Reverse culture shock

Pe 23 decembrie 2012 am ajuns, via Munchen, pe aeroportul Otopeni, ratând momentul din acea zi când aeroportul a fost învăluit în alertă teroristă și ajungând într-un loc cu 10 grade mai cald decât cel din care am plecat, exact opusul a ce s-a întâmplat în august. Deja în drumul de la aeroport acasă am văzut doi mitocani aruncând gunoi pe geamul mașinii.

Mai târziu, am vrut să mănânc o felie de pâine de secară cu mama, să mai vorbim de lucruri. O oră s-a sucit pe acolo, îndesând vase în frigider, sprintând în sufragerie de câte ori e o știre nouă șamd. Și am realizat că asta nu e specific doar vastelor noastre apartamente: la noi în țară e o mare agitație. Oamenii nu stau locului, fug de colo-colo, se grăbesc, când îți dau atenția lor, e rar pentru suficient timp ca să termini o propoziție mai lungă (ca asta). Revenind la o veche observație, dacă te duci în orice oră la Piața Unirii, lumea se grăbește undeva. Nu există promenadă de dragul ei. Nu există dispoziție pentru conversații mai lungi. Otopeni și Munchen sunt două aeroporturi care arată la fel, dar ce diferență de ambianță!

În avionul spre București, un nene n-a mai avut loc să-și pună bagajul în compartimentul de deasupra capetelor noastre. Și dă-i scandal. „Nu intră, mă, nu intră! Că și-au băgat toți valizele aici și nu intră!” (a se citi în crescendo) Prin alte părți, o persoană în această situație s-ar fi întors către cei de pe rândul ăla și i-ar fi întrebat dacă nu cumva pot să-și țină câteva genți sub scaun. Și ei ar fi zis da. S-ar fi schimbat cuvinte tare ciudate pentru pasagerii acelui avion, precum „fii drăguț”, „te rog”, „mulțumesc”. Imediat, tot avionul a început să dezbată, simultan, cine este de vină. Fiecare persoană avea câte o părere. Doamna de la geam din rândul 4, de pildă, spunea „Și eu obișnuiesc să am bagaj de cală mare, domne, dar nici chiar așa!”. Și mă gândesc că la noi adesea așa se întâmplă când apare o problemă: prioritatea este să găsești un vinovat și să-l informezi cât de mult te-a enervat. Rezolvarea problemei este ceva secundar și distant.

Întâmplător, ultimele câteva fraze sunt și o descriere bună a modului în care funcționează politica noastră.

Adăugați la asta faptul că autobuzele nu au un program sau absurditatea birocratică cruntă care te întâmpină în orice bancă. Uneori sunt mai indulgent, dar azi am fost la Bancpost.

Lucrurile astea nu vor neapărat să descalifice, să sugereze vreo inferioritate (deși, strict pentru mine, cam sugerează…). În fond, dacă în locul României pui Statele Unite o bună parte rămâne valabilă (de-asta prefer eu Canada). E vorba de diferențe culturale, de nord vs. sud și în general de nord vs. orice-alt-loc-de-pe-planetă. Dar când mă uit la calmul, organizarea, răbdarea și atenția oamenilor de acolo, și când mă uit la descrierea stereotipă a finlandezului pe care o puteți găsi pe orice site din apropierea dumneavoastră – tăcut, timid, gânditor, socially awkward, ia ce îi spui mai literal decât trebuie, prietenos când intri în vorbă dar tinde să nu intre în vorbă cu tine, nu face conversație doar de dragul conversației – nu pot să nu mă gândesc că m-am născut puțin finlandez. Și că oamenii care mi-au plăcut până acum în viața asta s-au născut și ei puțin finlandezi.

Într-un ținut în care cei mai mulți sunt foarte, foarte non-finlandezi.

Ghinion.

Voie bună!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s