Domne, la noi în țară?

În mod normal ar fi urmat să scriu despre Sportul. Se întâmplă multe lucruri interesante și înspăimântătoare acolo și am multe poze din Ștefan cel Mare în telefon.

Dar am răcit și tradițional e să fac ceva mai outside the box, în care să mă plâng în principal că am răcit. Mă pregătesc psihologic să îmi dizolv sub limbă conținutul flaconului unidoză de Oscilococcinum, medicament homeopatic produs de laboratoarele Boiron. Bunică-mea spune că e foarte bun, pentru că are reclamă la televizor. Eu spun că e o frecție pentru că am citit definiția homeopatiei. Dacă tot bat câmpii, un link la un clip buun și relevant:

Dar nu despre asta vroiam să vorbesc.

Recent tensiunile etnice au fost re-aprinse de o fată din acele părți ale țării care s-a dus la școală cu o bentiță tricoloră de ziua Ungariei și s-a întors înjurată și amenințată. În cuvintele ei, „Îi urăsc pe unguri. Nu știu de ce. Îi urăsc dintotdeauna”. Foarte logic.

Ce nu înțeleg eu în discuțiile astea e punctul în care cineva începe să se plângă că era într-un tren în mijlocul Covasnei și toată lumea în jur vorbea în maghiară, „domne, în propria noastră țară”.

Test scurt: 3 francezi stau într-un tren lângă tine. Cum te aștepți să vorbească?

Eu m-aș aștepta să vorbească în franceză. Și dacă în orașul ăla jumate din oameni vorbesc franceză, de ce n-ar putea cetățeanul francez să scrie documente în franceză către primarul francez? De ce n-ar putea să aibă numele străzii și-n franceză?

Filmul se rupe la procent. Dacă nu-s 50%? În Finlanda linia se trage la 8% (pentru limba suedeză). N-a murit nimeni. Echivalentul UDMR-ului e în guvern, echivalentul PRM-ului se simte foarte bine cu triplul procentelor lor, problema e disputată, dar nimeni nu-și sparge capetele. Noi suntem mai balcanici.

Desigur, filmul se rupe și la faptul că nu e franceză, e maghiară și avem o istorie, suntem sceptici unii cu ceilalți…

Mi-aș dori ca Europa să fie mai puțin dezintegrată și noi să fim mai apoape de Schengen. Ar fi fost mai ușor de argumentat că nimeni n-o să ne fure Ardealul, să-l bage în sac și să-l ducă peste graniță … pentru că granița o să dispară. În Schengen granița între România și Ungaria ar fi la fel ca granița între Dâmbovița și Argeș. N-ar fi bine?

N-ar fi interesant dacă părerile oamenilor în toată dezbaterea asta ar fi logice și consecvente? Mi se pare că putem ajunge undeva pornind de la ideea că doi oameni își vor vorbi în limba pe care o stăpânesc cel mai bine, că asta se extinde la n oameni și că un copil învață cel mai bine în limba lui natală. Și că, oricare ar fi concluzia legat de ce-i de făcut, ea trebuie să rămână aceeași dacă în loc de România punem Spania și în loc de „Ținutul Secuiesc” sau Ardeal punem Catalonia (Anglia și Scoția; Quebec și Canada). În schimb preferăm să avem un dialog sentimental, cu oameni care ne fură Ardealul, cu noi vs. ei, cu „domne, în România să vorbească română”, regulă pe care n-o aplicăm studenților pakistanezi la medicină, de pildă… Și noi, și ei.

Ar fi interesant dacă și noi și ei am înceta să-i percepem ca „unguri” și am începe să-i percepem ca „români de limbă maghiară” (adevăratul sens al acelui articol din Constituție cu care se bate UDMR-ul, că putem vorbi limbi diferite, dar suntem toți o națiune, suntem toți într-o barcă) și atunci s-ar dizolva pe loc și ideile de „ei” și „noi”. Desigur, mai e mult până acolo și între timp mulți oameni fac multe lucruri tâmpite.

Acum ar fi interesant dacă cineva ar veni și-ar zice „ție ți-e ușor, ești bucureștean, te uiți de la distanță, dar uite ce ne fac ungurii ăia nenorociți” șamd (dar cu fapte, da?). Voluntari?

Aș vrea să dau vina pe febră pentru toate prostiile pe care le-am spus. Noapte bună!

5 ani

De curând, am fost informat că am împlinit 5 ani de când m-am înregistrat pe WordPress.com. Asta nu-nseamnă mare lucru. Praguri istorice mai relevante: pe 4 ianuarie 2008 am avut prima postare, pe vremea când încă eram pe excelent numitul eubatcampii.marte,ro. În mai 2008 anunțam mutarea pe WordPress.

Cum au fost ultimii 5 ani? Textul, între intenția autorială și realizare. De-astea.

Păi, dacă ne uităm la acea primă postare mă surprind pe mine însumi prin cât de multe chestii am bifat și mai ales prin cât de multe pop culture references sunt acolo. Azi oamenii nu-și fac bloguri ca să-ți spună că „Zdob şi Zdub sunt cei mai tari. Sau Iron Maiden. Sau Flogging Molly, sau Gogol Bordello,…” (ar trebui să fiu îngrijorat sau bucuros că după atâția ani gusturile mele se identifică în continuare cu cele 4 formații?), spun asta cu profilul lor de Facebook și trec mai departe.

Poate visam că una sau mai multe persoane o să lase un comentariu cu „hei, îmi place ce scrii aici” și o să descopăr că și mie îmi place ce scrie pe-acolo, mult, și o să-mi schimbe perspectiva și o să fiu mai bogat spiritual. Am avut experiențe pe-aproape, dar n-aș zice că am fost cu mult mai bogat spiritual. Nu-i asta mare supărare, dar dacă tot eram la bilanț… Mai încerc.

Probabil că balanța între cronici de meci/carte/călătorie/concert vs. postări despre ce cred, gândesc și sunt eu înclină mult prea mult în favoarea primelor. Încerc să lucrez asta, da-i greu: cele dintâi sunt despre chestii care se întâmplă cu regularitate, celelalte sunt despre gânduri care-mi apar în cap și dacă nu sunt atent dispar în noapte, de unde au venit.

Poate că frecvența e puțin underwhelming dar eu m-am împăcat cu asta. Nici nu poți să spui lucruri prea interesante dacă postezi de 4 ori pe zi. Doar uitați-vă la cel mai popular blog din România :-P. Cred că pentru cine citește ar fi bine dacă ar fi ceva mai regulat, să știe când să se aștepte la ceva nou. Ținta pentru anul ăsta e pe la o postare pe săptămână, dar cum se vede, tot îmi ies 0 în unele săptămâni și 3 în altele. Oh well.

Fur o idee de la Nadia și închei cu un top 5 al celor mai citite articole de la începutul lumii, sau măcar de la mutarea pe WordPress, ceea ce-i cam tot aia cu sfârșitul lumii, că atunci aveam 18 ani, eram mic și inocent:

  1. Blm plm, care constă în poezia „Cântecul monstrului din Loch Ness”, unde ajung mulți copii care caută pe Google cu disperare comentarii la mica glumiță literară a lui Edwin Morgan. Dacă mă-ntrebați pe mine, profesorii sunt idioți.
  2. Solomon Marcus, în care spun dacă-mi place Solomon Marcus. Nu știu dacă asta e bine sau rău, dar se pare că nu mulți alți oameni spun de ce le place și atunci Google îmi trimite mulți vizitatori încoace.
  3. Nostalgii la sfârşit de liceu, în care le spun eu unor oameni din liceu la care țin mult că aș vrea să-i mai am în preajmă mult timp de-acum încolo. Și din fericire pe mare parte din ei îi am, iar alții sunt un pic împiedicați de faptul că-s pe alte meridiane și fusuri orare, dar îi simt pe-aproape. Mersi, băi.
  4. Kinder felie de lapte?!, unul din cele mai lipsite de conținut articole de pe internet, unde ajung oamenii căutând pe Google numele produsului respectiv.
  5. Nichita Stănescu – Cântec, o poezie altfel superbă, dar unde mi-e că mă ajută faptul că el și are mai multe cu numele ăsta.

În concluzie, ăsta e un loc unde ajung oamenii căutând pe Google câte-o poezie sau un nume, își notează ce le trebuie pentru referatul pe care-l scriu atunci, se crucesc și fug pentru a nu se mai întoarce niciodată. Oh well. Așa merg lucrurile.

Voie bună!