fost văzuți revenind, iar probabil odihnesc sub masă și acum, ca irlandezii din stereotipuri. Și unii încă mai spun că stereotipurile sunt doar niște stereotipuri.

În pauza dintre trupe, dans, mult dans, prea mult dans. Un moment cu adevărat interesant a fost combinația de step irlandez pe „Ciocârlia” noastră, un experiment reușit în opinia subsemnatului. Acum, dați-vă și voi cu părerea:

În pauză s-au mai pus și întrebări despre Irlanda, soldate cu grave premii: o pălărie de spiriduș pentru cel care răspunde primul corect. O dată am răspuns și corect, și primul, ” Șapte” (nu știu care era întrebarea), dar n-am rărunchi ca să mă impun. Am mizat restul serii pe „Șapteee” sperând că o s-o nimeresc și o să am 7 secunde de faimă, dar n-a mers. Prin public mi s-a părut că-l văd pe un tip din din generală, poate și din liceu, un fel de Superman al școlii mele, care în ultima zi pleca acasă cu o bibliotecă întreagă pentru că luase premii la olimpiadele de română, matematică, sport, muzică și biologie și mențiuni onorabile la cele de geografie, istorie și sport. Mă cam uitam la el ca un zeu. Am zis că e probabil o iluzie, pentru că eu văd foști colegi și în somn (acu, sincer, și o bună parte din sightings se dovedesc adevărate).

A urmat trupa a doua a irlandezului din România, Blackbeers, formație de celtic rock, gen mai interesant și mai armonios decât folclorul chior în opinia subsemnatului, care însă riscă să nu fie imparțial, să nu știe ce vorbește și să fie prea obsedat de etno-roace. Ei au avut mai multe formule și s-ar părea că asta de acum e proaspătă și că e prima lor cântare după ceva vreme. Constantele fiind, desigur, Moynahan, și, destul de sigur, flautistul Stike Molnar, o mică legendă prin cercurile alea. A fost „Johnny I hardly knew you”, a fost, spre final, „Whiskey in the Jar”, a fost chestia de la motto. Au mai fost și altele, dar incultura muzicală m-a împiedicat să le identific. După cum n-am știut nici versurile de la „Whiskey in the Jar”, sa-mi fie rușine. Acasă, le-am căutat și am descoperit că refrenul chiar era o adunătură de onomatopee, nu mi se părea, deci mă simt ceva mai puțin murdar. Murdar m-a făcut să mă simt și unicul om din audiență care țopăia mai pe măsura evenimentului, care din când în când se întorcea spre noi, ceilalți, și îi spunea prietenului lui „Uite-i, bă, cum dorm”. Avea nițică dreptate. Îmi pare rău. Reacția gaborilor a fost ca, deși publicul îi lăsase vreo 3 kilometri în jur ca să țopăie fără să se lovească de nimeni, să-l ducă la o discuție, pentru ca mai apoi să fie văzut nu în duba janfarmeriei, cu sânge pe față, ci ceva mai în spate. Gaborii tot gabori rămân.

Blackbeerșii fac treabă bună, energia lui Stike e fenomenală, iar laturile folk și rock se completează bine. Poate puțin prea mult pe partea rock, probabil bat câmpii. Iar la final, la prezentarea trupei, am descoperit un lucru: tipul ăla chiar era Supermanul din generală și era chitaristul. Acum o să pot să mă uit la el ca la un zeu: he’s in a band.

Și am plecat acasă, întru totul mulțumit de spectacol și de faptul că lumea e mică și Irlanda e un loc mare. Well, asta și faptul că există pretexte random de sărbătorit în mijocul săptămânii.

Alte sărbători recente au fost Ziua Pi, Ziua Maghiarilor De Peste Tot Oh My God They’re Everywhere, Ziua Când A Avut Loc A Treia Conferință Consecutivă Despre Știință Și Religie În Două Zile Fără Un Motiv Anume și Ziua În Care La Biblioteca Metropolitană Se Recitau Poezii Într-o Sală Și Aveau Pateuri Dar N-am Îndrăznit Dar Arătau Așa Bine, toate în ultima săptămână. Toate sărbătorile sunt în martie, mai era puțin și venea și Paștele.

Iar noi să ne vedem la anul, la ziua Sfântului Patriciu, și să sperăm că între timp Dan Voiculescu nu va fi canonizat. Noapte bună!

Anunțuri

3 răspunsuri la „Ziua Sfântului Patrick 2010, la București

    • Cu această ocazie anunț în premieră că mi-a fost furat telefonul pentru că sunt un bou care atunci când puradeii de la meci zic „dă să fac și eu o poză” pune botul, că doar sunt puradei de la Sportul Studențesc, trebuie să fie altfel. Sunt un bou. Sunt un cretin. Sunt un gibon. Aveam și câteva poze de la concert pe el, dintre care s-ar putea să supraviețuiască una singură, cea pe care i-am trimis-o, prin Bluetooth, la concert, lui Ionuț. Nu știu cine e Ionuț, e un om care avea Bluetoothul activat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s