2014

Nu e cel mai elegant, cel mai rotund sfârșit de an.

Ies din 2014 cu câteva dileme existențiale, sentimentale și gastronomice. (Eu am zis că duc piftie, dar ei mănâncă piftie? Sau, alternativ, sunt singurul ciudat din grupul ăla care nu mănâncă piftie?)

Și cumva cu sentimentul ăsta, cu cât știu mai multe lucruri, cu atât mi se pare că știu mai puțin. Cu cât mă cunosc mai bine, cu atât mă cunosc mai puțin. Nu-i nici rău, nici din cale afară de bine. Pur și simplu este. (Ca noi toți?)

A fost probabil cel mai încărcat an. De oameni, de experiențe, de locuri. Primul an petrecut integral cu programul de 40 ore. Am călătorit mult, suficient cât să mă întreb când e prea mult. Am iubit și am fost iubit. Am citit cam cât aș fi vrut. Am fost sus și jos prin montaigne rousse-ul ăsta dubios în care ne suie viața la naștere.

Ideea de „prea mult” e una care mă bântuie. Cu cât văd mai multe, cu atât mi-e mai clar că nu mi se asortează lumea asta agitată în care mereu fugim spre altceva, mai repede ca înainte, și nu ne oprim niciodată să ne întrebăm de ce. Am și eu drumul meu și e lung și el … doar are altă viteză și ceva mai multe meandre și bucle. Aș prefera să fac puține lucruri cu puțini oameni, dar să fie mai adânci (new year’s resolution right there). Să nu vorbim despre vreme sau despre ce am mâncat azi, dar să vorbim despre noi. Să pot să stau cu cineva cinci minute și să tăcem și să nu ne fie frică de tăcerea aia. Etc. (Astfel de „cineva” nu cresc pe toate drumurile, dar cred că m-am descurcat destul de bine să-i găsesc până acum)

Momentul clasic clișeistic cu lucruri de făcut anul viitor? Să mănânc mai puțin, să citesc mai mult, să termin cartea despre meditație? Da, dar cele mai importante rezoluții sunt alea pe care nu le faci; sunt luptele de zi cu zi.

Sunt mulți oameni simpatici în lumea mea, care țin la mine și mă iau așa cum sunt. Și viața are obiceiul să mi-i scoată în față când mă plâng mai tare că sunt singur (și atunci mă gândesc că poate totuși Dumnezeu a venit la birou azi și își face treaba o dată). Aș vrea doar să devin tot mai bun la a fi acolo lângă ei, la a le mulțumi și la a ști să-i țin pe aproape. Uneori presupune un drum de 2000 de kilometri cu avionul, uneori o discuție mai lungă într-o cafenea. Merită.

Momentele îți rămân, orice ar urma. 2014 a fost plin de momente trăite cu adevărat.

Trebuie să sap puțin în mine și să mă recuperez. Obișnuiam să râd mai mult și să mă plâng de viață mai puțin (nu pentru că viața nu e odioasă, ci tocmai pentru că e și pentru că să râzi e tot ce poți). Obișnuia să nu-mi fie frică de cuvinte. Acum m-am pierdut puțin după câteva luni prin părțile joase ale montaigne-rousse-ului. Dar cumva simt că e temporar, că deep down eu sunt încă acolo, dormind sub pătura de zăpadă (ca o căpșună?). Puțină muzică, puțin somn, mult gândit, și mai mulți oameni dragi și toate episoadele din Louie. Vin. Revin. Stay tuned.

Hai c-a fost bine (mai puțin când a fost rău). Noi să fim sănătoși. Adio, 2014. 2015, te întâmpin cu un cântec bântuitor și o salată de boeuf simbolică.

DSCF5012

Voie bună! La mulți ani!

(Deși, insist, nu e ziua nimănui.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s