Cronică de Animest: Video making of

Foarfeca verde care se vede pentru vreo cinci cadre e a mea ȘI O VREAU ÎNAPOI.

Anunțuri

Cronică de Animest: Final

Mie îmi place să desenez pentru că sunt introdus într-o lume paralelă. Un cerc în această lume ar putea fi o mașină care miroase a brânză.

(un copil de 10 ani care a înțeles TOT)


Discleimăr: Anul ăsta sunt voluntar la Animest. Asta înseamnă că am fost rugat ca atâta vreme cât am la gât chestia pe care scrie că sunt voluntar, să mă abțin de la a înjura festivalul sau (ce păcat) pe unguri. Acum, acum, n-o am la gât, dar parcă se subînțelege un pic. Dacă voi avea astfel de înjurături (sau hai, critici) ele vor apărea aici cândva după încheiere. Dar îmi rezerv dreptul să mă iau de orice producții animatronistice care îmi par nașpa.

Sâmbătă seara s-au anunțat marii câștigători iar duminică, în prezența unei săli pline (cu mine) s-au proiectat aceste pelicule ale acestor mari câștigători, în marea încheiere a festivalului. O ediție bună, cu belșug de evenimente. O ediție grozavă și pentru mine, care am apucat să văd destul de multe (cronici vor mai curge, toată săptămâna), iar cu toate astea, zorii ultimei zile mă prindeau cu doar un scurt-metraj, cel de la Balkanimation, vizionat, din tot pomelnicul de câștigători. Să trecem prin pomelnic.

Trofeul Anim’est: Big Bang Big Boom. Povestea lumii de la facere la apocalipsa nucleară, realizată printr-o tehnică splendidă: cadrele sunt pictate pe pereți, cu ocazionalul element uman, de mare efect, de mare migală și de mare valoare. Sunt sigur că l-am mai văzut undeva, dar habar n-am unde. E mișto. Ia de vezi.

Premiul pentru Cel mai bun film de lung metraj: Kerity, casa poveştilor Eleanor’s Secret. O producție franțuzească despre o fetiță care moștenește niște cărți ale căror personaje o roagă să le salveze de o viață petrecută între coperte (as opposed to o viață umblând și trăind prin lumea reală). Și de-aici pornește aventura. Ușor stereotip, un pic prea pentru copii. Dar frumos. Doar pentru că ceva e o poveste nu înseamnă că nu e adevărat. Trailer.

Premiul pentru Cel mai bun film de scurt metraj: Copilaş de praf / Dust Kid.

Premiul Special al Juriului: Anna Blume. La ăsta am început întrebându-mă ce se întâmplă și de ce și simțind o ușoară dezamăgire, dar pe la mijloc m-am gândit că textul are un anumit stil dada și că văzut în logica (sau lipsa de logică) asta e chiar un scurt metraj reușit. Și într-adevăr: e un poem de Kurt Schwitters (eu aș fi pariat Hugo Ball), despre care Richard Huelsenbeck a spus că e de respins viguros și din principiu pentru Dada. Uuu, controversă! Trailer. Site oficial.

Continuă lectura

Cronică de Animest: Balkanimation

Discleimăr: Anul ăsta sunt voluntar la Animest. Asta înseamnă că am fost rugat ca atâta vreme cât am la gât chestia pe care scrie că sunt voluntar, să mă abțin de la a înjura festivalul sau (ce păcat) pe unguri. Acum, acum, n-o am la gât, dar parcă se subînțelege un pic. Dacă voi avea astfel de înjurături (sau hai, critici) ele vor apărea aici cândva după încheiere. Dar îmi rezerv dreptul să mă iau de orice producții animatronistice care îmi par nașpa.

Sunt și-așa foarte în urmă cu aceste chestii, deci o să încalc cronologia strictă pentru a adopta un timp al trăirii și un timp al întâmplării, cum ar spune criticii literari. Deci, ceva recent: proiecția-calup-concurs de scurtmetraje din Balcani, care a fost pe data de 15 octombrie la Union. Voi puncta, mai pe scurt, pentru că multe din producții erau alambicate, mă depășeau, sau, ce mai … mi s-a făcut somnic. Nu e vina lor cât a mea, că stau la ore ca asta să scriu cronici la Anim’est.

Cudotvorno mlijeko / Wondermilk – Bosnia. Poveste fantastică cu laptele fermecat care curge în valea miraculoasă. A început un pic prea publicitar. Distrugerea lumii idilice prin avânt tehnologic poluant, ceva pe direcția asta. Nedogmatic, doar o lume mică, simplă, feerică. Drăguț. Bosniac, făcut cu televiziunea națională (TVR, privește și ascultă, TVR!)

Fellinicitta – o chestie despre care aș putea spune că încearcă să recreeze atmosfera filmelor lui Fellini și s-o ducă mai departe. Dacă aș avea mai multe cunoștințe despre filmele lui Fellini. Dacă aș avea vreo cunoștință whatsoever. Așa, am rămas la toate rece.

Guliver – o recreere a poveștii lui Guliver, I guess. Ceva ce ați putea numi trailer dacă ați vorbi croată.

How to Deal with Nonsense – un produs al însoritei Românii. În cuvintele autoarei, life is full of nonsense if you really look at it. And children’s stories are usually full of nonsense, but we don’t notice (era un eveniment în engleză, autoarea s-a conformat, nu e de fitze sau ceva)

Mulc – Frača / Kiddo-slingshot – e în Alpii Elvețieni (Sau Poate Sloveni), unde totul e magnific. Narațiune cântată, drăguț. Trailer.

O kos Tetelin / Mr Tetelin – nu rețin nimic, cică e grecesc și are pantaloni.

Once Upon a Many Time – „Un film despre relaţia noastră cu lucrurile, locurile şi oamenii, când trebuie să lăsăm în urmă ceea ce numim acasă…”, de la o animatoare bosniacă stabilită în Canada. Trailer.

September – opera unui bulgar, parte dintr-o serie cu luni.

Tattoo – erm..nu mai știu…

The Lost – Toată viața alergăm după mai mult și mai mult și mai mult, o cursă pe care nu o putem câștiga și pe care o parcurgem mereu singuri, chiar dacă nu ne dăm seama.

În Balcani se fac chestii bune. Sâmbătă la opt seara se anunță câștigătorii (inclusiv la Balkanimation). Fii acolo madăfacăre! Noapte bună!

Cronică de Animest: Mozaic 3

Discleimăr: Anul ăsta sunt voluntar la Animest. Asta înseamnă că am fost rugat ca atâta vreme cât am la gât chestia pe care scrie că sunt voluntar, să mă abțin de la a înjura festivalul sau (ce păcat) pe unguri. Acum, acum, n-o am la gât, dar parcă se subînțelege un pic. Dacă voi avea astfel de înjurături (sau hai, critici) ele vor apărea aici cândva după încheiere. Dar îmi rezerv dreptul să mă iau de orice producții animatronistice care îmi par nașpa.

A început! Vineri seara la Patria a început cel mai mare festival de animație din București și cam singurul  care se pune (doar alea de care am auzit eu se pun, da?). Eu am văzut mai multe proiecții, evenimente și schepsisuri și regret că de-abia de acum încep să scriu de ele în loc să fac o cronică pe zile ca la carte, dar sper că voi ajunge la zi în curând.

Secțiunea Mozaic constă dintotdeauna în scurtmetraje. Ceea ce mi-a scăpat în trecut, sau poate că nu se întâmpla în trecut, este că sunt scurtmetraje din care tu, publicul, poți să-ți votezi preferatul. Primești o hârtiuță cu toate titlurile și bifezi acolo ce ți-a plăcut mai mult. How cool is that? E adevărat că în anii trecuți nu mi-am pus problema cum face publicul ca să acorde premiul publicului.

Eu am prins calupul al treilea (regulile numerotării sunt misterioase, 3 nu e al treilea care a fost difuzat în ordine cronologică sau ceva, e doar 3) pe la Union, duminică. Chestii destul de bune, mai toate interesante în felul lor. Am primit și reviewuri negative la mozaice, dar dacă toate sunt ca ăsta, e bine (mie unul mi-au plăcut mai mult decât scurtmetrajele alea din concursul adevărat, jurizat de juriu, pe care le-am văzut, dar poate exagerez). Voi purcede la o serie de mini-cronici pe care sper să nu le fac mai lungi ca filmulețele însele.

Bob – doi hamsteri se aleargă prin jurul lumii, dar lumea e mult mai mică (iar alergarea mai .. statică) decât pare. Concept drăguț, un 3D poate prea modernist/grețos.

A Lost and Found Box of Human Sensation – o producție excelentă. Și nu o spun deloc în sensul „Shiny happy people laughing everything a-OK”. O poveste foarte tristă, dar și mușcător de realistă, despre toate modurile în care încercăm să ne îngropăm fricile in uniformitate, în rutină, în orice – despre cum durerea ne transformă, iar o primă întâlnire cu necunoscutul/Moartea ne împinge într-o viață de frici și de estompare a tuturor sentimentelor … comfortably numb. Excelent dozat, la început ne promite că în viață nu există happy end, în minutele de final pare să se îndrepte spre așa ceva … după care spulberă totul într-o mare urgie. Spre a încheia cu o concluzie care nu mai are strop de amăgire în ea, care nu mai vine dintr-o viziune a lumii, ci din realitate așa cum e ea. Foarte bună vocea naratorului, deși pentru unii ar putea fi enervant modul în care narează tot. În fine, ÎMI PLACE, s-a observat? Trailer.

Sinna mann / Angry Man – poveste norvegiană despre violența domestică. Grafică bună, în chiar sensul „Shiny happy people laughing everything a-OK”. Redă foarte bine inocența copilăriei. Un pic prea lungă, un pic prea cu happy end.

Swing – un film mai mult sau mai puțin despre problema eutanasiei și efectele ei asupra celor dragi, I guess.

Voltage – tot felul de obiecte electrice se conectează scoțând tot felul de sunete electrice (și nici măcar nu au USB) pentru prea multe minute, dar într-un ritm nu chiar dezagreabil.

Virgile – Boy meets girl, boy tries being a macho, boy ends up being himself. Are ritm și câteva scene interesante.

Monstre sacré – poveste amuzantă, ilustrată și spusă drăguț în care pe post de rățușca cea urâtă e un soi de monstru reptilian pașnic. Dar care trebuie anihilat, că doar e monstru reptilian. Include scene precum un soldat înarmat până-n dinți care împușcă o veveriță, apoi se asigură că e moartă cu prudența cuvenită unui terorist. Funcție de preferințele spectatorului, o metaforă față de cum avem atitudini iraționale față de oamenii mai maro ca noi sau doar o poveste amuzantă. Bun, rățuștele alea sunt splendide (și nu sunt concepute ca exclusiv pufoase și adorabile, sunt niște țațe).

What’s Up? – ceea ce urcă trebuie să coboare. Sau invers. Simpatic stilul de desenare, simpatică povestea. Nu prea încearcă să fie profund, ceea ce nu e un defect, e doar de notat. Blogul filmului (da, serios).

Hipira – Harry Potter cu vampiri japonezi.

Cred…cred că e puțin prea clar cu cine am votat. A fost un grupaj divers și agreabil. Festivalul continuă, fiți pe fază și veniți la Patria, Scala și Union. Noapte bună!

Oaia roz, acum cu 25% mai multe picioare

Scurtă precizare: ediția de anul ăsta a celui mai mișto eveniment din București, Animest, începe azi, vineri, 8 octombrie, la ora 19, la Patria. Se va proiecta o producție franceză, proaspătă, intitulată „Iluzionistul„, multi-aproape-premiată-sau-așa-ceva. Mai pe seară puteți vedea o zi din viața lui Ionescu la Union. Și altele, programul este îmbelșugat. Probabil vă voi mai bate la cap cu asta în acest spațiu virtual.

Herta Müller și Gabriel Liiceanu

N-am nicio înţelegere superioară a lumii. Nu am de fapt nicio înţelegere a lumii, de superioară nici nu poate fi vorba. Eu nu înţeleg lumea. Nu pricep. Eu de aceea scriu, pentru că nu pricep.

E din nou acel moment al anului: începutul școlii, când proful te pune să comentezi „Cântecul monstrului din Loch Ness” și tu, în loc să-i spui că e un proof of concept așa, că e o încercare de a demonstra că ritmul poeziei și sensul cuvintelor ei sunt trei cuvinte extrem de diferite, că e un joculeț distractiv dar deloc revoluționar și nimeni n-a pretins altceva … tu cauți pe Google comentarii și ajungi la mine, care tronez în vârful rezultatelor (și n-am comentarii). Este acel sezon când se împart Nobelurile, iar pentru a doua oară după Le Clezio, premiul de anul ăsta vine de la un nume pe care l-am mai văzut prin biblioteca din domiciliu (well, avem și un Doris Lessing, dar e pus prin spate undeva): Mario Vargas Llosa. E sezonul pentru literatură, acoperă-mi inima cu ceva și vorbește-mi despre ipocrizia noastră, a tuturor.

Față de cazul unei doamne care acum doi ani conferenția pe teme literare pe pajiștile țării fără să aibă pic de audiență, dar între timp a câștigat un mic premiu (cârcoteală: Nobelul poate că nu se dă pe valoare literară, poate se mai dă și pentru opere care explorează în adâncime violența umană, în speranța deșartă că în câteva secole se va fi spălat păcatul inventării dinamitei). Mai apoi, jumătate dintre români s-au apucat să revendice premiul, e al nostru, e al României, e cu noi, iar eu am intrat în jumătatea indiferentă spre cârcotașă. Mai întâi întrebându-mă răutăcisme ușor stupide, de exemplu cum poate România să revendice un text în germană al unei nemțoaice, unde factorul etnic o juca un oarece rol în toată alienarea. Mai apoi remarcând, mai sarcastic și mai amar, că dacă România a împins-o spre premiu, dacă România a creat atâta durere și atâta tragism cât ele să se ceară compensate printr-o carieră literară dedicată unei singure teme, poate România ar trebui să nu mai fie naibii atât de mândră. E, la o scară mai mare (atât de mare încât comparația e ușor penibilă), visul oricărui ministru al educației: constrângere dusă la maxim, până când cel constrâns trebuie să fie foarte creativ pentru a evada, pentru a se găsi pe sine … și ieși un diamant.

Divaghez, dar insist pe acea paralelă. Mi se pare ușor forțată, dar cu toate astea sunt situații de aceeași sorginte. Doar că ce urăsc și ce-mi place simultan la Herta Müller (mai mult uram, mai nou am găsit și latura cealaltă) e că nu are nici o pretenție de a fi creat un diamant: dimpotrivă, cuvintele trebuie să fie reci, concrete și cât mai brute, fără înfrumusețări, chiar dintre acelea care ar ajuta cititorul să-și facă o cărare cât de mică prin text. Până când tot adevărul curge, până când toată experiența e retrăită, aranjată și depășită. Va fi, mai bine zis. Aroganță, frustrare fără margini, ură care creează ură? Da și nu, dar justificate. Un om încercând să pună în urmă niște lucruri, fără însă să-și ierte, călduț, torționarii.

Cârcoteală: îmi bazez cele de mai sus pe o mână de fragmente și pe una bucată discurs de acceptare a Nobelului, alături de aerul general al Hertei Müller. E un aer consecvent. Și aș fi fost poate mai dur înainte să citesc și apoi să văd discuția de mai jos, care e obiectul acestei postări, și în care doamna Müller lansează o invitație la autocritică pentru toată lumea. Un dialog savuros, omul direct și degrabă urâtor de ipocrizie contra intelectualului rafinat, cald amfitrion. Herta Müller alături de editorul român al cărților sale, Gabriel Liiceanu, la Ateneu. Puneți-vă deoparte o oră.

Cu ocazia asta am aflat și că Humanitas au un slogan mișto.

Există, desigur, contradicții și probleme în argumentarea doamnei Müller. Aș trimite  la un interviu dat de Liiceanu TVR-ului (e mai pe la sfârșitul emisiunii, 15-20 de minute) și la articolul lui Mircea Cărtărescu din Evenimentul Zilei (mai puțin partea cu mârșavele televiziuni ale mogulilor, e un om altfel normal care devine foarte iritant când începe să propovăduiască propagandă la foc deschis). Și la reflectare. Legat de valoarea pasivității în general, legat de ce sunt scriitorii în general. Legat de ce înseamnă Nobelul. Că oricum e cel mai ușor să-i trimit pe alții să reflecte.

Noapte bună!

Steaua – Sportul Studențesc 4-2

Să câștigăm măcar cu 0.5 la 0, ca la șah

Tactic, n-a părut că țintim un joc de șah, dar nici altceva. Am fost surclasați de o echipă mai bună, în condițiile în care apărarea a gâfâit, iar pe final Chihaia era încercat ca o soluție în atac… Nu prea mai poate, dar măcar a scos un 11 metri din care Varga a marcat pentru 2-4. Un meci onorabil pentru Dacian. Din impresia generală aș scade o fază la care după o cursă excelentă s-a izolat în flanc și a așteptat să vină cineva la centrare, pierzând mingea destul de ușor. Cam ca mine la FIFA, doar că la amateur îți mai merge faza aia.

Întâlnirea cu coceanul fotbalului românesc a fost marcată de ratarea primului gol și de faptul că eu, personal, am prins o singură fază la scorul de 1-0 pentru noi: faza golului de 1-1. Pe jumătate pentru că a trebuit să stăm 30 de minute ca să vină și niște băieți matoi care nu prea aveau buletine și bani de bilet (da, avem și noi), pe jumătate grație organizării impecabile. Bilete tipărite pe loc, chiar și pentru sectorul oaspeților, deși mă gândesc că aveam vreo 30 de locuri rezervate… Măcar m-am făcut cu un bon fiscal. Bonus: se pare că nu ai voie să stai pe locul tipărit pe bilet. De ce? Că nu vor mușchii domnilor de la jandarmerie, că dacă toată lumea stă cu 3 rânduri mai sus ești mai ușor de monitorizat.

Despre joc, puține  de spus. Frig pătrunzător, Steaua zburdând din ce în ce mai clar, acompaniată de lufturi și lumânări studențești, mascota Stelolina ieșită la plimbare în pauză, Gabi Safta încercând cu îndârjire să transforme un câmp în templu. Ca galerie ne-am comportat acceptabil, cu precădere la începutul meciului și 15-20 de minute în repriza a doua, dar te cam reduce la tăcere când vezi că ăia fac jaloane din jucătorii tăi. Niculescu a scos câteva baloane, eu nu aș insista prea mult pe asta, alții ar face-o. 4-2 la final și ne uităm de jos la practic tot campionatul. S-ar mai putea câștiga un strop de onoare cu un rezultat bun în derbyul suferinței, ultimii versus penultimii, de la Târgu Jiu, de etapa viitoare. Și desigur, optimiștii pot spera într-o ușoară revigorare în pauza asta dată de meciul naționalei. Varga e nemulțumit că ceilalți nu se ridică la același nivel, Moldovan își dă și el seama că nu e un antrenor prea bun și îi cam vine să plece, e multă tensiune, iar restul sezonului va fi, se pare, presărat cu agonie și regrete. Asta neînsemnând că n-am putea face un 1-0, acolo, cu Rapid.

Deci, urmează un meci cu Pandurii, acolo, în jurul datei de 17. Haide Sportul!