Repede, repede, până nu trece

Cred că mi-am făcut un mic obicei (obiectiv, chiar?) din a posta chestii nervoase pe fond de răceală. Așadar, anunț oficial că am răcit, că duminică, în afară de meci (cronica vine mâine, dacă vă convine, dacă nu subînțelegeți o cronică vidă) n-am făcut nimic decât să dorm și să mă doară-n gât și că acum e mai bine. Dar încă nu mi-a trecut de tot, așa că aș vrea să mă enervez pe chestii.

Lucrul pe care îl propun eu aici spre revoltare și reflectare este ceea ce, pompos, aș numi „urbanism cu târnăcopu-n gură”, practică frecventă, populară spre trendy (eh, sper că doar exagerez, sper că n-o fi chiar așa) cu care am o ușoară senzație că ar fi de acord și oameni care mai citesc pe-aici, deci e rost de ceartă. Cu atât mai bine! Bag pretextul imbatabil: sunt răcit, nu știu ce spun.

Proba A. Sorin Oprescu va salva Bucureștiul: la autostrada spațială se vor alătura regulile galactice de funcționare aplicate cafenelelor de pe Lipscani: închidere la ora 23, hai 1 în weekend, să nu cânte muzica nici în surdină, mobilierul să fie alb, bej sau maro. Nici nu știu de ce să-mi amintesc mai devreme, de plimbarea de azi de pe strada Zarafi, unde mă visam în Anzi pe podețul în pantă ce atârnă deasupra străzii în curs de reparare (don’t get me wrong, e pitoresc, dar ar putea să mai termine lucrările alea  înainte să elaboreze regulamente) sau cea de astă-vară, pe la opt seara, când se întuneca pe celebra stradă Lipscani, oamenii începuseră să dispară și se simțea un iz de aurolac în aer. Iar acum, il edilo di tutti edili are ideea profund creață de a lăsa centrul vechi pustiu după unșpe seara, ca să mai iasă lumea la promenada nocturnă și între aurolaci și maidanezi, ce atâtea terase + 1 bețiv ocazional? Desigur, subsemnatul e un idealist incurabil: visez la ziua când se va considera de bun simț ca oamenii să fie pe stradă până la miezul nopții cel puțin și să existe și transport în comun și să dispară și restricțiile de genul. Plus că lumea (nu eu, serios, ora aia mă prinde în casă de prea mult timp) vine să bea târziu, că doar ce, să bea în timpul serviciului, ca oamenii de la fabricile Carlsberg? Plus aia cu mobilierul, din ciclul „cumpărați-vă alte scaune, că astea arată nașpa”. Comersantul are dreptul să se diferențieze prin ce vrea, iar dacă vrea să se diferențieze prin scaune roz, foarte bine, eu nu calc acolo. Poate nici alții. Să-l penalizeze piața liberă, tovarăși! Am zis! Pentru puncte bonus, adăugăm întrebarea: cu faptul că pe Șelari n-are loc pietonul să pietoneze de atâtea terase, ba pe stânga, ba pe dreapta, că de biciclist nu mai zicem ce face primăria? Hă? Suplimentăm cu faptul că nu știu de ce li se interzice locuitorilor să-și pună aer condiționat, dar dacă motivul e că „arată nașpa” … știți ce părere o să am.

Proba B. Metropotamii, altfel oameni simpatici, au vrut să ne spună ce ar schimba ei la pasajul Vilacrosse (cunoscut unora dintre voi drept „unde au narghilea, coae”). Printre altele, intenții bune, gen curățarea intrării (care e, totuși, întru totul în administrarea municipalității, nu?) și găsirea unei soluții la problema porumbeilor. Ăsta chiar e lucru mare. Dar și chestii care m-ar zgândări, de exemplu „renuntam la identitatile ostentative Valea Regilor + Optica”. Bun. E vorba de o siglă „Valea Regilor”, care stă la un nivel discutabil discernământului meu, și de un magazin de ochelari, care exagerează cu siglele: scrie de vreo 3 ori „optică”. Sigur, e ușor supărător, dar unde stă problema, în fapt? Legal, dacă se poate. Legal, oamenii își anunță identitatea în spațiul care le-a fost pus la dispoziție, fără a afișa expresii sau simboluri indecente și fără a leza demnitatea nimănui. A, „arată nașpa”? Probe insuficiente. Și cică „Croitorie femei” arată inestetic, adică nașpa. Am o bănuială că, legal, se poate să se roage frumos de ei să pună ceva mai drăguț în vitrină. Sau pot accepta faptul că acolo ființează un magazin care are de-a face cu hainele și că, corectați-mă dacă sunt beat, dar și pe vechiul Lipscani, centrul mamei high-life-ului micului Paris, se regăseau magazine de confecții, blănuri, rochii de mireasă etc. Să scoți așa ceva din centrul vechi ar fi o mică negare a autenticității și a parfumului altor chestii, care parcă ar fi o jumătate din atracție. Parcă aș zice că cealaltă jumătate erau paradaxurile, sigur, poate mai de bun gust decât Xerox – cafenea, dar cred că orașul și țara noastră ar avea mai multe de câștigat mizând pe paradox. Pe armonie, curățenie și imagine idilică n-avem cum, pentru că nu asta ne caracterizează. Am zis. So narghilea – confecții – alimentară. OK. Paradoxuri. S-ar putea mai bine, dar asta avem. Da, un alt mic scurt comentariu: autorul articolului mă tentează să folosesc figuri de stil care să-l trimită la Bamboo când perpetuează străvechiul clișeu al alimentarei inestetice. Bine că ești tu de marmură! Ok, a ieșit mai dur decât trebuia, sunt răcit. În esență, apreciez intenția și bună parte din soluții.

Proba C. PRO TV despre cum e interzis ca vânzătorii de pompe funebre să pună coșciuge și afișe într-un spațiu public. Enervantă aici e tot cruciada estetică dusă de reporter, care contrastează rău de tot cu principalele două motive pentru care e dată legea: să aibă inspectorii pentru ce să dea amenzi (e știut faptul că atunci când inspectorii merg într-un loc îți vor da amendă, indiferent de pretext) și din motivul foarte practic că astfel de semne pot încurca și, mai ales, sunt amplasate pe un spațiu pe care respectivul nu plătește chirie. Se mai menționează amendarea unui fast food care a pus mese pe stradă. Buba e că și să vrei și să fii dispus să plătești nu îți va aproba nimeni, fie și dacă trotuarul e destul de larg, nu ai voie să pui așa ceva decât dacă ești pe Lipscani sau în zonă. Întrebarea este, desigur, de ce? N-o fi orășelul nostru mai simpatic cu locuri pe stradă unde te poți opri să bei o cola, ca alte capitale cu care ne tot comparăm?

Morala pe care încearcă s-o facă această polologhie e că nu te poți da mare urbanist câtă vreme nu ai viziune și folosești ca instrumente de lucru obiecte contonde, gen briceagul, și amenințările șoptite în urechea cui strică peisajul. Și că și primăria, și privații, probabil și eu, dacă m-ati pune să fac pe urbanistul, cam recurg la asta. Și poate ar trebui să ne gândim că nu e foarte bine, pentru că la mijloc chiar pot fi niște oameni care încearcă să trăiască onest, nu să ia șpagă (ca inspectorii care le dau amenzi). Cum ar trebui făcut, de s-ar face ceva serios, ceea ce nu se va face? Păi, să existe un plan, băi, uite cum o să arate Bucureștiul peste 5 ani. Să ne convingă că e bun și să treacă la treabă. Asta însemnând că dacă planul cuprinde „fără magazine de optică în zona X” sau „scaunele de la terase să fie toate albe cu puncte roșii” să nu se aplice chestiile astea mai devreme de 2, 3, 100 de ani. Să existe un preaviz, suficient cât opticianul să-și găsească alt loc în care să activeze iar patronul de terasă să hotărască dacă le mai dă ăstora chirie sau emigrează, iar dacă le mai dă, să apuce să și cumpere mobilier după noile standarde. Și să nu se facă lucruri ad hoc, prin care se desființează categorii întregi de activități, pe criterii cretine necuantificabile gen „e nașpa”, cum a făcut nenea Băsescu când a pornit el epopeea împotriva chioșcarilor pe motiv că toți fac evaziune. Și ați văzut ce bine a dus-o urbanismul după el: înainte aveam oraș cu accente rurale dominat de gherete, acum avem un oraș cu accente rurale dominat de mall-uri.

Niște comparații exagerate, de final. Ideea cu „hai să schimbăm radical fața zonei X și să punem în loc ceva care nu arată așa nașpa” e exact ce gândea Ceaușescu când a dat la o parte un cartier ca să facă Cea Mai Mare Și Urâtă Clădire Din Europa. Una mai realistă: ideea cu „să nu mai fie amanet, xerox, croitorie și optică în centrul vechi” se compară vag cu planul de cosmetizare a autorităților sud-africane, care ca să dea bine la Cupa Mondială duc aurolacii la marginea orașului. E tot o formă de cosmetizare prin ascunderea gunoiului sub preș. Țara noastră se compune din oameni cu venituri, pasiuni și ambiții mărunte și utilitare, reflectate prea bine în activitățile comerciale de mai sus, și câțiva tineri fițoși care habar n-au ce-i munca, dau 10 lei pe un ceai făcut dintr-un pliculeț de un leu jumate și scriu pe blog însemnări de 1500 de cuvinte despre „urbanism” fără să se priceapă. Hai să ne uităm în oglindă și să recunoaștem că până nu dispare problema asta nu vom avea soluții, ci doar tehnici de mascare a simptomelor.

Dacă am spus prostii, ceea ce sigur, am făcut, sunt răcit. Noapte bună!