(Nu) Sunt doar cuvinte

Nu e neapărat un secret că cel mai mult din lumea asta îmi plac cuvintele.

Am blogul ăsta, mai scriam poezii la un punct (note to self: de ce la trecut? poate repari asta), când mă chinuie un gând de obicei îi dau glas până la epuizare într-un email lung. (Și greșesc, cât greșesc: mă simt atât de bine pe terenul ăsta încât prefer email-ul lung telefonului și când nu e cazul). În timpul ocupat, sunt programator, aș putea să prezint și asta ca pe ceva cu cuvinte, deși unii vor cârcoti (E mai adevărat cu Python decât cu C++). În tot cazul e cu scris. Trăiesc în capul meu și scrisul e doar cea mai naturală prelungire a monologului interior.

Mă preocupă lucrurile poetice, oamenii care fac lucruri iscusite și neobișnuite cu cuvinte, citatele care în câteva vorbe parcă dezvăluie un ceva mai adânc – de la pagina de Facebook „Word Porn” până la versurile celor de la Robin and the Backstabbers, trecând pe lângă toți pereții pe lângă care am trecut în orașele Europei. Am liste de cuvinte preferate, de la românescul „brăcinari” la finlandezul „myötähäpeä”. Chestii care sună amuzant, chestii care rimează ușor, cuvinte intraductibile – bucăți de concepte înghețate în chihlimbar și lichefiate în sunete. Bucăți concentrate de inefabil. Ce altceva ne dorim?

Ca în orice glumă proastă, cel mai mult pe lume mă trădează cuvintele. Sau le trădez eu folosindu-le greșit. Într-o coadă de email, într-o discuție cu prieteni, într-un telefon obosit, într-un dreptunghi de chat, într-un articol aruncat pe net. Spun lucruri care rănesc fără să-mi dau seama. Presupun ca înțelese de la sine lucruri pe care mi le spusesem doar mie în monologul interior. Simt idei alunecând, luând o formă imperfectă pe ecran și trebuie să trăiesc cu întrebarea: am spus-o destul de bine? dacă o las așa se înțelege sau, dacă se înțelege altfel, voi mai avea o șansă să mai spun o dată? Vorbesc în loc să tac. Tac în loc să vorbesc.

Rănesc. La muncă, în viața personală, cu cuvintele mele sau lăsând cuvintele altora să treacă pe lângă și să se înfigă ca niște săgeți. Unii pleacă, răniți, unii se întorc, despre alții trebuie să mă întreb dacă se vor întoarce vreodată.

Uneori mi-aș dori ca atunci când ai făcut rău cuiva răspunsul să nu vină în cuvinte. E ușor să se piardă, e ușor să-l ignori în propriile-ți griji josnice și egoism. E atât de ușor să nu pară atât de grav pe cât e de fapt. Dacă ți s-ar da un playlist cu zeci de piese și mii de nuanțe, dacă ți s-ar da casca de telepatie pe care nenorociții ăștia n-au inventat-o încă și ți s-ar spune „poftim, poartă asta măcar o oră”…

Asta e o însemnare scrisă într-un moment de supărare pe cuvinte. Pe instrumentele astea reci și caraghioase și nătângi, pe care totuși se bazează tot, care sunt tot ce am ca să scot la suprafață ce e înăuntrul meu și care niciodată nu par să fie suficient de bune. Și pe mine, cel care le mânuiește așa stângaci uneori, cel care n-are nici o scuză pentru că asta e viața, jucăm cu cărțile care ne-au fost date. Lucrăm cu materialul clientului.

E un moment în care vreau să spun: prieteni, străini, îmi pare rău pentru ce v-am făcut cu cuvintele mele. Îmi pare rău pentru toată durerea. Aș vrea doar să ascult playlist-ul, să port casca de telepatie, să simt tot ce ai simțit și apoi să merg 500 de mile, să mai merg încă 500, să cad în genunchi la ușa ta și să-ți cer iertare cu toate cuvintele pe care le am și cu cele care nu au fost încă inventate.

(Panică și) Voie bună!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s