Astea sunt adrese IP?

 

 

Între Piața Unirii 1 și Piața Unirii 2, sunt niște afișaje LED care ne spun în cât timp sosesc metrourile în stația spre care mergem, ca să putem alerga ca bezmeticii citind „PIPERA 1 MINUT”. Doar că ocazional ne spun cu totul altceva. Eu le-am prins de două ori.

Anunțuri

Amețitiadiada

John Barth, Rătăcit în casa oglinzilor,editura Nemira, colecția Babel, 2007 (publicată inițial în 1968)

Are două părți înainte dar și o parte înapoi, cu toate astea (și da, e mai curând cu toate astea, decât în pofida) mă cam derutează-amețește-buimăcește. Are momente bune, dar parcă n-aș înțelege aici prin „momente” povestiri întregi. Mai curând replici, bucăți, paragrafe, paranteze. E un volum de proză scurtă, apropo, scris întrucâtva postmodern. Citez integral prima poveste:

POVESTE ÎN RAMĂ

Taie pe linia punctată.

Îndoaie colțul o dată și fixează

AB de ab și CD de cd.

Avem povestiri în ramă, autori care își imaginează că ei sunt doar personaje în scrierile altora (dar se auto-plictisesc și contemplă tensiunea între ceea ce cred și faptul că de fapt lor le place realismul și citesc Hemingway), naratori care se întreabă dacă celelalte personaje sunt reale sau doar alte voci ale lor, ajungând la formulări precum „îmi spun că i-am zis lui Telemah că i-am suspinat Elenei”. Un fel de spargere distopică a celui de-al patrulea zid, cum s-ar zice. Cine sunt eu? Exist? Există povestea? S-a întâmplat? Contează? Cine? Ce? Snnaffluugh. Sfwwr. <<?!>. Sunt texte în spiritul ăsta. E și unul în care mai multe personaje dialoghează vorbind în limbi.

Dar începe oareșcum clasic. Continuă cu o mini-poveste a unei mini-maturizări, din mai multe bucăți (povești separate, întrerupte de unele cu alte teme, precum viața sexuală a siamezilor și efectul ei asupra psihicului siamezului mai mut și mai mizer). Apoi avem părțile de dezintegrare incoerentă sub incertitudinea auctorială (sau ceva, ideea că niciodată nu prea știm cine sunt vocile pe aici, dacă sunt, dacă creatorul de geniu nu e un schizofrenic singur într-o cameră sau în ce măsură distincția asta are ceva valoric într-ânsa. Sau în ce măsură disctincțiile sau valoricul etc. șamd.). După care urmează două texte mai de întindere, pe care le-aș mai remarca, dar trișez: am citit și „Himera„, tot de Barth (o să scriu de ea în curând, să sperăm). Și mi-a plăcut mai mult, probabil și pentru că nu e atât de ostentativă în a mă masacra cu mesajul său.

Aici văd germenii a câteva texte de acolo. Și tematic, și structural, și pentru că la un moment dat un personaj se întreabă, pasager, „care e cheia și care e comoara”, idee care va fi fost dezvoltată mai tare dincolo. „Menelaida”, poveste în ramă în ramă în ramă în ra… Despre războiul troian și toți eroii lui. Elena era urâtă, dar moartă după tipul ăla (o să las așa, „tipul ăla”, să se vadă cât am înțeles din legendele Olimpului) ca un personaj de telenovelă mai disperat. Asta într-una dintre rame. Sau două. Poate ar trebui să revăd, cu pixul în mână și schițând diagrame. Sau poate nu, poate asta e ideea, că narațiunea devine conștientă de propria sa structură și se … dezintegrează, într-un melanj ciudat de stări, personaje și situații … dar care are o viață de-a lui. Separat de personaje și narator(i)(oare?). Sau poate aberez. Well, ăsta ar fi mesajul, dar doar alături de acela că și eroii de legendă râgâiau și mulți erau bădărani superficiali violatori.

Și o Anonimiadă, scrisă de bărbatu-su lui Merope, naufragiat pe o insulă, care devine o mașinărie care transformă vinul în ficțiune. Și sfârșește convingându-se că viața lui a existat doar ca ficțiune, că n-a fost nici o Merope de fapt, dar el a creat o poveste atât de frumoasă și i-a dat drumul pe ape (OK, deci e și niște simbolistică mai clasică p-aici pe undeva).

Iar pentru final, șapte note ale autorului, care încearcă să ne lămurească totuși. Sau măcar să ne inducă în eroare. Cică prima poveste nu este, în ciuda numeroșilor critici care au zis așa, despre pești. Mie mi se părea clar că-i despre spermatozoizi. O … să mă opresc aici, cu acest aspect, și așa e un spoiler cam urât pentru cine o să vrea să citească povestea (dar n-o să vreți asta, nu?).

De asemenea, cică cele 14 nuvele trebuie privite toate ca o serie și „ideea principală este una lipsită de pretenții și anume aceea de a transforma cât mai multe aspecte ale ficțiunii – structura, perspectiva narativă, modalitatea de prezentare, în unele cazuri procesul de compoziție și/sau recitare precum și lectura sau audiția – în embleme extrem de relevante pentru temă”.

De asemenea, cică al treilea glossolalist din „Glossolalia” este cel menționat de Pavel în a paisprezecea strofă a primei sale epistole către corinteni. Iar personajul secundar din „Biografie” ești tu.

Deci, sunt niște idei, dar sunt mai curând redate teribilist decât ca o chestie închegată. Un volum mai slăbuț. N-o să-ți placă. Oricum nu ți-ar fi plăcut, că nu-ți plăceau „niște idei”-le. Iată un fragment:

Noapte bună!

Sylvia Plath – „Letter to a Purist”

That grandiose colossus who
Stood astride
The envious assaults of sea
(Essaying, wave by wave,
Tide by tide,
To undo him, perpetually),
Has nothing on you,
O my love,
O my great idiot, who
With one foot
Caught (as it were) in the muck-trap
Of skin and bone,
Dithers with the other way out
In preposterous provinces of the madcap
Cloud-cuckoo,
Agawp at the impeccable moon.