Țâșnit din noroi concret

Tipul era bolnav când a scris-o și se vede

(profa de română, prin a 12-a)

Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată, editura Aius, Craiova și editura Vinea, București, 1999, 422 pagini

Volumul e mai umflat, conține cele trei romane (micro-romane? nuvele dar nu chiar?) din titlu, plus alte scrieri blecheriene: poezie, publicistică, scrisori. Eu mă voi referi strict la „Întâmplări în irealitatea imediată”, pentru că asta mă interesa din liceu, când în manual erau fragmente din text, profa a zis fraza pe care-a zis-o, iar mie mi se părea că tipul ăsta might be on to something. Max Blecher, evreu român (îmi permiteți expresia?) care a copilărit la Botoșani și a avut o existență scurtă și tristă. A fost, într-adevăr, bolnav, de tuberculoză osoasă, boală care l-a chinuit începând de la 19 ani până zece ani mai târziu, când a și murit.

Frustrările unui suferind, zăcând la pat, având ca unic mijloc de a comunica cu lumea exterioară epistolele și ca unică rațiune de a fi să scrie, să știe la sfârșit că va fi lăsat ceva în urma lui? Da, și asta, dar parcă mult mai mult. O imagine a unei lumi statice, încremenite, predeterminate, mereu egală cu sine, mereu funcționând după aceleași regulile. Exasperare în fața predestinării, amplificată și transformată în fantezie: vis, delir, boală, creație, cine mai știe? Și există diferențe? „În definitiv nu există nici o diferență bine stabilită între persoana noastră reală și diferitele noastre personagii imaginare”. Obsesie pentru cinematograf, figurine de ceară, imitații ieftine văzute ca realități mai reale, pe lângă care lumea adevărată e un loc rece și efemer. Lumea nu are, propriu-zis, un sens, sau dacă are, nu asta e esențial: cei care au fugit de el sunt mai câștigați. „Ce splendid, ce sublim este să fii nebun! îmi spuneam eu, și constatam cu neasemuită părere de rău câte puternice stupide obiceiuri familiare și ce zdrobitoare educație rațională mă despărțea de libertatea extremă a unei vieți de nebun.” Materia nu are nimic pur în ea, nici n-ar putea vreodată, ea e născută, literalmente, din gunoi:

Intrai în noroi mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt. Ghetele mele alunecară plăcut în aluatul elastic și lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dânsul, ca țâșnit din pământ.

Era sigur acum că și arborii nu erau alta decât noroi închegat, ieșit din scoarța pământului. Culoarea lor o spunea îndeajuns. Și numai arborii? Dar casele, dar oamenii? Mai ales oamenii. Toți oamenii. Nu era vorba, bineînțeles, de nici o legendă stupidă „din pământ ai ieșit și în pământ te vei întoarce”. Asta era prea vag, prea abstract, prea inconsistent în fața maidanului cu noroi. Oamenii și lucrurile țâșniseră chiar din această baligă și urină în care eu îmi înfundam niște ghete foarte concrete.

Eu cred că n-avem de-a face doar cu delirul unui om bolnav, ce se simte prizonier în propriul corp. Eu cred că, o dată pus în postura acestui prizonierat, i s-a oferit cadrul propice pentru a se gândi la anumite lucruri. Despre natura noastră, despre tensiunea continuă între noi și lume, despre cum avem aspirații de puritate pe când am țâșnit din ceva cu totul opus. Și despre altele. Și a avut curajul de a le spune, lucru pe care noi, ăștia mai sănătoși, nu-l avem. Ne-ar strica tot flowul.

Noapte bună dimineața!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s