Live, that’s all you can

Mai demult, aveam imaginea asta că o să cresc treptat și într-o zi o să se termine toată pregătirea pentru viață, o să am diplome și libertate și o să constat că gata, acum sunt mare și pot să Iau Decizii. E o viziune destul de stupidă.

S-a dovedit în practică, iarăși și iarăși, că nu se termină niciodată. Etapele au sfârșituri neprecizate, treptate, se topesc unele în altele. Și când poți constata relativ liniștit că s-a terminat una, a început alta.

Când am primit decizia de plecare cu Erasmus, am băut de vreo 4 ori în cinstea ei. Când sărbătorești, oricum? Când te anunță facultatea că în principiu poți să mergi și rezultatele finale vor fi publicate săptămâna viitoare? (bineînțeles, n-au mai fost publicate; tot alea erau, dar zic și eu) Când te anunță universitatea? Când îți vine pachetul din Finlanda cu scrisoarea de acceptare? Când te cheamă universitatea să-ți explice ce-ai de făcut în continuare? Până m-am dezmeticit din sărbătorit, umblam în stânga și-n dreapta după documente. Puțin mai târziu eram pe-un aeroport, apoi e o ceață de câteva luni și iată-mă aici, încă nedezmeticit din ceață.

Și-atunci n-are sens să te gândești la etape, la momente discrete în care devii ceva sau încetezi să fii ceva. Ziua de mâine va fi în mare ca ziua de azi care e cam ca ziua de ieri. Atunci, cum poți să te schimbi vreodată? Încet, incremental, ca o rachetă care-și folosește greutatea ca să tragă un asteroid suficient de mult încât să rateze de puțin Pământul.

„De mâine nu mai mănânc chipsuri” a avut întotdeauna un singur rezultat: o cutie de Pringles pe biroul meu azi, până am 13 cutii și mi-e puțin greu să fac loc mouse-ului printre ele. Ce poate merge e să spun asta mai puțin și să mă pun în mai puține situații lângă un raft de Pringles – și când sunt acolo, să spun nu. Și în seara aia când ești nervos/obosit/supărat și ți-ai îndesa niște gunoi pe gât, așa, for the high? În seara aia, jumate din cutia 14. Oameni suntem. N-ajungi nicăieri făcând pe talibanul.

Deci ce este maturizarea, dacă nu este un moment definibil în timp, dacă mereu o să te simți nepregătit să iei decizii și să te pui în situații?

Eu zic că e momentul în care începi să iei decizii și să te pui în situații. Acceptând că deși nu-ți sunt comode să ai experiențe e mai bine decât să n-ai, că în timp vei fi mai bun la chestia asta și că toți oamenii din jur, (da, chiar și părinții tăi care păreau atât de pricepuți la chestia asta), fac același dans, din situație-n situație, uneori nepregătiți pentru decizii, uneori, neinformați, dar luând decizii, pentru că asta trebuie să facă. Pentru că asta îi duce înainte. Și accepți asta și la un moment dat începe să-ți și placă. Felicitări, acum ești un om mare. Du-te și fii liber.

Ia fiecare moment când vine și fă azi ce șimțeai de ieri că ai vrea să faci, fără să te îngrijorezi atât că o să te simți rău mâine. Poți să te îngrijorezi mâine. O să mă încăpățânez să cred că „Carpe Diem” înseamnă mai mult asta și mai puțin că ar trebui să-mi leg o sfoară elastică de picior și să mă arunc într-un hău ca să „simt că trăiesc”, cum pare să fie la modă azi.

Noapte bună!

Anunțuri

Un răspuns la „Live, that’s all you can

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s