Nu mai săriţi pe geam

Anunțuri

Monotonia care mistuie

Discleimăr: Această cronică se coace de mult, dar poate nu ar fi venit niciodată dacă n-ar exista posibilitatea ca editura Vellant să-mi dea un metru cub de cărți pe ea.

Richard Yates, Revolutionary Road, editura Vellant, 2009 (publicată inițial în 1961)

Hai, încă un paragraf publicitar și apoi trec la carte. Cartea asta am câștigat-o la un concurs organizat pe Metropotam, încă pe vremea când puteai să ființezi pe Metropotam fără să ai un profil unde dai like restaurantului La Micul Fermecat și citești wallurile tuturor prietenilor tăi. Deci acum un număr mic și pozitiv de ani. Era proaspătă, cam tot pe-atunci rula și filmul pe HBO (cu Di Caprio, fatăăăă) și editura era o oarecare necunoscută. Nici acum nu-s foarte lămurit, dar îmi lasă impresia unora care publică mai răruț și mai drăguț și se concentrează pe o prezentare grafică foarte convingătoare. Toate volumele lor arată foarte catifelate și cremoase.

Vorba autorului, „If my work has a theme, I suspect it is a simple one: that most human beings are inescapably alone, and therein lies their tragedy.” Ăsta nu e citatul pe care-l căutam, chiar deloc. Hai că l-am găsit: „I meant the title to suggest that the revolutionary road of 1776 had come to something very much like a dead end in the Fifties.” Că un anumit spirit al libertății, în care te iei în piept cu viața și mori cu ea de gât a lăsat loc unei mări de conformism.

Știți sceneta aia a lui George Carlin în care în mijlocul unei excelente imagini de apocalipsă și descompunere pomenește de „all the identical soccer moms and their identical kids named Jason and Jennifer”? În roman e vorba, într-un fel, de un embrion al acestei lumi, un loc unde poți trăi viața standard, prefăcut liniștită, fals diversă, care îți e prescrisă. Nu atât de o autoritate, ci de o sumă de frici personale devenite convenții sociale devenite modă.

Se dau Frank și April Wheeler. Căsătoriți, tineri, doi copii. Stau într-o suburbie, au o casă mare cu curte din spate și vecini amabili. Meșteresc la poteci în curte, beau un whisky cu o familie mai apropiată din zonă, joacă în trupa de teatru locală. Aparent, o viață foarte frumoasă. Primul capitol ne arată o piesă jucată de trupa de teatru „Laurel Players” fondată de câțiva amatori din zonă. Care se transformă într-un fiasco, după cum urmează să se întâmple cu multe lucruri.

Încet, încet, personajele încep să scoată la iveală frustrări, anxietăți. Care inevitabil vin din faptul că și-au construit viața ca la carte, fără să fie viața pe care ar vrea-o. Memorabilă scena în care între două reprize de lucru în grădină, Frank trece pe lângă copiii lui, care se joacă în sufragerie, și se gândește că e ca și cum ar fi trecut pe lângă două obiecte oarecare. Iar pentru o clipă îi încolțește în minte ideea de a-i ucide. Sunt niște obstacole, niște chestii care te trag în jos și te forțează să intri în tabloul idilic. Sunt niște chestii îngrozitoare, cu care habar n-ai cum să interacționezi și n-ai avut niciodată.

Copiii joacă un oarecare rol aici. Frank și April au „antene” destul de sensibile pentru a realiza că monotonia vieții lor provinciale îi dezintegrează. E comod și călduț și te stoarce de orice aspirații. Visează să plece în Europa. Ea va lucra ca funcționar la o ambasadă, el se va prinde pe drum ce vrea să facă cu viața. Dar apare o sarcină și prioritățile trebuie să fie reconsiderate. Un job mai bun?

Frank lucrează la Knox Business Machines, care e (în mod destul de transparent) modelată după IBM: o companie bătrână, sterilă și plicticoasă, unde poți lucra X ore pe zi contra sumei Y și să știi că ți-ai terminat treaba pentru restul zilei și ai un ban. A fost aleasă așa special, cică pentru că-ți dă libertate asupra propriei vieți, dar mi se pare că în subtextul romanului e foarte clară întrebarea: nu cumva e mai rău? Nu cumva e o libertate plastifiată, ca restul lucrurilor de aici, în care accepți să faci ceva mărunt pentru un ban și o grădină și o plafonare intelectuală? Pentru un pic de ironie, aici a lucrat și Wheeler ăla bătrân. Iar, desigur, fi-su avea despre el imaginea unui om rigid și lipsit de empatie, nicidecum un model.

De aici urmează adulteruri, drame și tragedii, cu un final distructiv. Oamenii au sfârșit înghițiți de propria creație, incapabili să se mai prefacă. Pentru că peste frica absolut naturală, peste divergențele din cuplu s-a adăugat mască după mască. Toate lucrurile negre care sunt în noi au fost înlocuite de o peluză tunsă la timp și o casă bine zugrăvită, câteva animale și plante, o alee frumoasă și un zâmbet regulamentar, ca să nu ieși din rând. Iar din când în când lucrurile alea negre și naturale ies la suprafață într-un mod absolut brutal. Nu vreau să insist pe asta, dar poate că s-ar putea face multe paralele cu cazul Mădălinei Manole. Subiectul cărții e un gen de dramă foarte modernă și foarte actuală. Strămoșii noștri, gorilele din peșteri, se băteau cu mamuți. Noi, în modernitate, avem o viață foarte comodă și prea puține cauze pentru care să ne luptăm. Și atunci ne inventăm luptele, ne inventăm fericirea și punem peste noi măști peste măști. Ferească Dumnezeu ca într-o zi să ne trezim și să realizăm că toate astea sunt simple produse ale minții noastre și nimic nu are atât sens cât i-am atribuit.

În mod potrivit, e o singură persoană în tot romanul care privește limpede și își permite să spună lucrurilor pe nume: un nebun. Fiul unei vecine, internat la nebuni, cu o serie de antecedente, el n-are nici o datorie față de societate, față de rude, față de etc.

E o carte minunată, care prinde foarte bine câte ceva din zbaterea vieții. De citit pentru oricine și orice.

Voie bună!

Victoria Brănești – Sportul Studențesc 1-1

Din fericire, pe autobuzul de Chiajna scrie mare „PRIMĂRIA CHIAJNA” și e galben cu verde. O fi o strategie de branding sau poate brainwashing a primarului, care alege aceeași culoare pentru toate pet projecturile lui (vezi FC Concordia). Din păcate, prețul nu era trecut pe nicăieri, ceea ce găsesc întrucâtva dubios. Un leu jumate, mai puțin decât o să vrea RATB-ul după ce-mi va cere cu 40% mai mult pe fondul bla bla și pentru ca stimați călători etc etc.

Cică Brăneștiul s-a mutat aici pentru un teren mai bun. Cică a fost e-xe-cra-bil. Mie îmi place, cât de cât. Că-i cochet și modern, că intri în peluză pe o foarte simplă ușă și nu prin cine știe ce improvizații. Nici măcar prin turnicheți, dar am senzația  că asta e ceva temporar. Pentru că e un stadion modern, în spirit britanic, cu tribune apropiate de gazon și acoperit integral. Aș fi zis și „puține garduri” dar am stat totuși după un gard de înălțimea peluzei. Pe mine m-ar tenta și finala europeanului U-19 de la vară, tot la Chiajna, ce ziceți?

Apropo, are și un buldozer într-un colț. Dotări de dotări! Vedeți că cișmeaua e proastă. Iar la intrare e un magazin care ne vinde cozonacii Concordia sau așa ceva (mă grăbeam, nu știu, OK?). Gata, destulă descriere, destule chestii.

Cum a fost jocul? El a fost slab, cam ca de liga a doua, dar chiar nițel mai fără ambiț. Brăneștoizii au apărut ușor dominatori prin faptul că au intervenit prompt în apărare, adesea către cel mai apropiat os, de câte ori încolțea vreo șansă de-a noastră. Iar ca strategie s-au remarcat prin rostogolirea artistică a portarului Stoicescu, după ce Tibi Bălan i-a dat acestuia un bobârnac. De asemeni, mai remarcăm din prima repriză faza în care o degajare din apărarea noastră a lovit geamul sălii Concordia (despre care înțeleg că și-aia e bună, primarul ăsta și-o fi asigurat realegerea pe 20 de ani?)

La pauză, m-am chinuit cu cișmeaua, iar copiii din localitate au primit lecții de tobă de la inimoasa noastră galerie (sau așa ceva). Viitorul era îmbâcsit, dar aveam senzația că mingea ar putea să intre și ea o dată și o dată după ce le mai obosesc crucișătoarele.

Au mai obosit, am mai avut ocazia să spun de câteva ori „n-a intrat acum, dar intră”, mai ales la o ocazie frumoasă a lui Nae, finalizată pe scurt și pe lângă.  Da’ de unde? Băteam câmpii (poate nu e așa surprinzător). Dimpotrivă, a intrat dincolo, atunci când brăneștoidul Bogdan Oprea, aflat undeva pe la 25 de metri, a făcut singurul lucru pe care-l învață ei la antrenamente: a ridicat capul și a bubuit una spre poartă, iar cu largul concurs al brazdei de pe stadionul comunal și al mânuțelor alunecoase ale lui Viciu, a deschis scorul. După care ai noștri cam erau cu capul în pământ și mă temeam de o dezintegrare, dar s-a jucat la fel de molatic niște minute, până la o lovitură liberă.

Centrarea lui Ghinga s-a dus în gura porții, de unde Viorel Ferfelea, dând deja mai multe goluri în două meciuri decât în ultimele luni de fotbal, a reluat frumușel în plasă. După 1-1 au mai fost răbufniri timide și nenotabile.

Cred că viața ne-a dat pui, dar nu am făcut șaorma. Și tocmai de-asta o să picăm și o să avem probleme și cu baremul: echipa se mobilizează mai bine, e mai concentrată. Dar asta nu-i împiedică să fie fraieri. Brăneștiul a avut un joc închis și a făcut suficienți pași înapoi ca să scoatem ceva din asta, mai ales că îi cunoaștem. Noi ne-am coborât la nivelul ăla. Și spre nivelul ăla mergem repede.

Haide Sportul!

Sportul Studențesc – Universitatea Craiova 3-0

Șoc și un pic de groază: la bilete era o coadă! Spre deosebire de meciul cu Rapid, coada era ordonată, se mișca bine, iar cașchetele de jandarm leneveau în soarele molatic de primăvară. Să fie craiovenii mai civilizați ca giuleștenii? Cât de mare este un ou mic?

Cât de mică poate fi o echipă „mare”? Câtă tradiție trebuie să invoci pentru a suplini faptul că nu joci nimic și patronul nu vrea să plătească niște sume pe care a semnat că le plătește? Întrebarea merge și pentru noi, la o scară mai mică. Dar, ciudat lucru, am fost întrecuți.

Jocul a fost cu desăvârșire fâsâit vreo juma de repriză, Sportul infiltrându-se tiptil și timid spre poartă. O apărare olteană care s-a așezat decent și a rezistat cât a rezistat, să-l remarcăm pe Zorro. L-ați remarcat? Gata.

Un asediu, două, și Ferfelea reia superb o centrare în plasă dintr-un fel de început de foarfecă laterală. Mai apoi, nu trece mult și avem un corner, la care Bălan o izbește din prima și se duce direct în poartă, dar arbitrul anulează pentru motive nebuloase. Cred că a fost un gol foarte frumos și foarte valabil. Dacă tot îl înjurăm pe central, să trecem și la tușierul cheliuță de pe partea dinspre tribuna 1, atât de neutru că e de fapt severinean. El stătea cu steagul pe sus în permanență, trăind o perpetuă stare de ofsaid. O fi vreo disfuncție de-aia de primăvară.

De la cabine am revenit cu un gol rapid (Curelea) și o echipă oaspete din ce în ce mai fracturată. Ne mai aruncăm de două-trei ori, hop, penalty. Surpriză, Bălan îl transformă. 3-0. Apropo, a venit Gigi Mulțescu. Observați vreo diferență?

Pe final, Craiova a mai fost lăsată să iasă la atac și să se facă de râs cu diverse pase în aut și alte semne de neputință. De remarcat o fază la care au cerut penalty pentru o ușoară împingere în careu iar eu, pardon de expresie, cred că a cam fost. Și mai ales, o ratare cu poarta goală de toată frumusețea, care rezumă toată lipsa de vlagă a unei echipe care se scufundă.

Am câștigat, alt antrenor, alt aer, alte speranțe. Dar și un adversar slab, demoralizat, incapabil. Eu cred că obiectivul numărul 1 rămâne baremul. Nu vă mai spun ce meci urmează, că a trecut, încerc să vă mai servesc cu două cronici azi.

Haide Sportul!