Călătorului îi șade bine cu drumul

Vara trecută mi-am petrecut destul de mult timp în trenuri, autocare, camioane și alte mijloace de transport. Starea care a dat naștere acestei însemnări a apărut când mă uitam pe un geam de tren, transpirat și simțindu-mă ca un idiot, către un șir aproape nesfârșit de dealuri, undeva între Ardeal și Moldova. E greu de identificat și de reprodus exact și oricum starea s-a risipit de mult, dar urme ale ei rămân în mine, pentru că asta suntem: mici colecții de urme de stări.

Îmi plac primele versuri din „Under the bridge”. Orașul nu e ca oamenii, el nu te judecă și nu îți impune, doar e acolo pentru tine, gata să te surprindă, gata să-ți ofere lucruri noi. Orașul e un concept ciudat, compus din interacțiunile și deciziile a mii de oameni, dar se ridică peste gândirea măruntă a miilor de decizii și formează o imagine unitară. Preferabil un oraș necunoscut, în care toate semnele sunt într-o limbă ciudată și care refuză pe cât poate liniile drepte și alte idei fixe. (Aici îmi amintesc de un bloc din Stockholm, care avea două parteruri, pentru că era lângă un pod. Unul pe la etajul 4, lângă pod, și unul la adevăratul parter, pe strada perpendiculară pe pod. E doar un exemplu.)

Oamenii sunt absolut odioși. Toți oamenii pe care îi știu m-au dezamăgit sau mă vor dezamăgi la un moment dat și nici măcar nu e vina lor. Până la urmă, noi, oamenii, nu suntem deosebit de buni la nimic. Îmi imaginez că suntem un fel de furnici ale galaxiei. Sunt momente când de la oameni te aștepți să fie lângă tine când ți-e greu și nu sunt (dar de unde să ghicească că ți-e greu? Telepatia nu există. Boule!), când te întrebi dacă pur și simplu au uitat de faptul că exiști (deși la fel de bine ai putea să dai tu un semn; poate sunt ocupați, și tu mai ești). Uneori îți consumi energia și timpul și metaforele și rezerva strategică de trimiteri la cărți și cântece și stand-up showuri și îți deschizi sufletul și te aștepți să însemne ceva și să fie reciproc. Uneori nu e. Oamenii au prostul obicei de a nu face lucrul pe care te bazai că îl vor face tocmai când sperai mai mult să-l facă. E OK, soluția e și personală, aștepți mai puține lucruri și comunici mai bine, dar mi-ar plăcea să cred că există acea stare unde două persoane nu au nevoie să vorbească foarte mult ca să se înțeleagă – pentru că tot ce s-ar fi putut spune e deja de la sine înțeles. Proverbiala „aceeași lungime de undă”. Și cu cât sunt mai aproape de asta cu cineva, cu atât e mai frustrant că nu sunt chiar acolo, deși probabil nu poți fi niciodată chiar acolo. Și apoi mai sunt persoanele cu care cred că sunt aproape acolo … dar nu, m-am păcălit. Iarăși.

Oamenii sunt absolut odioși.

Uneori mă simt de parcă viața mea e o birocrație odioasă, un păienjeniș de reguli absurde și idei fixe. (Pe cât de ridicolă este cosmologia lui Lorin Fortuna, ce îmi place la nebunie la el e că universul e o birocrație: în locul unui creator atotputernic și atoateștiitor ai subcomitete ale unor subcomitete și le trimiți petiții cum că balaurienii te atacă civilizațional și ei nu te bagă în seamă) Sigur, o bună parte din asta e faptul de a locui cu părinți încăpățânați la o vârstă întrucâtva avansată. Dar ce faci când oamenii cu care te plimbi nu vor să fie atinși de o singură picătură de ploaie, de parcă asta îi va distruge? Când ziua ta este punctată de o mie de înjurături la adresa zăpezii auzite în fundal (sau pe Facebook, noua platformă favorită a celor care înjură apa căzută din cer?) Când vrei să o iei pe un drum și ceilalți nu vor pentru că e noroi și își vor distruge prețioasa încălțăminte? Când tot felul de oameni au idei despre când ar trebui să te culci și ce ar trebui să mănânci și ți le spun neîntrebat? Când ești în sfârșit în orașul cu semne într-o limbă ciudată dar nu poți face nimic pentru că colegii tăi de drum nu vor să iasă afară în ploaie și stai, uitându-te pe geam la oraș, fiind aproape de el dar complet separat, aproape dar separat de realitate, așa cum ne place să ne petrecem viețile în micul nostru iad birocratic? (Vorba lui Louis CK, e ca și cum oamenii vin de pe altă planetă. Din toată gama de temperaturi din lume, nouă ne place un interval de vreo trei grade și atunci ne construim structuri din beton cu unghiuri drepte ca să putem să stăm în ele și să fixăm temperatura să fie exact la jumătatea intervalului de trei grade. Șamd. Google it.)

Atunci îți bagi picioarele, te desprinzi te grup și mergi singur în orașul ciudat, cu un ghiozdan subțirel în spate. E un sentiment foarte plăcut să știi că tot ce îți trebuie a intrat acolo, că asta e toată viața ta într-un sac, și că stivele de obiecte care zac prin casa ta sunt doar bonusuri inutile. Și tu cu ghiozdanul tău vă faceți loc prin oraș și zâmbiți (întotdeauna e bine când zâmbești fără să știi de ce), și uneori străinii răspund zâmbind și orașul te surprinde la fiecare colț de stradă. Ești acolo, ești în mijlocul lucrurilor, fără să le ceri ceva lucrurilor și fără să inventezi bariere între tine și ele. Asta e libertatea adevărată și orice altceva e o glumă proastă. Cum am ajuns să ne construim o lume de programe fixe și idei fixe și decenii de rutină, în care chestia asta e atât de greu de atins? (also, Regina Spektor: „And we’re going to these meetings but we’re not doing any meeting.”) Și cum o să ieșim din asta vreodată?

Uneori, oamenii par odioși. Uneori, viața pare o birocrație, din cauza oamenilor odioși. Vorba aia, we all just want to feel loved.

Nu?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s