Basta mafia – sfârșitul a sosit (and I feel fine)

Mi s-a spus la un moment dat că atunci când vorbesc despre muzică nu se înțelege nimic. Zilele astea o să mi se mai spună de câteva ori.

La prima sau a doua postare de pe acest blog, am spus că pe viitor o să insist destul de mult pe faptul că Zdob și Zdub este, fără îndoială, cea mai mare trupă din toate timpurile. N-am insistat. Am uitat. Oops. Dar este. Pentru că e imposibil să pleci de la un concert de-al lor fără un zâmbet pe față. Pentru că e despre acea bucurie fundamentală care e în fiecare om, așteaptă să iasă afară, să țopăie și să spună: trăim, e bine, să fie soare, să fie oi, să ne prindem într-un joc.

De ceva timp există teama că va veni acel album apocaliptic la care stilul Zdubilor va face un mic viraj în altă direcție decât cea consacrată și tot farmecul se va nărui. Albumul ăla a sosit și e, într-adevăr, rău – dar nu e atât de rău.  Eu, personal, nu mai resimt pericolul ca fiind apocaliptic încă de la Ethnomecanica din 2008. Câteva piese remixate înspre buza prăpastiei, una sau două bijuterii noi. Apoi a venit albumul în rusă, în ediție limitată, etc. (dar ascultabil pe site-ul lor) „Beloe vino / krasnoe vino”, care a fost mi-nu-nat, vă spun.

Acum, chiar e o dezamăgire. Iar senzația e atât de acută încât până și ei au simțit nevoia să avertizeze:

Eu și Mihai vă sfătuim să nu faceți concluzii pripite când veți audia albumul…

Ascultați albumul cu multă atenție și la o calitate bună a sunetului, bineînțeles dacă este posibil…

Este o lucrare neobișnuită, neordinară…

Și este posibil la prima audiție să nu te lași pătruns, să nu-l percepi ca atare…

Eu scriu asta după prima audiție și nu neapărat la o calitate prea bună a sunetului, dar mă îndoiesc că o să-mi schimb părerea cu 360 de grade…

Vineri a fost lansarea oficială. Era să ies, să mă lupt cu troienele, dar pe urmă am aflat că asta e o variantă pentru Europa, iar România și Moldova mai așteaptă. Meh. Am reușit să mă abțin câteva zile, dar trebuia să văd despre ce e vorba, așa că luni am pus mâna pe varianta MP3 de la 7digital.com, ceea ce vă dorim și dumneavoastră (10 euro, nu mi-a zis că sunt din țara greșită, ca Amazon; 7 lire în varianta britanică a magazinului, dar nu m-am prins la timp)

Am simțit că e rău la finalul albumului, când „So lucky” a sărit în ochi ca o piesă fresh și energică, de unde prima oară când o auzisem mi-a părut foarte, foarte „flat” din punctul de vedere al sunetului. E drept, pe drumul spre Eurovision a fost reorchestrată și mult, mult îmbunătățită – dar cu toate astea, impresia că jumătate din album este o moleșeală șovăielnică pe lângă ea nu e foarte bună.

Sunt vreo două categorii destul de clare: o dată, piese catchy, cu un pic de zvâc, mai melodice și cu un sunet mai „curat”. Pe de altă parte, melodii cu o componentă electronică mai clară, mai experimentale, cu o instrumentație care încearcă să iasă din clasicul chitară-bas-tobă-trompetă. Intenția aici e de a crea, pentru fiecare melodie, o atmosferă care să rezoneze foarte bine cu tematica ei, să-i dea contur și să te poarte în poveste; experimentul e în mare eșuat: direcțiile melodice în care se extind oamenii sunt interesante ca proiect de cercetare, dar neconvingătoare ca proiect final. Nu pare polished, pe alocuri pare de parcă intenția era de a suna ca orice altă trupă tip tobă-bas-chitară-voce-tastatura dubioasă a tipului de la Linkin Park care e la modă, ca să vindem și noi niște albume în Germania și să facem niște bani. Și se simte că e inautentic. I’m looking at you, piesa nr.3, „Eternal kiss”. Deja suni mai bine ca la prima audiție, dar nu suni ca zdubii, suni de parcă ai vrea să fii pe coloana sonoră de la următorul film „Twilight”. I am also looking la un review care îi compară cu Blink 182 și Weezer și de care ei par mulțumiți. Meh.

O mare parte din partea nașpa a pieselor parte e foarte simplă: par înregistrate în zilele în care Valerică era în vacanță. Fără trompetă, se risipește o bună parte din energie și din inedit; și nu vreau another rock band, vreau trupa aia cu șapte nebuni (deja s-au împuținat) care țin un concert cu 14 instrumente, jumătate dintre ele fluiere populare moldovenești, perfect capabile să ducă o melodie în spinare până la cer și înapoi. „Gipsy life” este un exemplu senzațional: în ultimul minut, vin niște instrumente (între care trompeta lui Valerică) și dau sens vieții, până atunci e un minut cu Roman scălămbăindu-se pus pe repeat. La sfârșit, trompeta intră în crescendo, scălămbăiala intră într-o voce guturală a la jazz și ziua e salvată – barely. În general, multe piese construite pe principiul „ia două propoziții și repetă-le de 20 de ori”. Iar mai mereu Roman își forțează vocea într-un growl excentric dar în cele din urmă lipsit de efect – sau, mai rău, cineva a apăsat un buton la nimereală și a pus un efect pe dânsa, pe voce.

Există melodii bune, parțial sau integral. „Basta mafia” îmbină un filon folcloric cu tema relației est-vest din care s-a născut, până la urmă, albumul ăsta scris, vorba blogului, pe străzile din Chișinău și Berlin. „Maria” are o muzicalitate foarte pozitivă, foarte vibrantă; cineva a apăsat butonul bun pentru vocea lui Roman. „Haiduk” este o superbă, delicată, baladă în limba română; un intermezzo oarecum neașteptat la mijloc de album. „Trece vremea omului”, o melodie ca-n vremurile de demult, cu porțiuni de cimpoi și versuri de o evidentă inspirație folclorică; doar că și aici rămâi cu senzația că ritmul e cuminte, înmuiat față de ceea ce ar fi putut să fie. „The holy fuel” este punctul culminant al albumului și cea mai explozivă piesă. Explicația e simplă: e vorba de linia melodică a lui „Moldovenii s-au născut”, o bijuterie de melodie, însă liric este cu totul și cu totul altceva decât o traducere (pe la a cincea ascultare, o să vă spun și ce).

Cred că se vede o tendință: îmi plac melodiile „pe stil vechi”. Cele mai experimentale îmi  repugnă aproape la unison, deși cred că experimentele ar putea duce undeva. Asta e, acum n-a ieșit, dozele au fost greșite, cocktailul muzical s-a apropiat periculos de mult de o caricatură. Una peste alta, un cuvânt bun pentru albumul ăsta ar fi „suportabil”.

Un compromis bun între vechi și nou, o melodie cu filozofii „urbane”, cum le place lor să zică, cu efecte de-alea aiurea peste voce, dar cu acel spirit de „să fie oi, să fie soare, să fie iarba mare”: „Running”.

Dar trebuie să recunoașteți că melodia de deasupra nu are nimic mai bun față de cea de dedesubt (care n-a ajuns încă pe nici un album, din câte știu)

Și data viitoare când oamenii ăștia mai au un concert, mergeți! Noapte bună!

Anunțuri