Fernando Pessoa – „There’s no one who loves me”

There’s no one who loves me.
Hold on, yes there is;
But it’s hard to feel certain
About what you don’t believe in.

It isn’t out of disbelief
That I don’t believe, for I know
I’m well liked. It’s my nature
Not to believe, and not to change.

There’s no one who loves me.
For this poem to exist
I have no choice
But to suffer this grief.

How sad not to be loved!
My poor, forlorn heart!
Et cetera, and that’s the end
Of this poem I thought up.

What I feel is another matter…

Anunțuri

Oroarea noastră cea de toate zilele

Banner promotie

Discleimăr: Eu nu scriu postul ăsta neinteresat. Îl scriu pentru un cupon de 30 de lei, ceea ce pot face și blogării din public care doresc. Desigur, ca întotdeauna cu chestiile astea, există riscul să nu mai fiu deloc credibil sau interesant pentru că scriu pentru pomană. Așa că m-am gândit un pic, dar am ajuns la concluzia că e OK. Pentru că e un serviciu pe care chiar l-aș recomanda. Și poate că din când în când veți mai citi pe-aici despre servicii pe care le-aș recomanda, chiar dacă nu e neinteresat. Rar. Asta e a doua oară, după concursul cu Nemira. Aceasta este promisiunea mea și dacă credeți ca e un sellout prea mare e momentul să protestați.

Întâlnirile mele cu ceea ce s-ar numi thriller sau mistery sau suspans sau policier (de fapt, nu știu ce vrea să însemne policier. Dar hei, s-ar putea numi!) au fost foarte puține și întrucâtva sceptice. În primul rând, renașterea modernă a genului (-ilor?) se datorează codului lui Da Vinci. Despre care am auzit multe: de la unii, că este o capodoperă care relevă modul în care funcționează lumea (o concluzie mereu îngijorătoare), iar de la alții, că Dan Brown spune pe o copertă pe undeva că chestiile X, Y și Ț sunt factual adevărate (și nu-s), că e doar o teorie a conspirației foarte veche lungită pe prea multe pagini sau (de la mama) că filmul e lung și ciudat și cu unii care îi caută pe alții să-i omoare. În concluzie, nu sună ca o chestie cu care să-mi bat capul. Cum nu sună nici multe alte clone, care au apărut ca ciupercile după ploaie și ne povestesc că teorema a înviat și l-a ucis pe Van Gogh dar un matematician din Singapore trebuie să investigheze. Dar poate că mă înșel. Și totuși, de unde succesul? Nu reușesc să-mi construiesc o teorie foarte vastă, dincolo de faptul că a devenit foarte trendy să ți se spună că ești mințit. Dar neapărat în conspirații milenare. Am mai spus-o, mi-ar face plăcere să citesc o chestie care face o sinteză a teoriilor conspirației populare. Care le aduce împreună într-o imagine unită, mai creativă, mai înaltă și mai deschisă către noi înțelesuri și concluzii decât pot bloggerii paranoici ai zilelor noastre. Și despre care autorul și cititorii să fie foarte, foarte conștienți că este doar ficțiune cap-coadă. Și să scrie în litere mari pe copertă, ca să se lămurească și restul oamenilor

Mai apoi, am citit o chestie cu mafioți în programul de protecție a martorilor, explozii și chestii. Fără mare valoare literară (băi, nimeni nu era un simbol pentru nimic și personajele erau niște liste ambulante de trăsături. Bărbat, fost mafiot, nevricos. Femeie, sensibilă, caritabilă, căsătorită cu fost mafiot.), dar care își duce cu decență și o oarecare doză de ingeniozitate povestea la final. Dar o carte doar medie în ansamblu (totuși, nu era o celebritate a genului. Voi mai scrie de ea curând, sper). La câte împușcături erau la final, mergea mai bine ca film, unde mai pui că acțiunea cam arăta ca un film cu pumni și tipi răi.

Apoi mai sunt cărțile polițiste propriu-zise. Ca Agatha Cristhie. Din care, well, n-am citit nimic. Decât părerea negativă a lui Camil Petrescu, care spunea că trebuie să fii idiot să nu întrevezi finalul după prima pagină și, în general, să ți se pară misterios. Eu mă gândesc că măcar clasicii genului or fi găsit rețeta către puzzle-uri subtile și multă tensiune psihologică, care cred că în general există. Și cred că ăsta e un plus pe care literatura îl poate avea față de un film cu împușcături, psihologicul, privirea pumnilor și pistoalelor (OK, OK, aici nu e vorba chiar de pumni și pistoale) dinspre interiorul cuiva. Altfel filmul e mai rapid și mai simplu pentru toată lumea. Dar trebuie să mai verific. Poate sunt doar idiot.

Dacă tot eram la cărțile polițiste, trebuie să spun că titlurile Rodicăi Ojog-Brașoveanu sunt splendide, de zici că a fost copiată de persoane și mărci celebre, precum The Simpsons sau Elena Cârstea sau emisiunile de la BITV. De asemeni, necunoscuta din congelator.

Și ar mai fi „Twilight„, dar pe bune acum, sunt om serios, ce-aș putea spune despre vampiri care sclipesc?

Dincolo de acest negativism, ce aș citit totuși din gen? Stephen King, cu siguranță. Eu mă lupt de ceva vreme cu Misery. E splendid în combinația dintre problema relației autor-cititor și problema unei lame de topor care se îndreaptă spre tine. Este un diamant și este tot ceea ce ai putea cere de la un astfel de literatură. Mult psihologic, dar și multă violență brută, directă, calculată sau total aleatoare. Un mod de defulare, dar și un mod de a te face să te gândești la anumite lucruri, dar mai ales un mod de a te face să trăiești lucruri pe care altfel nu le-ai trăi. Și Shining ar trebui să fie bun. O spun ca un privitor încântat al filmului.

Și „Traficantul de arme” a tipului din House. Că-i a tipului din House. Deși probabil că ar fi mai înțelept să mă orientez către scrierile scenaristului lui House. Am și răsfoit puțin începutul. Îi rupea mâna unui tip. Și făcea, succint, direct și sec, o analiză a metodelor de rupere a mâinii unui tip. Adică dacă e mai bine repede sau încet. Era promițător. Defulare, cum am zis, dar și bine scris. Foarte promițător. Dacă tot eram la violență fizică (dar în afara promoției), mai menționez „Playlist” de Mihnea Blidariu, pe care am deschis-o la nimereală … pentru a găsi un cuțit în ceafa lui Ștefan Bănică jr. și pe Andreea îngrijorată pe-acolo prin cameră. Magnific. Mă opresc aici, înainte de a vă declanșa alerta psihologică.

Ah, și ceva de China Mieville, poate, că tot aud chestii despre el. Am citit un interviu cu el ieri. Reproduc crezul artistic: „The monsters are the main thing that I love about the fantastic. And unfortunately, you can’t really sell books of monsters to publishers. They insist on stories linking them.”

După cum ați observat deja, Elefant.ro are o reducere subțirică la mijloc (ce mișto era dacă numărul tradițional pentru ghinion era 50, nu?) la 666 de cărți care intră în genul ăsta, valabilă până la sfârșitul lunii. Cine este elefant.ro? Elefant.ro este o librărie online, de care eu am aflat la sfârșitul anului trecut, cu ocazia unei promoții. Nu era deloc subțirică, era „ia-ți o carte și noi îți dăm alta gratis”. Cu o listă enormă din care să-ți poți alege cartea gratuită.

Mie îmi plac promoțiile. Pentru că ele mă ajută să plătesc mai puțin pe chestii și să-mi rămână mai mulți bani. Și asta este bine. De asemeni, îmi plac comercianții care îmi oferă des reduceri. Mai ales că mi se pare că la noi comercianții au acea atitudine cum că eu trebuie să le fiu foarte recunoscător pentru că îmi dau ocazia să le bag bani în buzunar si dacă te mai și plângi de preț iei o scatoalcă peste bot. Mie totul mi se pare scump. În primul rând, pentru că e, și în al doilea rând pentru că nu am așa mulți bani și atunci exagerez (dar neapărat în ordinea asta). Acest se dedică oamenilor din lume care cred că reducerile sunt pomeni pentru sărăntoci. Fără voi acest paragraf (sau clubul Bamboo, de altfel) ar fi fost imposibil. Eu cred că consumatorul rațional, visul umed al economiștilor de pretutindeni, ar trebui să fie obsedat de reduceri. Pentru că îi maximizează raportul între utilitatea marginală și cost.

Dincolo de reduceri, cei de la Elefant au un blog activ, un canal de Youtube care promite bunătăți periodice, cum ar fi videoclipuri de la Gaudeamus, un număr foarte mare de cărți în stoc, livrare gratuită (momentan) și rapidă (24 de ore oficial, la mine au fost vreo 36 în jurul Crăciunului) și un serviciu prin care poți să le ceri să-ți găsească o carte care nu apare în stoc. Și Kindle nițel mai ieftin ca la emag. E un proiect mișto, de care cred că vom mai auzi.

Voie bună!

Am o superputere. Ce fac cu ea?

Se pare că am fost atât de cuminte încât Youtube mă lasă să pun filmulețe mai lungi de 15 minute. Eu mă îndoiesc că am fost chiar atât de cuminte, dar bine că s-au păcălit. Dar…ce să fac eu cu asta? Cum mă ajută asta? Eu am filmulețe de 15 secunde în medie!

Iată, atât de schepsis cât și de test cât și de recomandare, un documentar despre Arduino, o trusă mică și ieftină cu care oamenii își pot face propriile chestii electro-computerești (și apoi pot să le vândă altora care să descarce agățătoare de pe internet și să le tipărească! It is that cool!).

Altfel, aștept (nu cu prea multă nerăbdare) sugestii. Cu ocazia asta vreau să mă anunț încântat și de faptul că Youtube mi-a oferit o variantă experimentală de primă pagină (nu știu cât de mulți sau puțini oameni sunt în testul ăsta) și, șoc și groază, acum pot suporta să mă uit la prima pagină Youtube. E chiar mișto: chestiile noi ale mele și oamenilor urmăriți, totul sortat după cele mai recente chestii, și nimic altceva care să stea în drum.

Voie bună!

8 bit music

Undeva la granița între „less is more” și „chestii simple, distractive și nostalgice, așa”. Nu știu, eu n-am avut Nintendo-uri vechi (mă gândesc că toată generația mea le-a cam ratat, deși mai știu oameni care au avut console aproximative, doar cred că ceva mai recente și mai no name), dar tot mi se pare mișto faza.