2014

Nu e cel mai elegant, cel mai rotund sfârșit de an.

Ies din 2014 cu câteva dileme existențiale, sentimentale și gastronomice. (Eu am zis că duc piftie, dar ei mănâncă piftie? Sau, alternativ, sunt singurul ciudat din grupul ăla care nu mănâncă piftie?)

Și cumva cu sentimentul ăsta, cu cât știu mai multe lucruri, cu atât mi se pare că știu mai puțin. Cu cât mă cunosc mai bine, cu atât mă cunosc mai puțin. Nu-i nici rău, nici din cale afară de bine. Pur și simplu este. (Ca noi toți?)

A fost probabil cel mai încărcat an. De oameni, de experiențe, de locuri. Primul an petrecut integral cu programul de 40 ore. Am călătorit mult, suficient cât să mă întreb când e prea mult. Am iubit și am fost iubit. Am citit cam cât aș fi vrut. Am fost sus și jos prin montaigne rousse-ul ăsta dubios în care ne suie viața la naștere.

Ideea de „prea mult” e una care mă bântuie. Cu cât văd mai multe, cu atât mi-e mai clar că nu mi se asortează lumea asta agitată în care mereu fugim spre altceva, mai repede ca înainte, și nu ne oprim niciodată să ne întrebăm de ce. Am și eu drumul meu și e lung și el … doar are altă viteză și ceva mai multe meandre și bucle. Aș prefera să fac puține lucruri cu puțini oameni, dar să fie mai adânci (new year’s resolution right there). Să nu vorbim despre vreme sau despre ce am mâncat azi, dar să vorbim despre noi. Să pot să stau cu cineva cinci minute și să tăcem și să nu ne fie frică de tăcerea aia. Etc. (Astfel de „cineva” nu cresc pe toate drumurile, dar cred că m-am descurcat destul de bine să-i găsesc până acum)

Momentul clasic clișeistic cu lucruri de făcut anul viitor? Să mănânc mai puțin, să citesc mai mult, să termin cartea despre meditație? Da, dar cele mai importante rezoluții sunt alea pe care nu le faci; sunt luptele de zi cu zi.

Sunt mulți oameni simpatici în lumea mea, care țin la mine și mă iau așa cum sunt. Și viața are obiceiul să mi-i scoată în față când mă plâng mai tare că sunt singur (și atunci mă gândesc că poate totuși Dumnezeu a venit la birou azi și își face treaba o dată). Aș vrea doar să devin tot mai bun la a fi acolo lângă ei, la a le mulțumi și la a ști să-i țin pe aproape. Uneori presupune un drum de 2000 de kilometri cu avionul, uneori o discuție mai lungă într-o cafenea. Merită.

Momentele îți rămân, orice ar urma. 2014 a fost plin de momente trăite cu adevărat.

Trebuie să sap puțin în mine și să mă recuperez. Obișnuiam să râd mai mult și să mă plâng de viață mai puțin (nu pentru că viața nu e odioasă, ci tocmai pentru că e și pentru că să râzi e tot ce poți). Obișnuia să nu-mi fie frică de cuvinte. Acum m-am pierdut puțin după câteva luni prin părțile joase ale montaigne-rousse-ului. Dar cumva simt că e temporar, că deep down eu sunt încă acolo, dormind sub pătura de zăpadă (ca o căpșună?). Puțină muzică, puțin somn, mult gândit, și mai mulți oameni dragi și toate episoadele din Louie. Vin. Revin. Stay tuned.

Hai c-a fost bine (mai puțin când a fost rău). Noi să fim sănătoși. Adio, 2014. 2015, te întâmpin cu un cântec bântuitor și o salată de boeuf simbolică.

DSCF5012

Voie bună! La mulți ani!

(Deși, insist, nu e ziua nimănui.)

Anunțuri

Cosmin Perța – Poem de spus

Ce mă împresoară pe mine acum este labilitatea.
Sunt un bărbat bun, fac tot ce pot,
Vreau să fac și mai mult.
De multe ori pântecul meu recită poeme absconse
Pe care le reproduc cu fidelitate, în absența inimii mele.

Sunt Whitman, sunt Maiakovski, Ferlinghetti, Petrarca,
Trakl, Celan, sunt toți cei care până la mine au scris ce credeam.
Sunt Gherasim Luca, Villon, Sanguinetti, Pasolini, Lorca, O’Hara,
Sunt Gottfried Benn, David și Mazilescu, din care am scris.

Sunt nimeni, și nimeni e numele meu, locuiesc în aburii fericirii
ce mă-nconjoară,
Nu sunt prietenul vostru, nu vă cunosc,
Locuiesc în aburii fericirii ce mă-nconjoară,
Gândurile mele mă obosesc,

Mătasea inimii mele se înfășoară
În jurul picioarelor mele.
Nu pot exista.

Bright Eyes

Îmi place stilul vocal simplu, ca și cum ești acolo, în aceeași cameră, te privește în ochi și îți vorbește. Și îmi place că e un om pierdut cu o mie de cămăruțe interioare. Îmi plac oamenii ăștia, e inevitabil. Dar nu-i doar asta.

Niciodată n-am vrut să vină cineva să-mi spună „e OK, o să fie mai bine, doar fă așa și așa”. Fundamental, that’s just bullshit. Aș prefera un „Te înțeleg, am fost și eu aici” sau „Te accept, cu greșeli cu tot” (atenție, asta e complet diferit de „îți dau dreptate” sau „ce bine ai făcut”). Cumva, e ceva din asta aici. Să nu mă simt singur în univers – poate lucrul cel mai important pentru mine.

Da, e și multă amărăciune și derută aici. Dar există și evadări: există prieteni, există muzica însăși. Există lumea însăși.

Și e frumos, iar nimic din ce e frumos nu poate să fie, în cele din urmă, trist.

Noapte bună!

Bărbați fără femei

E un volum de povestiri scurte de Murakami apărut recent. Nu e cea mai strălucită chestie, tindeam spre un patru stele ezitante, dar ultima poveste (unele formulări, o anume atmosferă…) m-a lovit și a dus-o la cinci.

Nu simt că e cazul pentru ceva în genul „recenziei” clasice, drept pentru care o să fac un colaj de citate. Mai întâi, de pe ultima copertă:

Fără ezitări, abil și nuanțat, Murakami explorează peisajul lucrurilor care îi unesc sau îi despart pe bărbați de femei, vorbind despre singurătatea bărbatului, sexualitate și excentricitate, despre pierderi, regăsiri și efectele devastatoare ale unor evenimente aparent minore; personajele lui sunt mânate în luptă de permanenta căutare a unui echilibru, a unui adevăr și a unui fel de a-ți trăi viața care să împace sinele tău adevărat cu așteptările celorlalți.

Mai apoi, fragmente din textul care dă titlul cărții:

Nici eu nu știu prea bine ce încerc să spun aici. Încerc, probabil, să redau o esență care nu e adevărată. Dar să redai o esență care nu e adevărată e ca și cum ți-ai da întâlnire cu cineva pe cealaltă parte a lunii. E beznă și nu există nici indicatoare. Plus că spațiul e prea vast. Ce vreau eu să spun e că M e fata de care ar fi trebuit să mă îndrăgostesc la paisprezece ani. Însă eu m-am îndrăgostit de ea mult mai târziu, iar atunci (din păcate) ea nu mai avea paisprezece ani. Am greșit momentul în care ne-am cunoscut, așa cum greșești ziua unei întâlniri. Ora și locul sunt corecte. Dar ziua, nu.

[…]

Bine ar fi să existe un aparat cu care să se poată măsura tristețea, simplu și precis. Așa aș fi putut să transform totul în cifre pe care să le păstrez. Iar dacă aparatul ar încăpea în palmă, nici că s-ar putea mai bine. La asta mă gândesc de fiecare dată când măsor presiunea din pneuri.

[…]

De-atunci, ori de câte ori trec prin fața statuii unicornului, mă așez o vreme și mă gândesc la bărbații fără femei. Oare de ce acolo? De ce în fața unicornului? Poate că și el se numără printre bărbații fără femei. Eu, unul, n-am văzut niciodată o pereche de unicorni. El – sunt convins că e un „el” – e mereu singur, cu cornul lui ascuțit împlântat în văzduh. Probabil că ar trebui să-l luăm drept un reprezentant al bărbaților fără femei și să-l transformăm într-un simbol al singurătății care ne împovărează.  Probabil că ar trebui să ne punem la piept sau la șapcă insigne cu unicorn și să mărșăluim în tăcere pe străzile din lumea întreagă. Fără muzică, fără steaguri, fără confetti. Probabil. (Folosesc prea mult cuvântul „probabil”. Probabil.)

[…]

E foarte ușor să ajungi unul din bărbații fără femei. E suficient să iubești enorm o femeie, iar ea să plece undeva. În cele mai multe cazuri (după cum știți) viclenii de marinari sunt cei care le iau cu ei. Le ademenesc cu vorbe iscusite, le fură numaidecât și le duc în Marsilia sau pe Coasta de Azur. În fața acestui fapt, noi suntem complet neputincioși. Nici marinarii nu pot face nimic.

În orice caz, așa ajungeți bărbați fără femei. Într-o clipită. Iar odată ce v-ați transformat în bărbați fără femei, culoarea singurătății pătrunde adânc în trupul vostru, ca o pată de vin roșu vărsat pe un covor în nuanțe deschise. Oricât de pricepuți ați fi în domeniul științelor gospodărești, scoaterea acestei pete e o treabă cumplit de dificilă. Poate că se mai estompează cu vremea, dar pata asta rămâne pată până vă dați ultima suflare. Își păstrează însușirile de pată și uneori are chiar și dreptul la cuvânt. Iar voi n-aveți încotro decât să vă duceți viața în paralel cu estomparea ei lentă, cu conturul ei neclar.

În lumea aceasta, sunetele răsună altfel. Ți se face sete altfel. Îți crește barba altfel. Până și angajații de la Starbucks se poartă altfel. Și solourile lui Clifford Brown sună diferit. Până și distanța pe care o parcurgi pe jos de la Omotesando până la Aoyama 1-chome diferă considerabil. Indiferent că întâlniți apoi alte femei și indiferent cât sunt ele de minunate (de fapt, cu cât sunt ele mai minunate), din clipa aceea începeți deja să vă gândiți că le veți pierde. Umbra insinuantă a marinarilor, vorbele lor rostite în limbi străine (greacă? estonă? tagalog?) vă neliniștesc. Numele exotice de porturi din lumea întreagă vă înspăimântă. Asta pentru că voi știți deja ce înseamnă să fiți bărbați fără femei. Sunteți un covor persan deschis la culoare, iar singurătatea e o pată de Bordeaux care nu mai iese. Așa e purtată singurătatea din Franța, așa sunt aduse rănile din Orientul Mijlociu. Pentru bărbații fără femei, lumea este un amestec vast și aspru, aidoma celeilalte fețe a lunii.

[…]

Asta înseamnă să pierzi o femeie. Iar la un moment dat, a pierde o femeie înseamnă să pierzi toate femeile. Așa ajungem noi bărbați fără femei. Îi pierdem și pe Percy Faith, Francis Lai și 101 Strings. Pierdem amoniții și celacanții. Firește, eu am rămas și fără spatele ei fermecător. Obișnuiam să-i tot mângâi spatele lui M, ascultând „Moon River” sub bagheta lui Henry Mancini, și potrivindu-mi palma după blânda măsură în trei pătrimi. „My Huckleberry Friend”. Așteaptă după o cotitură a râului… Unde s-au dus toate? Tot ce a rămas în urmă e o bucată veche de gumă de șters și cântecele triste ale marinarilor, care răsună în depărtări. Și, desigur, unicornul, cu cornul lui îndreptat singuratic spre cer, lângă fântâna arteziană.

Noapte bună!