Herta Müller și Gabriel Liiceanu

N-am nicio înţelegere superioară a lumii. Nu am de fapt nicio înţelegere a lumii, de superioară nici nu poate fi vorba. Eu nu înţeleg lumea. Nu pricep. Eu de aceea scriu, pentru că nu pricep.

E din nou acel moment al anului: începutul școlii, când proful te pune să comentezi „Cântecul monstrului din Loch Ness” și tu, în loc să-i spui că e un proof of concept așa, că e o încercare de a demonstra că ritmul poeziei și sensul cuvintelor ei sunt trei cuvinte extrem de diferite, că e un joculeț distractiv dar deloc revoluționar și nimeni n-a pretins altceva … tu cauți pe Google comentarii și ajungi la mine, care tronez în vârful rezultatelor (și n-am comentarii). Este acel sezon când se împart Nobelurile, iar pentru a doua oară după Le Clezio, premiul de anul ăsta vine de la un nume pe care l-am mai văzut prin biblioteca din domiciliu (well, avem și un Doris Lessing, dar e pus prin spate undeva): Mario Vargas Llosa. E sezonul pentru literatură, acoperă-mi inima cu ceva și vorbește-mi despre ipocrizia noastră, a tuturor.

Față de cazul unei doamne care acum doi ani conferenția pe teme literare pe pajiștile țării fără să aibă pic de audiență, dar între timp a câștigat un mic premiu (cârcoteală: Nobelul poate că nu se dă pe valoare literară, poate se mai dă și pentru opere care explorează în adâncime violența umană, în speranța deșartă că în câteva secole se va fi spălat păcatul inventării dinamitei). Mai apoi, jumătate dintre români s-au apucat să revendice premiul, e al nostru, e al României, e cu noi, iar eu am intrat în jumătatea indiferentă spre cârcotașă. Mai întâi întrebându-mă răutăcisme ușor stupide, de exemplu cum poate România să revendice un text în germană al unei nemțoaice, unde factorul etnic o juca un oarece rol în toată alienarea. Mai apoi remarcând, mai sarcastic și mai amar, că dacă România a împins-o spre premiu, dacă România a creat atâta durere și atâta tragism cât ele să se ceară compensate printr-o carieră literară dedicată unei singure teme, poate România ar trebui să nu mai fie naibii atât de mândră. E, la o scară mai mare (atât de mare încât comparația e ușor penibilă), visul oricărui ministru al educației: constrângere dusă la maxim, până când cel constrâns trebuie să fie foarte creativ pentru a evada, pentru a se găsi pe sine … și ieși un diamant.

Divaghez, dar insist pe acea paralelă. Mi se pare ușor forțată, dar cu toate astea sunt situații de aceeași sorginte. Doar că ce urăsc și ce-mi place simultan la Herta Müller (mai mult uram, mai nou am găsit și latura cealaltă) e că nu are nici o pretenție de a fi creat un diamant: dimpotrivă, cuvintele trebuie să fie reci, concrete și cât mai brute, fără înfrumusețări, chiar dintre acelea care ar ajuta cititorul să-și facă o cărare cât de mică prin text. Până când tot adevărul curge, până când toată experiența e retrăită, aranjată și depășită. Va fi, mai bine zis. Aroganță, frustrare fără margini, ură care creează ură? Da și nu, dar justificate. Un om încercând să pună în urmă niște lucruri, fără însă să-și ierte, călduț, torționarii.

Cârcoteală: îmi bazez cele de mai sus pe o mână de fragmente și pe una bucată discurs de acceptare a Nobelului, alături de aerul general al Hertei Müller. E un aer consecvent. Și aș fi fost poate mai dur înainte să citesc și apoi să văd discuția de mai jos, care e obiectul acestei postări, și în care doamna Müller lansează o invitație la autocritică pentru toată lumea. Un dialog savuros, omul direct și degrabă urâtor de ipocrizie contra intelectualului rafinat, cald amfitrion. Herta Müller alături de editorul român al cărților sale, Gabriel Liiceanu, la Ateneu. Puneți-vă deoparte o oră.

Cu ocazia asta am aflat și că Humanitas au un slogan mișto.

Există, desigur, contradicții și probleme în argumentarea doamnei Müller. Aș trimite  la un interviu dat de Liiceanu TVR-ului (e mai pe la sfârșitul emisiunii, 15-20 de minute) și la articolul lui Mircea Cărtărescu din Evenimentul Zilei (mai puțin partea cu mârșavele televiziuni ale mogulilor, e un om altfel normal care devine foarte iritant când începe să propovăduiască propagandă la foc deschis). Și la reflectare. Legat de valoarea pasivității în general, legat de ce sunt scriitorii în general. Legat de ce înseamnă Nobelul. Că oricum e cel mai ușor să-i trimit pe alții să reflecte.

Noapte bună!

Anunțuri

Un răspuns la „Herta Müller și Gabriel Liiceanu

  1. Pingback: Tweets that mention Herta Müller și Gabriel Liiceanu « Aberez, deci exist -- Topsy.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s