Bărbați fără femei

E un volum de povestiri scurte de Murakami apărut recent. Nu e cea mai strălucită chestie, tindeam spre un patru stele ezitante, dar ultima poveste (unele formulări, o anume atmosferă…) m-a lovit și a dus-o la cinci.

Nu simt că e cazul pentru ceva în genul „recenziei” clasice, drept pentru care o să fac un colaj de citate. Mai întâi, de pe ultima copertă:

Fără ezitări, abil și nuanțat, Murakami explorează peisajul lucrurilor care îi unesc sau îi despart pe bărbați de femei, vorbind despre singurătatea bărbatului, sexualitate și excentricitate, despre pierderi, regăsiri și efectele devastatoare ale unor evenimente aparent minore; personajele lui sunt mânate în luptă de permanenta căutare a unui echilibru, a unui adevăr și a unui fel de a-ți trăi viața care să împace sinele tău adevărat cu așteptările celorlalți.

Mai apoi, fragmente din textul care dă titlul cărții:

Nici eu nu știu prea bine ce încerc să spun aici. Încerc, probabil, să redau o esență care nu e adevărată. Dar să redai o esență care nu e adevărată e ca și cum ți-ai da întâlnire cu cineva pe cealaltă parte a lunii. E beznă și nu există nici indicatoare. Plus că spațiul e prea vast. Ce vreau eu să spun e că M e fata de care ar fi trebuit să mă îndrăgostesc la paisprezece ani. Însă eu m-am îndrăgostit de ea mult mai târziu, iar atunci (din păcate) ea nu mai avea paisprezece ani. Am greșit momentul în care ne-am cunoscut, așa cum greșești ziua unei întâlniri. Ora și locul sunt corecte. Dar ziua, nu.

[…]

Bine ar fi să existe un aparat cu care să se poată măsura tristețea, simplu și precis. Așa aș fi putut să transform totul în cifre pe care să le păstrez. Iar dacă aparatul ar încăpea în palmă, nici că s-ar putea mai bine. La asta mă gândesc de fiecare dată când măsor presiunea din pneuri.

[…]

De-atunci, ori de câte ori trec prin fața statuii unicornului, mă așez o vreme și mă gândesc la bărbații fără femei. Oare de ce acolo? De ce în fața unicornului? Poate că și el se numără printre bărbații fără femei. Eu, unul, n-am văzut niciodată o pereche de unicorni. El – sunt convins că e un „el” – e mereu singur, cu cornul lui ascuțit împlântat în văzduh. Probabil că ar trebui să-l luăm drept un reprezentant al bărbaților fără femei și să-l transformăm într-un simbol al singurătății care ne împovărează.  Probabil că ar trebui să ne punem la piept sau la șapcă insigne cu unicorn și să mărșăluim în tăcere pe străzile din lumea întreagă. Fără muzică, fără steaguri, fără confetti. Probabil. (Folosesc prea mult cuvântul „probabil”. Probabil.)

[…]

E foarte ușor să ajungi unul din bărbații fără femei. E suficient să iubești enorm o femeie, iar ea să plece undeva. În cele mai multe cazuri (după cum știți) viclenii de marinari sunt cei care le iau cu ei. Le ademenesc cu vorbe iscusite, le fură numaidecât și le duc în Marsilia sau pe Coasta de Azur. În fața acestui fapt, noi suntem complet neputincioși. Nici marinarii nu pot face nimic.

În orice caz, așa ajungeți bărbați fără femei. Într-o clipită. Iar odată ce v-ați transformat în bărbați fără femei, culoarea singurătății pătrunde adânc în trupul vostru, ca o pată de vin roșu vărsat pe un covor în nuanțe deschise. Oricât de pricepuți ați fi în domeniul științelor gospodărești, scoaterea acestei pete e o treabă cumplit de dificilă. Poate că se mai estompează cu vremea, dar pata asta rămâne pată până vă dați ultima suflare. Își păstrează însușirile de pată și uneori are chiar și dreptul la cuvânt. Iar voi n-aveți încotro decât să vă duceți viața în paralel cu estomparea ei lentă, cu conturul ei neclar.

În lumea aceasta, sunetele răsună altfel. Ți se face sete altfel. Îți crește barba altfel. Până și angajații de la Starbucks se poartă altfel. Și solourile lui Clifford Brown sună diferit. Până și distanța pe care o parcurgi pe jos de la Omotesando până la Aoyama 1-chome diferă considerabil. Indiferent că întâlniți apoi alte femei și indiferent cât sunt ele de minunate (de fapt, cu cât sunt ele mai minunate), din clipa aceea începeți deja să vă gândiți că le veți pierde. Umbra insinuantă a marinarilor, vorbele lor rostite în limbi străine (greacă? estonă? tagalog?) vă neliniștesc. Numele exotice de porturi din lumea întreagă vă înspăimântă. Asta pentru că voi știți deja ce înseamnă să fiți bărbați fără femei. Sunteți un covor persan deschis la culoare, iar singurătatea e o pată de Bordeaux care nu mai iese. Așa e purtată singurătatea din Franța, așa sunt aduse rănile din Orientul Mijlociu. Pentru bărbații fără femei, lumea este un amestec vast și aspru, aidoma celeilalte fețe a lunii.

[…]

Asta înseamnă să pierzi o femeie. Iar la un moment dat, a pierde o femeie înseamnă să pierzi toate femeile. Așa ajungem noi bărbați fără femei. Îi pierdem și pe Percy Faith, Francis Lai și 101 Strings. Pierdem amoniții și celacanții. Firește, eu am rămas și fără spatele ei fermecător. Obișnuiam să-i tot mângâi spatele lui M, ascultând „Moon River” sub bagheta lui Henry Mancini, și potrivindu-mi palma după blânda măsură în trei pătrimi. „My Huckleberry Friend”. Așteaptă după o cotitură a râului… Unde s-au dus toate? Tot ce a rămas în urmă e o bucată veche de gumă de șters și cântecele triste ale marinarilor, care răsună în depărtări. Și, desigur, unicornul, cu cornul lui îndreptat singuratic spre cer, lângă fântâna arteziană.

Noapte bună!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s