Dan Herciu – ziua cea mai lungă

fumez
privesc ziua ca o prelungire inutilă a ferestrei
doctorii mă ceartă
le arăt poze cu mine când nu știam
ei îmi arată poze din mine și-mi vorbesc de sus
nu înțeleg nimic
cel din patul alăturat a murit ieri
și lui i-au vorbit
mi-a zis: mă, ăștia îi zic altcumva morții, așa… mai complicat
l-au luat ca pe o mobilă veche
a rămas un bănuț lângă pat
mi se face frică

luni
am visat că l-au tuns pe dumnezeu și l-au băgat la chimio
se ținea tare

nu a scăpat o lacrimă

duminică
am visat că l-au externat
cu regim o mai duce un an
i-am dat bănuțul
mi-a spus ceva
nu înțeleg nimic
pare așa un om de cumsecade
azi noapte mi-am visat toți morții
complicat
au venit analizele
-negativ-
doctorii nu înțeleg nimic
mi se sparge un geam în plex
intră aer curat
mult aer
râd ca un somnambul pe acoperiș
îmi este frică
fumez
privesc ziua în ochi

ea se uită la mine și trece

Anunțuri

Iulia Matei – scrisoare către tine

am primit cartea. să știi
m-am oprit pe stradă am deschis-o exact la mijloc
i-am mirosit paginile. miroseau a vechi și asta m-a dus cu gândul
la covorul din sufragerie pe care mă tăvăleam când eram copil
ca în iarbă
pentru o clipă am avut din nou cinci ani. jucam fotbal cu băieții
eram în poartă
îl așteptam pe tata să-i arăt schema cu plonjatul
și aveam părul tuns periuță
apoi am închis cartea și aveam douăzeci de ani. stăteam în mijlocul trotuarului
într-un zgomot infernal
din care nu-ți mai amintești drumul spre casă
mi-e drag să-ți scriu. am impresia că din tot ce aș pune aici
ar ieși cel mai curat și sincer poem
pentru ce vibrează de partea cealaltă a foii e o lume în afara minții mele
și când închid ochii orice obiect e departe
am dat drumul la tom waits. îți ziceam că e un fel de henry miller
în variantă cantabilă
dar azi dincolo de orice asimilare
muzica lui e ritmul unei după-amieze prăfuite
în care am ieșit cinșpe minute din casă am luat două guri de aer
și am ajuns la mine. mai mult. am ajuns la tine
un loc în care m-am ghemuit
și mi-a fost cald pentru prima oară după mult timp

(Nu) Sunt doar cuvinte

Nu e neapărat un secret că cel mai mult din lumea asta îmi plac cuvintele.

Am blogul ăsta, mai scriam poezii la un punct (note to self: de ce la trecut? poate repari asta), când mă chinuie un gând de obicei îi dau glas până la epuizare într-un email lung. (Și greșesc, cât greșesc: mă simt atât de bine pe terenul ăsta încât prefer email-ul lung telefonului și când nu e cazul). În timpul ocupat, sunt programator, aș putea să prezint și asta ca pe ceva cu cuvinte, deși unii vor cârcoti (E mai adevărat cu Python decât cu C++). În tot cazul e cu scris. Trăiesc în capul meu și scrisul e doar cea mai naturală prelungire a monologului interior.

Mă preocupă lucrurile poetice, oamenii care fac lucruri iscusite și neobișnuite cu cuvinte, citatele care în câteva vorbe parcă dezvăluie un ceva mai adânc – de la pagina de Facebook „Word Porn” până la versurile celor de la Robin and the Backstabbers, trecând pe lângă toți pereții pe lângă care am trecut în orașele Europei. Am liste de cuvinte preferate, de la românescul „brăcinari” la finlandezul „myötähäpeä”. Chestii care sună amuzant, chestii care rimează ușor, cuvinte intraductibile – bucăți de concepte înghețate în chihlimbar și lichefiate în sunete. Bucăți concentrate de inefabil. Ce altceva ne dorim?

Ca în orice glumă proastă, cel mai mult pe lume mă trădează cuvintele. Sau le trădez eu folosindu-le greșit. Într-o coadă de email, într-o discuție cu prieteni, într-un telefon obosit, într-un dreptunghi de chat, într-un articol aruncat pe net. Spun lucruri care rănesc fără să-mi dau seama. Presupun ca înțelese de la sine lucruri pe care mi le spusesem doar mie în monologul interior. Simt idei alunecând, luând o formă imperfectă pe ecran și trebuie să trăiesc cu întrebarea: am spus-o destul de bine? dacă o las așa se înțelege sau, dacă se înțelege altfel, voi mai avea o șansă să mai spun o dată? Vorbesc în loc să tac. Tac în loc să vorbesc.

Rănesc. La muncă, în viața personală, cu cuvintele mele sau lăsând cuvintele altora să treacă pe lângă și să se înfigă ca niște săgeți. Unii pleacă, răniți, unii se întorc, despre alții trebuie să mă întreb dacă se vor întoarce vreodată.

Uneori mi-aș dori ca atunci când ai făcut rău cuiva răspunsul să nu vină în cuvinte. E ușor să se piardă, e ușor să-l ignori în propriile-ți griji josnice și egoism. E atât de ușor să nu pară atât de grav pe cât e de fapt. Dacă ți s-ar da un playlist cu zeci de piese și mii de nuanțe, dacă ți s-ar da casca de telepatie pe care nenorociții ăștia n-au inventat-o încă și ți s-ar spune „poftim, poartă asta măcar o oră”…

Asta e o însemnare scrisă într-un moment de supărare pe cuvinte. Pe instrumentele astea reci și caraghioase și nătângi, pe care totuși se bazează tot, care sunt tot ce am ca să scot la suprafață ce e înăuntrul meu și care niciodată nu par să fie suficient de bune. Și pe mine, cel care le mânuiește așa stângaci uneori, cel care n-are nici o scuză pentru că asta e viața, jucăm cu cărțile care ne-au fost date. Lucrăm cu materialul clientului.

E un moment în care vreau să spun: prieteni, străini, îmi pare rău pentru ce v-am făcut cu cuvintele mele. Îmi pare rău pentru toată durerea. Aș vrea doar să ascult playlist-ul, să port casca de telepatie, să simt tot ce ai simțit și apoi să merg 500 de mile, să mai merg încă 500, să cad în genunchi la ușa ta și să-ți cer iertare cu toate cuvintele pe care le am și cu cele care nu au fost încă inventate.

(Panică și) Voie bună!

Ioana Duță – de pe culmile alienării

Sunt rea

când zâmbesc îmi arăt caninii galbeni
cu care murdăresc hârtia de xerox
desenez un soare bolnav cu razele pe dos
și un lan de grâu bănățean
le lipesc de geamurile mașinii
poate, poate se va transforma într-un tractor
cu care vă voi stârci sufletele
peste tot vă vor țâșni amintirile –
partidele de sex, mâncarea mamei,
dumele proaste, jocul de-a omu negru,
cântecele de beție, copiatul la școală,
marea și sarea din păr, înmormântări,
pișatul noaptea pe mașini, oameni de zăpadă,
tăiatul porcului, călătoriile, primul sărut,
înotul pe ploaie, zile de natere, primul furt și al doilea –
toate îmi vor mânji fața
iar eu
voi fuma o țigară

uneori îmi doresc
să vă pocnească ochii
să vă bag pe toți într-un tramvai și să
faceți aceeași cursă la nesfârșit

Sunt rea
îmi număr bătăturile din palme
de la câte mâini am strâns cu putere
poate, poate ne vom lipi pe viață
uneori îmi doresc
să vă pocnească ochii
să nu mă vedeți goală niciodată.

RHCP

.. e una din cele mai poetice trupe pe care le știu. Ei nu apar în enumerarea-răspuns de la acea întrebare odioasă („Ce muzică asculți?”), nu revin la ei prea des, dar de fiecare dată când o fac e cu un fel de uluială. Cu un fel de beție.

E o muzică bună ca să te împaci cu haosul, absurdul, extraordinarul și mizeria lumii în care ne aflăm. Cu faptul că nimic n-are sens, dar e o lipsă de sens atât de frumoasă.

Și uneori ai nevoie de ceva ce poți cânta singur, la 1 noaptea, pe Calea Victoriei, ușor amețit. Ceva derutant și înălțător în egală măsură.

Voie bună!

Lisboa canta

Lisabona e orașul care îți înmoaie gleznele și o parte din inimă.

DSCF3756

E un oraș construit pe șapte dealuri (e vreodată alt număr? a auzit cineva de un oraș pe șase sau pe opt dealuri?), în care mereu mergi la deal sau la vale. Întors la București, a doua zi, pe Lipscani, nu-mi venea să cred cât de plat era totul; eram într-o Olandă netedă și plictisitoare (nu că mi-ar displace, de principiu, Olanda cea adevărată). Asta imprimă un farmec, cartiere de case mici cocoțate pe deal, pitite în toate pozițiile posibile, străzi care niciodată nu merg drept, scări-străzi și multe locuri de unde poți să fii deasupra și să-ți clătești ochii cu tot orașul (și aici îmi place și cuvântul pentru asta – mirador, cum ar veni un loc unde poți să arunci cu privirea).

DSCF4064

Relieful e vălurit, valuri poți vedea în apă, tilda de pe ‘ã’ e ca un val. M-aș putea gândi și la aripile unei păsări, cu siguranță e o tendință. E un loc vălurit, te saltă, te duce sus și jos. După un pahar de vin roșu, ce vin bun!, te bălăngăni și tu pe ritm de valuri, te așezi pe o bordură între două baruri în care se cântă pe viu și te lași dus de zgâlțâiala ritmică a lumii.

Sunt multe locuri deschise, piațete, trei bănci într-un colț, o parcare cu peisaj, un parc cu bănci făcute pentru tolănit. Un bulevard cu palmieri și măsuțe despre care Pessoa spunea că e cea mai faină arteră a urbei (note to self: pune mâna pe niște Pessoa urgent). Locuri în care poți zăbovi, locuri spre care poți coborî în fugă de pe deal ca un copil în parc, locuri unde timpul are răbdare și soarele e blând (pentru un filo-nordic pricinos ca mine, aș zice că unele zile au fost prea calde, dar tot le preferam pozelor cu zăpadă de acasă).

Oameni care își duc viața încet și senin. În cinci zile n-am intrat într-un supermarket, nici nu eram prea sigur unde le-aș găsi. Doar buticuri pe dealuri, care nu primesc carduri și nu dau bonuri, suspendate în trecut 20 de ani ca-n formol. Și un televizor vechi pe care Rio Ave joacă cu Steaua pe Arena Nacional do Bucareste și vânzătorul se declară sătul de fotbal (probabil – nu vorbesc portugheză. Dar, vorba cuiva, ‘bem’ înseamnă ‘bine’, totul e-n ordine).

Și seara străzile somnoroase cu graffiti-uri și prăvălii o iau razna, se cântă din două-n două baruri, cumperi niște pizza în stil american de la doi italieni (the irony is strong with these guys), te bălăngăni din stradă-n stradă, toată lumea își ia vinul și berea și merge afară, e un zumzet continuu. Partea mai proastă e când tu încerci să dormi deasupra zumzetului, dar e doable. Mai puțin sâmbătă. Sâmbătă n-o să dormi. Ghinion.

Apa aia mare nu e oceanul, deși poate păcăli pe mulți. Tehnic, e râul Tejo cu puțin înainte de vărsare, foarte foarte lat (bate lejer Neva – ultima mea experiență asemănătoare). Are niște lucruri, miroase a sare și are pescăruși, un fel de faleză cu chioșcuri de înghețată intitulate „Happiness station”, sunt valuri și lumini se oglindesc frumos noaptea. Dar nisip? Aparent, trebuie să ieși din oraș, iei un tren 15 minute și vei da și de niște plaje într-un sat de pescari, într-o puțin altă lume. Aparent. N-am ajuns, nu s-a potrivit. Data viitoare. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră.

DSCF4153

Și tramvaiele vechi, cu un singur vagon, din lemn, cu semnul vechi de ani și ani anunțând capacitatea. (Cu aparatele de taxat moderne ca-n RATB de asemenea – deh, e o chestie turistică, n-a zis nimeni că nu-și permit tramvaie mai noi). Cu bancheta stil canapea și geamul pe care îl ridici cu mâna ca să faci un pic de curent. Pro tip: dacă vrei să ai în continuare un număr par de mâini, ridică-l până la capăt și asigură-te că e fixat. Eu încă am două, dar am avut noroc.

Am terminat cu inefabilul, mai punctez câteva locuri și închei.

Cabo da Roca – cel mai vestic punct al Europei, o stâncă sub care Atlanticul se lovește tare de continentul nostru și pustietatea te învăluie lângă micul birou turistic și lângă far, singurele clădiri de aici. Peisaje, valoare simbolică și … un loc care îți dă o idee despre micimea noastră I guess, cu oceanul din față și oceanul de deasupra. Mereu util. Asta trebuie plănuită bine, implică un tren și un autobuz și ar dura cam două ore din Lisabona dacă merge totul ceas – deși distanța nu e mare, dar dealuri, meandre, autobuzul o să vină pe un sens și o să întoarcă pe celălalt și tu vei deveni ușor exasperat de țara asta în care nu există o singură linie dreaptă. Eu am ajuns noaptea și încă nu o noapte prea senină. Aș spune că e recomandabil să ajungi ziua…

Muzeul fado-ului. Fado e un stil de muzică tipic portughez și în special lisabonez, cu o voce și o chitară vărsându-și sufletul pe masă într-o cârciumioară. Conceptul central aici este saudade – un fel de dor, cu diferențe de nuanță care ne permit și nouă și lor să spunem că ambele concepte sunt intraductibile. Nuanțe pe care, dacă mi-e permis, nu o să încerc să le descâlcesc aici. Mi-a plăcut legătura cu navigația pe care o sugerează muzeul undeva, ideea că persoana dragă ție e pe mare luni la rând și nu știi dacă se mai întoarce, probabil asta poate explica cum s-a ajuns la o idee de dor mai profundă, mai apăsătoare, mai vie și mai ușor de împărtășit de alții (fado is a public performance, after all). E un lucru sfâșietor de frumos, vesel în tristețea lui – dar câte nu-s? Și în muzeul ăsta e multă muzică, deși nu pare la început.

Pavilionul cunoașterii – un laborator de fizică de liceu enorm. Un loc în care nu doar că ai voie, dar trebuie să atingi exponatele, și alături ai planșe care îți explică. Despre vibrații în corzi, despre iluzii optice, despre gravitație. Aici am cântat la o harpă fără corzi.DSCF4087

S-ar putea să se observe că sunt complet topit după Lisabona. E o lume în sine. Nu e cel mai frumos oraș din lume, titlul ăsta e luat, dar ne putem gândi la o comparație cu Barcelona. Și nu cred că e mai frumoasă Lisabona la modul obiectiv, dar sentimental, pentru mine, este. Nu știu cât sens are asta.

Dar așa e.

DSCF3888

Voie bună!

Florin Caragiu – între două clipiri

parfumul tufelor sălbatice ne înfășoară
ai pielea fierbinte
cu fața ascunsă mă rogi să-ți vorbesc
despre curajul de-a înfrunta
un glas rătăcit cu două tonuri mai jos
în visul acesta în care sunt pe deplin treaz
și simt întunericul
ca pe o pleoapă ce se zbate și riscul
de a iubi până la capăt

Dumnezeu nu a creat moartea
spațiul e un sunet ce ne împinge afară
în perna cu ace a nopții
ochii tăi mi se deschid în piept
plutesc
peste orele din care țâșnesc peștișori de aur
„bătrânețea e o încercare prin care trece un tânăr”
spune Ludwig cel orb

oamenii pe care i-am smintit
așteaptă să mă trezesc
pe buze cu o rugăciune neînțeleasă
ei nu au dorințe doar așteaptă
să se întoarcă
un cuvânt rostit demult

mâinile mi se rup și cresc la loc mai mici
noaptea a aprins un chibrit
peste trupul lucid
într-un vis ce rotește o paletă de sânge
cui iubește mult, mult i se iartă

îmi arunci peste ani o mantie roșie
îmi spui: mergi printre stropii de ploaie
fără să te uzi
idolii nedeplin sfărâmați ies din oasele mele
ca niște roboți insomniaci

nu eu
nu eu înaintez pe străzile reci
ci ele rostogolesc un soare fără putere
spre locul din spatele meu
unde copiii văd
lumina ce nu mă părăsește