Zilele trecute, practic a murit Sportul Studențesc.
Un club la care am ținut și cu care m-am identificat. Fără de care lumea pare un pic mai anostă.
O să revin în zilele următoare cu detalii concrete. Azi vreau să fiu sentimental.
E un pic stupid să ajungi să te identifici cu muzicile și echipele și jocurile tale, dar poate nu e mai stupid decât orice altă tehnică prin care ne construim identități aici, pe bucata asta de piatră albastră care etc. etc. Pentru mine, a ține cu Sportul a fost o șansă de a trăi fotbalul altfel. De a fi fanul unei echipe de drag și din pasiunea lucrului bine făcut, nu pentru că a câștigat niște trofee ieri sau mai demult (și până la urmă, ce altceva înseamnă sintagma „echipă de tradiție”?).
E o echipă înființată de studenți care vroiau să joace fotbal, cu puțin ajutor de la profesorul lor, întors în țară între două conferințe de analiză matematică la Paris. O poveste mai bună și mai inocentă decât originile multor echipe populare azi. O poveste simplă, despre ce-ar trebui să fie, dar nu mai e de mult, fotbalul în era sponsorilor corporatiști.
E un stadion în ale cărui peluze procentul de dosare penale e mai mic și procentul de doctorate e mai mare decât în altele. Prețul plătit pentru asta e că în sus-numita peluză sunt doar 30 de oameni, iar unul tot îți fură telefonul.
E un loc unde, din când în când, se mai urmează sfatul lui Bill Shankly, „Dacă nu ești sigur ce să faci cu mingea, bag-o în poartă și mai discutăm opțiunile tale mai târziu”. E o mică oază de autenticitate într-o lume mustind a vrăjeală.
Și acum nu mai e.
Comparația cu moartea unei persoane dragi e nimerită, nu doar din motivul cheesy că dezvolți niște legături afective (prea?) puternice cu clubul favorit. Pentru mine, a fost o paralelă perfectă: a fost o moarte lentă, previzibilă și urâtă. Cam toți veneam momentul ăsta venind din martie, dacă nu de la începutul anului. Și nici o persoană din jurul echipei nu făcea, fundamental, nimic ca s-o scape sau să-i ușureze chinul: preocuparea era pentru a stoarce cât mai mulți bani cât se mai poate…
Acum, teoretic, s-ar mai putea pleca de la zero la anul în liga a treia. Sau s-ar putea merge pe soluția atât de întâlnită la noi de a forma o nouă echipă, fără nici o legătură cu cea veche, care mai apoi îi cumpără numele, culorile și istoria ca la talcioc … dar va mai fi la fel?
Poate să mai fie la fel?
V-ar putea interesa o mai veche postare pe tema „De ce țin cu Sportul Studențesc?”. Voie bună!
Aberez, deci exist 